Personajul nelimitat

Un îndemn perforează bunul simţ: “gîndeşte liber”. Aflăm (de la intelectualul care o promovează) că asta înseamnă “să-ţi laşi mintea neocupată”. Să fie mai bine aşa? Unii (pseudo) gînditori contemporani încurajează deseori astfel de derapaje, năucind minţile crude (sau niciodată coapte).
Se acreditează falsa idee că regula este asociată limitării. Şi este oferit ca exemplu Evul Mediu. Este adevărat, regula patrona Evul Mediu, dar, începînd cu Renaşterea, s-au tot îndepărtat „piedicile” puse de reguli pentru a se atinge „libertatea maximă”. Să fie mai bine aşa?
Omul medieval – omul “limitat” – este cel care acceptă hotarul spaţiului ordonat pentru a profita de infinitele opţiuni oferite de locul bine definit. Omul modern – omul “fără limite” – este cel care, respingînd constrîngerile, alege bîntuirea spaţiului amorf.
Copacul (cu rădăcinile înfipte în cer), model prezent prin mai toate culturile lumii, vine să ne dea o mînă de ajutor pentru a înţelege diferenţa dintre omul „fără limite” şi omul „limitat”.

Dacă omul “fără limite” (mîndria lumii moderne) ar sta pe vîrful unei crengi a copacului (cu rădăcinile înfipte în cer), el n-ar avea astîmpăr şi, graţie inteligenţei lui vii, ar ţopăi dintr-un vîrf de creangă într-alt vîrf de creangă; marea lui curiozitate l-ar îndemna să nu lase nebifat vreun punct de pe suprafaţa coroanei copacului. El trebuie să se informeze.

Dacă omul “limitat” s-ar afla pe vîrful unei crengi, ar porni, fără grabă şi cu multă atenţie, de-a lungul ei, în profunzimea coroanei. Şi-ar urma drumul (indicat de creanga lui) pînă cînd ar ajunge la trunchi – la adevăr. Omul “limitat” (medievalul) pare să fi dispărut. Doar pare. El se află undeva în adîncul coroanei, căutînd meticulos. În schimb, pe suprafaţa coroanei forfotesc oamenii “fără limite”, irosindu-şi energia fără a-şi propune să ajungă undeva, alergînd în cerc.
Omul “limitat” nu e interesat de alte crengi, dar va afla locul din care se nasc toate. Omul “fără limite” va „testa” în viteză toate crengile, fără să le afle rostul, fără să afle la ce foloseşte goana lui. Omul “fără limite” este, în schimb, vizibil.

Oamenii “fără limite” nu se întîlnesc unii cu alţii. Doar îşi intersectează traiectoriile.
Omul “limitat” (medievalul), chiar dacă îşi porneşte drumul singur, ştie că-i va întîlni pe cei ca el la fiecare înmănunchere de crengi, la fiecare înmănunchere de drumuri. Pentru omul “limitat” răspîntiile nu sînt locuri în care drumurile se separă, ci locuri de adunare. Pentru omul „limitat” nu există despărţiri, ci doar o lăsare în urmă a lumii superficiale.

În copac, fiecare creangă-drum se alătură altora pentru a forma o cracă mai vînjoasă, un nou tronson pe care păşesc oameni aduşi aici de drumurile lor. Nu este o cale „interdisciplinară”, ci una mai bogată. Despre „interdisciplinaritate” se poate vorbi doar la suprafaţa coroanei, acolo unde se ciupeşte cîte puţin din toate locurile. Înmănuncherea treptată a căilor-ramuri, pînă devin trunchi, se petrece în profunzimea coroanei. La suprafaţă, se poate obţine doar un mozaic viu colorat, bun de luat ochii.

Arhitectul medieval (limitatul) îşi face din meserie calea către adevăr. Prin arhitectură, medievalul se construieşte în interior.
Arhitectul “fără limite” îşi face din meserie trambulină pentru plăcerile oferite de suprafaţa coroanei. Prin arhitectură, cel “fără limite” îşi spoieşte o imagine.
Se uită prea des că facerea unei case este un ritual, este o Facere a Lumii. Şi că fiecare gest cuprins în el are o semnificaţie precisă, cum şi fiecare parte a unei case (ori fiecare piatră pusă acolo) înseamnă ceva. Se uită că o casă este recipientul unui mesaj. Acesta este rostul arhitecturii ştiut de omul „limitat”. Omul „fără limite”, lăsat să uite toate acestea şi, simţind că-i lipseşte ceva, dă iama prin noi şi noi locuri, întrebînd acolo unde nu există răspunsuri.

Pentru a înţelege omul “limitat”, omul “fără limite” şi drumurile lor, ne-am putea folosi şi de un exemplu din lumea sportului. În decatlon, atleţii sînt supuşi la zece tipuri de încercări. Ei trebuie să sară (în înălţime, în lungime şi cu prăjina), să fugă (pe distanţe scurte, pe distanţe lungi ori peste obstacole) şi să arunce un obiect (o ghiulea, o suliţă, un disc). Decatloniştii (oamenii „fără limite”) sînt nişte sportivi admirabili. Doar că rezultatele lor la aceste probe (comparate cu cele ale atleţilor „specializaţi” – oameni „limitaţi”) sînt mediocre. Există şi decatlonişti cu rezultate excepţionale într-o probă (sau în mai multe probe înrudite), dar se vădesc imediat mari carenţe în celelalte. Cei cu un parcurs „constant” nu strălucesc în nimic, ci adună hărnicuţi puncte din toate etapele întrecerii.

Decatloniştii îşi asumă (cu onestitate) condiţia. Dar sînt locuri prin care nu mai întîlnim aceeaşi luciditate şi răsar persoane „fără limite” cu pretenţia că „performează” în multe (mult prea multe) domenii. Sînt acele locuri în care nu se fac socoteli în metri sau în secunde şi, din acest motiv, se crede că nu există unităţi de măsură. Dovada mediocrităţii celor „fără limite” este tocmai faptul că nu au înţeles că există şi acolo unităţi de măsură. Doar în haos nu există măsură.

Omenii fără limite sînt personaje “interesante”.
Personaje care caută să-şi compenseze beteşugurile intelectuale cu o notorietate iluzorie.
Personaje care-şi confecţionează „succese” pentru a-şi anestezia frustrările.
Personaje care îşi camuflează nepriceperea cu ajutorul unor construcţii intelectuale luxuriante (dar inconsistente), confuzînd într-o veselie.
Personaje care, neavînd nimic de spus, neînsemnînd nimic pentru alţii, îşi alimentează orgoliul cu o prezenţă activă în spaţiul public.
Personaje care intră în competiţie cu propriile lor „opere” şi ies (culmea!) învingătoare.
Personaje care se cocoaţă pe teancuri de maculatură pentru a scoate capul din mulţime.
Personaje care urcă pe vorbele altora.
Personaje care sînt convinse că pot înlocui valoarea cu insistenţa.