Despre laicitate şi societatea modernă

Într-un număr trecut al Dilemei vechi, Dl. Baconsky, constatând distanţarea ireparabilă între Europa şi America (adevăr evident pe care nu toată lumea pare să-l accepte, şi despre care am scris şi eu cândva), afirma că, în Europa, libertatea şi religia au devenit antagonice după 1789, în timp ce ele continuă şi azi să se "îmbine armonios" de cealaltă parte a Atlanticului. Aş avea aici de adăugat câteva obiecţii şi precizări de nuanţă.

În Franţa, separarea Bisericii de Stat a avut loc nu în 1789 (e drept că Revoluţia Franceză a încercat să introducă cultul Zeiţei Raţiunea, ceea ce nu i-a reuşit prea bine, şi nu era decât o naivă consecinţă a pasiunii lipsite de moderaţie a epocii pentru antichitatea greacă), ci abia la începutul secolului XX, mai precis prin Legea din 9 decembrie 1905, care este o dată de referinţă în istoria statului francez modern. Ea punea capăt a 25 de ani de tensiuni între puterea republicană şi Biserica catolică, şi proclama neutralitatea statului faţă de toate credinţele, garantând în acelaşi timp libertatea de conştiinţă a fiecăruia. Recentele tensiuni legate de portul vălului islamic în şcoli au făcut ca această lege să revină în actualitate, aducându-i se câteva precizări (aici o discuţie asupra oportunităţii lor ar fi lungă) privind prohibirea semnelor religioase "ostentatorii". Franţa este singurul stat din Europa occidentală unde separarea lor a fost legiferată. Că se constată o scădere dramatică a interesului pentru religie în ţările occidentale este un adevăr, dar motivele sale sunt prea complexe pentru a le analiza aici, şi nu au nici o relevanţă în contextul comparaţiei cu Statele Unite.

Istoria raporturilor între Biserică şi Stat în celelalte ţări europene este, de altfel, foarte diferită, destul să spunem că, în varii proporţii, ele rămân legate în ţări ca Italia, Germania şi Spania (în ciuda eforturilor actualului guvern socialist al premierului Zapatero). Cât despre problema autorizării căsătoriilor homosexuale, ea e mai complicată decât pare, şi, de altfel, ele sunt legale şi în unele state americane, ceea ce Dl. Baconsky nu poate să nu ştie.

În fostele ţări comuniste, unde ele au fost brutal separate, reapariţia Bisericii pe scena politică, cu toate excesele ei, e o reacţie evidentă la această separare nefirească, şi mi se pare foarte improbabil ca ele să aibă vreo legătură cu atracţia aceloraşi faţă de Statele Unite. Dacă reflexul securitar o poate explica foarte bine în ce priveşte clasele politice respective (cu un plus pentru Polonia şi România, unde clasa politică, cu excepţia notabilă în România partidului social-democrat, care a moştenit vechi reflexe cominterniste, se teme de imperialismul rusesc), în ce priveşte cetăţeanul lambda e vorba, probabil (o anchetă sociologică ar arăta-o foarte bine) de fascinaţia faţă de mitul american al bunăstării materiale, acel "american way of life" care, de cele mai multe ori, se reduce la binomul "casa şi maşina", deşi în resorturile sale mai adânci el se referă la un anumit spirit de iniţiativă individuală care, e drept, pare din ce în ce mai mult a lipsi în bătrâna Europă...

Cred că, de fapt, diferenţa esenţială, care separă cele două maluri ale Atlanticului, ţine de o moştenire culturală şi istorică, care, deşi conţine elementul religios, e departe de a se rezuma la el. Americanii de azi sunt descendenţii coloniştilor de pe Mayflower, protestanţi care fugeau de o Europă răvăşită de Războiul de 30 de ani, şi sperau să întemeieze o societate ideală; ei preluau, de fapt, visul nerealizat al utopiştilor europeni ai secolului XVII. Ei au întemeiat o naţiune care este, la scara istoriei, o naţiune tânără, şi asta îi explică (dacă nu-i şi scuză) excesele.

Europa e un vechi continent: ea n-a mai fost, de la Imperiul Roman încoace, niciodată unită, istoria ei e plină de războaie şi de resentimentele istorice născute din acestea. În acelaşi timp, dacă e să dăm un oarecare credit ideii de organicitate a fiinţei istorice, fiind veche, ea este, probabil, un continent obosit. Acest dinamism de azi al statelor asiatice îi lipseşte; dar să nu uităm, pe de altă parte, că ele se trezesc acum dintr-o letargie de multe secole, la întâlnirea cu un timp istoric care nu le era propriu, care defineşte mai bine ca orice altceva civilizaţia iudeo-creştină, şi a fost mult timp motorul Europei.

Pe de altă parte, cred că, dacă Europa îşi va regăsi vreodată dinamismul, abia atunci se va consuma momentul irevocabil al despărţirii şi rivalităţii cu Imperiul american. Ar fi naiv să credem, şi politologii americani cei mai cinici nu se sfiesc s-o afirme deschis, că America va accepta de bună voie să împartă cu cineva hegemonia de care se bucură astăzi. Ei ştiu foarte bine că o Europă unită ar fi primul lor concurent economic şi un adversar potenţial mai periculos decât China şi India, care abia intră pe orbita modernităţii. Mă îndoiesc că în aceste calcule religia joacă vreun rol, deşi e destul de interesant de constatat că promotorii ideii supremaţiei americane sunt exponenţii dreptei conservatoare legate de cercurile ultrareligioase.

Şi pentru că Dl. Baconsky tot îl citează pe faimosul Samuel P. Huntington, cred că problema lumii moderne, exacerbată de atacul din 11 septembrie, nu e cea a conflictului între civilizaţii sau religii, ci acela între modernitate şi arhaism. Pentru că legea franceză din 1905 era, paradoxal, mai modernă decât acel Patriot Act al preşedintelui Bush, care restrânge libertăţile individuale ale cetăţeanului american. Din influenţa imoderată a imamilor şi şeicilor fanatici asupra unor populaţii debusolate şi, de multe ori, analfabete (mi se va replica aici că autorii lui 11 septembrie nu erau analfabeţi, dar acesta e un caz complex pe care nu-l voi discuta aici) se hrăneşte acest conflict absurd, în fond, dintre creştinism şi islam, şi recentul scandal al caricaturilor nu face decât să o confirme, dacă mai era nevoie. În fond, aceste două fanatisme au rădăcini identice, teama de Celălalt, neîncrederea în conştiinţa individuală, voinţa de a impune propria viziune asupra lumii, atât de contrară ideii de libertate şi, în fond, atât de contrară spiritului lumii moderne.

Paradoxal, legiuitorul francez din 1905 avea o gândire mai modernă decât colegul său american un secol mai târziu; pun acest lucru tot pe seama tinereţii naţiunii americane, dar nu mă pot împiedica să sper că este aici, în această înţelepciune a laicităţii nu ca negare a religiei, ci ca liberă asumare a ei, un motiv de speranţă pentru "bătrâna" Europă. Cultul libertăţii individuale nu este, desigur, lipsit de pericole şi nu este, aşa cum se crede de obicei, o cucerire a Renaşterii, dar el caracterizează mai bine decât orice altceva, societatea modernă, dacă e să o comparăm cu societăţile tradiţionale. Doar printr-o revoluţie comparabilă cu legea din 1905 ar putea, probabil, intra în modernitate ţările islamice şi s-ar rezolva, în sfârşit, problema integrismului religios. În ce priveşte America, mă mulţumesc, deocamdată, să sper că nu e vorba decât o criză de creştere.

Cât despre modernitate, despre valoarea axiologică a conceptelor sale, aceasta este, desigur, o cu totul altă discuţie...