Luptătorilor de sumo le alunecă picioarele

“Sumo” trece drept sportul naţional al japonezilor şi mulţi chiar cred că doar atît e. Sumo este printre puţinele ritualuri care au păstrat semnificaţia întrecerilor tradiţionale.

Sportul modern şi-a tăiat legătura cu rădăcinile sacre, a devenit simplă îndeletnicire care are ca scop o victorie cu semnificaţii neclare (atunci cînd nu e asociată cîştigurilor materiale); chiar şi victoria este pusă la îndoială şi a devenit chiar obligatoriu ca o victorie să fie pusă la îndoială (altădată un asemenea gest, lipsit de cavalerism, vecin cu sacrilegiul, ar fi fost blamat) iar învinşii sînt transformaţi în „învingători morali” graţie absurdei ziceri: „important se să participi nu să cîştigi” sau a şi mai absurdei ziceri: „toţi sînt învingători” demonstrînd o candidă neînţelegere a ideii de întrecere pe care o înmoaie într-un sos pseudo-democratic dubios.

Dar Sumo a rămas ceea ce trebuie să fie.

Regulile întrecerii sînt simple: doi combatanţi intră într-un cerc, nu înainte de a arunca în el cîţiva pumni de sare, şi se îmbrîncesc pînă cînd unul este scos afară sau e doborît.

Confundat cu un sport, cu o simplă distracţie, sumo stîrneşte multe mirări mai ales datorită “baletului” de la începutul şi sfîrşitul confruntării, de numai cîteva secunde, ce pare lipsit de noimă şi în cursul căruia televiziunile difuzează reclame. Practicanţii sumo-ului nu îşi manifestă bucuria cînd cîştigă şi nici nu dau semne vădite de supărare cînd pierd ceea ce e de neînţeles pentru publicul extrajaponez care e obişnuit să-i vadă pe învingători făcînd tumbe, mergînd în patru labe, trecîndu-şi tricoul peste cap sau aruncîndu-l în tribune, căţărîndu-se pe garduri sau unul pe altul, urlînd, pupînd cruci, logodnice sau cupe, dansînd cu fanioanele sau unduindu-şi şoldurile expresiv şi obscen în timp ce învinşii se răsucesc pe iarbă ca loviţi de spasmofilie sau îl fugăresc pe arbitru. Nimic din toate acestea nu există în sumo ci doar un personaj sărit direct din stampe, cu evantai cu tot, ce se tînguie sau se răsteşte, după caz, la doi munţi de carne, încinşi cu cîte un scutec enorm, şi care ba intră-n cerc, ba ies din cerc, şi bat din palme, şi se aşează pe vine, şi iar bat din palme, şi iar se potrivesc şi, cînd te aştepţi mai puţin, începe îmbrînceala; unul iese, altul rămîne-n cerc, se salută respectuos, învinsul pleacă, învingătorului i se întinde un evantai pe care odihneşte un pacheţel, iar uriaşul, în loc să-l ia, începe un recital de balet cu braţele... îl ia în sfîrşit, se mai înclină o dată...a plecat.

Sumo nu este un sport.

Sumo este parte a mitologiei japoneze.

Sumo este o luptă pentru cucerirea Centrului. Cercul este un spaţiu sacru unde candidaţii aduc jertfe (sarea) pentru a-i îmbuna pe zei, încearcă, cu umilinţă, să păşească în el dar nu sînt încă pregătiţi sau nu sînt încă demni de a fi admişi acolo, se întorc şi mai fac o jertfă iar atunci cînd, în sfîrşit, sînt acceptaţi de zei pornesc un dans al mulţumirii urmat de “lupta finală”. Nu va rămîne decît unul - celălalt fiind expulzat (prin voinţa zeilor) în haos. Bineînţeles, nu rămîne cel mai puternic ci cel mai demn de această cinste, cel agreat de zei, şi nu e loc de bucurie nefiind o izbîndă personală ci decizia divină.

Pregătirea pentru sumo nu se face în sălile de “body-building” ci e un ritual iniţiatic urmărindu-se clădirea “interioară” nu “exterioară” a individului. Din acest motiv, japonezii nu pot accepta invadarea culturii lor care ar duce, inevitabil, la caricaturizarea unor simboluri sacre, cu atît mai mult cu cît ei socotesc că schimbarea ritualului este o crimă de neiertat.

Ritualurile iniţiatice ale eroilor moderni amintesc de călătoriile iniţiatice ale eroilor mitici presărate cu tentaţii sau primejdii ce le pun în pericol viaţa încercînd să-i împiedice să-şi atingă ţelul. Călătoria iniţiatică nu e o simplă suită de probe atletice ci supune subiectul unui proces de şlefuire, de perfecţionare, fiecare etapă însemnînd o nouă treaptă sau un nou prag într-o permanentă perfecţionare spirituală.

Atingerea Centrului nu este posibilă fără străbaterea labirintului iniţiatic iar acolo, în ultimul cerc, se va duce bătălia finală.

Pe podium, în cerc, se întîlnesc două forţe: reprezentanta binelui şi reprezentanta răului. Dar care dintre luptători este cel de partea binelui şi care este cel de partea răului? Rolurile nu sînt desemnate dinainte ci se cer cucerite. Lupta nu se dă pentru ca binele să învingă ci pentru a afla cine este de partea binelui. Noţiunile de bine şi rău sînt clar definite iar asistenţa aşteaptă să afle cine e de o parte şi cine e de cealaltă.

Pentru fiecare luptător în parte lucrurile sînt clare: el stă de partea binelui iar adversarii săi stau de partea răului. Dar pentru cei ce asistă lucrurile nu sînt la fel de clare şi vor să afle adevărul ce nu poate fi dovedit decît în cercul de pe podiumul de luptă. Învingătorul va fi recunoscut de toţi: învinşi sau spectatori. Luptătorul poate avea o evoluţie oscilantă dar, pînă la capăt, nu poate învinge decît dacă e de partea binelui.

Turneul de Sumo este o verificare complexă a validităţii aspiranţilor la victorie, e un traseu iniţiatic selectiv. Drumul luptătorului poate fi sinuos dar rezultatul va stabili de care parte e: a binelui sau a răului. Şi statutul nu e cîştigat definitiv; el trebuie să intre în alte turnee, în alte încercări pentru a-şi menţine statutul sau pentru a şi-l pierde. Pragul dintre bine şi rău poate fi trecut în orice clipă şi nu există o cantonare definitivă într-o parte sau alta.

Poate de aceea podiumul de sumo este atît de alunecos şi nici nu li se permite luptătorilor să-şi ia măsuri pentru creşterea aderenţei.

Poate de aceea luptătorilor de sumo le alunecă picioarele atît de uşor ... dintr-o parte în alta.