Un film documentar („Talent şi Suferinţă”), difuzat (odată) de cel de al doilea canal al TVR, aducea în atenţie paradoxurile demenţei. Manifestările disconfortabile ale bolii îşi au originea în degradarea unui lob al creierului; în ciuda acestui neajuns, psihiatri au observat că pacienţii atinşi de boală capătă abilităţi „artistice” excepţionale. Acelaşi fenomen se regăseşte în cazul unor autişti care suferă de disfuncţii ale aceleiaşi zone a creierului. Toţi aceşti oameni au o capacitate formidabilă de a reţine detaliile şi o îndemînare remarcabilă în a le reproduce; în aceste condiţii, este evident că se poate vorbi doar despre dezvoltarea unei capacităţi de a reprezenta şi nu a unor „calităţi artistice”.
Procesul este explicat ştiinţific printr-o suspendare a capacităţii de simplificare a informaţiilor avînd ca rezultat reţinerea celor mai mici detalii şi imposibilitatea ierarhizării lor. Pe de altă parte, medicii văd în procesul de deteriorare a unei zone a creierului îndepărtarea unui „filtru” care împiedica, în cazul unei funcţionări normale, exprimarea unei alte părţi a creierului sau exacerbarea activităţii altei zone ca o compensaţie la încetarea activităţii în locul afectat.
Ca toate explicaţiile ştiinţifice, acestea sînt rezonabile şi plauzibile, dar tributare reflexelor pozitivist-materialiste (căci oamenii de ştiinţă evită cu pudoare implicaţiile transcedentale ale cercetărilor lor).
Nichita spunea că poeziile nu sînt ale lui; că îi vin de undeva. Poate acela este locul prin care pătrund în minte poeziile şi imaginile şi notele şi formele pe care noi, mai apoi, le trecem pe hîrtie.
Creierul omului normal este dotat cu o „bătătură” – un obturator al canalului prin care sosesc toate acestea; o „tasare” cauzată de Cădere (cum sugera domnul Sorin Dumitrescu). În cazul bolnavilor, bătătura-obturatoare este dizolvată permiţîndu-le acestora să-şi descopere însuşiri spectaculoase, devenind super-performanţi. Artiştii veritabili sînt lipsiţi de acest filtru (sau dispun de unul foarte permeabil) „din construcţie” şi, din acest motiv, putem spune ca este perfect îndreptăţită afirmaţia după care „artiştii nu sînt întregi”.