Tamara Constantinescu: Zeno, în primul rând, îți mulțumesc pentru că ai fost de acord să avem acest dialog, este o onoare pentru mine! Și aș vrea să aniversăm, prin el, onorabila vârstă pe care o împlinești astăzi, 28 mai 2022. Nu voi spune eu cifra, te las pe tine să o faci.
În ciuda anilor, ești tânăr, și accentuez asta, ai un spirit tânăr și continui să lucrezi foarte mult. Cum ți se pare afirmația că "vârsta e doar un număr"?
Zeno Fodor: Îți mulțumesc și eu că te-ai gândit să faci acest interviu cu un "tânăr" de 88 de ani. Da, în ciuda faptului că am început să mă mișc mai greu, să nu-mi prea mai permit deplasări, participări la festivaluri, spiritul mi-a rămas într-adevăr tânăr. La masa de scris toate merg bine, chiar dacă ritmul e "o țâră" (cum zic ardelenii) mai lent, și am încă o mulțime de proiecte. Nu știu câte dintre ele le voi putea termina, mai ales că se nasc mereu altele noi, dar eu sunt un optimist incorigibil. Asta înseamnă, evident, că pentru mine vârsta biologică chiar este doar un număr, ceea ce contează fiind vârsta spirituală.
T.C.: Ai vreun secret al tinereții fără bătrânețe?
Z.F.: Nu simt că aș avea un asemenea secret. A contribuit la asta, probabil, viața pe care am trăit-o foarte cumpătat, fără excese, fără băutură (doar, din când în când, un pahar de vin roșu) și fără țigări, dar și (mai ales!) faptul că nu mi-am întrerupt niciodată activitatea creativă. Pensionarea nu mi-a schimbat stilul de viață, am continuat, ca și până atunci, să citesc, să văd spectacole, să scriu, să fac traduceri, să mă simt (dar și să fiu, cât încă mă țin puterile) implicat în viața teatrală. Cu siguranță și problemele cu mișcarea, cu umblatul, care mă sâcâie destul de mult, ar fi azi într-o stare mai bună, dacă aș fi trăit o viață mai sportivă. N-am făcut-o - greșeala mea! - și acum suport consecințele. Aviz celor tineri.
T.C.: Putem spune că întreaga viață ți-ai dăruit-o TEATRULUI, dar ai ales teatrul poziționându-te în culise, absolvind secția de Teatrologie-Filmologie. De ce nu ai ales scena?
Z.F.: Adevărul este că am ales scena. De ce am ajuns, totuși, teatrolog e o poveste mai lungă, pe care voi încerca să ți-o relatez cât se poate mai scurt. Părinții mei erau mari amatori de teatru, așa că m-au dus la spectacole de când aveam doar 4-5 ani. Teatrul am început să-l iubesc chiar de atunci. Mama spunea în glumă că dragostea mea pentru teatru provine din faptul că tata, pe când era holtei, a făcut curte multor actrițe. Primele mele amintiri concrete se leagă însă de câteva spectacole văzute prin anii 1942-1944, când, refugiați din Ardealul de Nord, după Dictatul de la Viena, locuiam la Craiova. Aveam atunci 8-10 ani. De pildă, Hoții de Schiller (cu Nicolae Sireteanu interpretându-i pe ambii frați Moor) și Oedip rege de Sofocle (cu Costel Rădulescu în rolul titular), sau opereta Văduva veselă (cu Ion Dacian și Maria Marini), prezentată în turneu de Teatrul Alhambra.
După război, ca elev la Târgu-Mureș, am început să joc teatru de amatori (și se spunea că am talent), iar în 1953 am dat admitere la Institutul de Teatru de la Cluj. Când s-au afișat rezultatele, eram "primul sub linie". Aveam, adică, nota cea mai mare dintre cei picați. Stăteam amărât în curtea Institutului, când a ieșit rectorul, maestrul Ștefan Braborescu, m-a văzut, a venit la mine, m-a luat de braț și a ieșit cu mine pe stradă. Ne-am îndreptat spre piața Unirii și am intrat în prima cofetărie, care ne-a ieșit în cale. Maestrul a comandat două cafele, după care mi-a spus, fără nici o introducere: "Tu, de fapt, ai reușit, dat s-a opus secretarul UTM, din cauza dosarului". Tata, care murise în 1946, fusese chestor de poliție, servise adică, cum se spunea atunci, "în organele represive burghezo-moșierești".
Întors la Târgu-Mureș, m-am angajat pontator la o cooperativă meșteșugărească, m-am înscris la Școala populară de artă (unde ținea cursuri tânărul Constantin Anatol, care a ajuns un actor reputat și bun regizor) și jucam teatru ca amator, având chiar și succese. Am cunoscut actorii Teatrului Secuiesc (o trupă excepțională în acea perioadă), inclusiv pe cel care a înființat acest teatru în 1946 și l-a condus timp de 20 de ani, reputatul director și regizor Miklós Tompa, maestru emerit al artei (tatăl lui Gábor Tompa, pe care îl cunoști și tu) și pe marele actor György Kovács, artist al poporului. Mi s-a permis să asist uneori la repetițiile lor, ceea ce a fost pentru mine o mare bucurie.
În anul următor, 1954, am dat din nou admitere la Cluj și am intrat. Numai că, în timpul verii Institutul din Cluj și Institutul de artă cinematografică din București au fost desființate, prin unificarea lor cu Institutul de teatru din București, născându-se Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, actualul UNATC. Secția maghiară de la Cluj a fost mutată la Târgu-Mureș, pentru că aproape toți profesorii erau de la teatrul târgumureșean.
Anul I l-am început, așadar, în capitală, la IATC. Datorită unificării, eram în anul I două clase foarte mari, așa că la sfârșitul anului școlar s-a făcut o selecție foarte riguroasă, pentru ca să rămână o singură clasă mai redusă. Printre cei declarați picați la actorie am fost și eu, dar nu din lipsă de talent, ci pe motiv că nu am o voce corespunzătoare. Dar, pentru că la toate celelalte materii aveam medii mari, Institutul a propus Ministerului Învățământului să mi se aprobe transferul în anul II - regie. Ministerul a acceptat transferul, dar nu la regie, ci la teatrologie-filmologie, cu două examene de diferență: unul scris (O cronică la un spectacol bucureștean) și unul oral (la Teoria scenariului de film). Am luat examenul și astfel am ajuns student în anul II la Teatrologie-Filmologie.
Printre colegii mei au fost: Eugen Nicoară (profesor la UNATC), Emil Mandric (mai întâi critic, a ajuns un apreciat regizor, fiind și director, pe rând, la trei teatre: Ploiești. Piatra Neamț și "Ion Creangă"), Bujor T. Rîpeanu (istoric al cinematografiei și director al Arhivei Naționale de Filme), Călin Căliman (apreciat critic cinematografic), Ilie Rusu (secretar de redacție al revistei "Teatrul"), Edi Covali (dramaturg și director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț), Mia Liontescu (secretară literară a Teatrului Evreiesc de Stat), Emil Riman (critic de teatru, director al Teatrului Bulandra), Ana Maria Narti (important critic de teatru în Suedia). Ne înțelegeam de minune, am fost ca o mare familie, am păstrat legătura între noi și după absolvire.
T.C.: Cum era Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, din București, când erai tu student? Cât de serios, de conștiincios trebuia să fii?
Z.F.: Convingerea mea este că, oricât de talentat este un actor, un regizor, un critic, el nu poate performa cu adevărat dacă nu este serios, dedicat, conștiincios. După cum știi, absolvenții din acei ani au ajuns, majoritatea, personalități importante ale teatrului și filmului românesc (și nu e vorba doar de "Generația de aur", ci și de celelalte generații ale epocii), ceea ce dovedește că la IATC se muncea cu mare seriozitate. De altfel, o reuniune internațională a școlilor de teatru, care s-a ținut la București în acea perioadă, a concluzionat că Institutul nostru este una dintre cele mai bune, mai performante școli de teatru din lume.
T.C.: Ce profesori ai avut?
Z.F.: Am avut mulți profesori foarte buni. O să-i amintesc pe câțiva dintre ei. În anul I, când eram la actorie, am avut-o profesoară pe Beate Fredanov (actriță de frunte a Teatrului Bulandra), iar asistent pe tânărul Ion Lucian, care a devenit, cum știi, un mare actor și de care m-a legat apoi o prietenie de-o viață. La arta și tehnica vorbirii i-am avut pe George Vraca și Sandina Stan.
În anii următori, critica de teatru am învățat-o cu Valentin Silvestru și Horia Deleanu, estetica cu Ion Ianoși, istoria artei cu Carmen Răchițeanu (sora actriței Irina Răchițeanu) și cu Balcica Moșescu, istoria literaturii universale cu Tudor Vianu și Ovidiu Drimba, istoria literaturii române cu Mircea Mancaș, istoria teatrului cu Octav Gheorghiu. Erau extraordinari și mă gândesc la ei cu mare respect.
T.C.: Erai un student cuminte? Sau, ca orice tânăr, mai făceai și... să le zicem "pozne"? Îți mai amintești vreuna?
Z.F.: Am fost - nu știu dacă a fost chiar bine - un student cuminte, care nu a făcut pozne. Nu pentru că m-aș fi reținut, ci pentru că așa mi-e firea. Dar nici nu știu pe nici unul dintre foștii mei colegi să fi făcut pozne. Poate eram prea serioși.
T.C.: Cu Diploma în Arte și statutul de "critic de teatru" la subraț, ai luat "viața în piept", mai precis te-ai întors acasă, la Oradea. De ce acasă și de ce numai 4 ani?
Z.F.: Oradea este orașul în care m-am născut, în 1934, și din care am plecat în 1939, când tata a fost mutat la Târgu-Mureș.
Dar nu acesta a fost motivul principal al alegerii Oradiei la repartiție, ci faptul că teatrul de acolo avea, la ambele secții (română și maghiară), trupe foarte performante. Secția română tocmai entuziasmase Bucureștiul cu minunatul spectacol al lui Radu Penciulescu, Ciocârlia, piesa lui Jean Anouilh. Am fost angajat referent literar la secția română, unde secretar literar era Stelian Vasilescu, un scriitor și gazetar foarte priceput, cu care m-am împrietenit "la cataramă", cum se spune.
După patru ani, care au fost foarte plăcuți și m-au format, de fapt, ca om de teatru, m-am transferat la Târgu-Mureș pentru a fi părtaș la înființarea secției române a teatrului (numai maghiar, până atunci), eveniment foarte așteptat de locuitorii români ai orașului.
T.C.: Teatrul din Oradea este o instituție bine cotată în peisajul teatral românesc. Cum era în acei ani?
Z.F.: Teatrul orădean se afla atunci într-un moment fast al existenței sale. La secția română, regizori erau Radu Penciulescu, a cărui valoare deosebită este binecunoscută (și de care m-a legat o frumoasă prietenie de care sunt foarte mândru) și foarte tânărul Dan Alecsandrescu, care terminase IATC cu doar un an înaintea mea, cu care mă împrietenisem încă din Institut și cu care voi redeveni coleg la Târgu-Mureș. Dan se dovedise deja un creator de mare talent, fapt dovedit apoi cu prisosință în bogata sa carieră. În trupă erau câțiva actori deosebiți, dintre care îi amintesc pe Ion Marinescu, Dorel Urlățeanu, Constantin Adamovici, Ricardo Colberti, Lili Mihăilescu, Jean Săndulescu, Maud Mary, Ștefania Popescu, Vera Varzopov, Nicolae Toma, George Popa-Mijea, George Pintilescu, Constantin Simionescu, Eugen Țugulea, Liviu Mărtinuș. Numele unora îți sunt cu siguranță cunoscute.
Într-o zi, la vreo 3 luni după sosirea mea la Oradea, m-a chemat directorul Andrei Dauer și mi-a spus că secretarul literar al secției maghiare, valorosul și distinsul poet și traducător József Greda, s-a înscris să plece în Israel și, deci, nu mai poate rămâne secretar literar, iar în locul lui, având în vedere că sunt un cunoscător al limbii maghiare, voi ocupa eu, provizoriu, acel post, până va fi angajat acolo un nou secretar literar. Acest provizorat a durat aproape doi ani. A fost pentru mine un minunat prilej de a-mi perfecționa cunoștințele de limbă și literatură maghiară.
Și secția maghiară avea un colectiv de foarte bună calitate. Regizori erau "seniorul" dr. László Gróf și tânărul Ottó Szombati Gille, care mi-a devenit și el un foarte bun și statornic prieten. Dintre actori merită amintiți, în primul rând, Anna Dukász, Gyula Halasi, Sándor Cseke, József Gábor.
De la marii actori și regizori orădeni, atât români cât și maghiari, am învățat ce înseamnă respectul scenei și al spectatorilor, disciplina teatrală, dăruirea totală pentru minunata artă a teatrului.
Dar să amintesc și câteva spectacole deosebite din cei patru ani cât am făcut și eu parte din acel valoros colectiv.
La secția română, după marele succes cu Ciocârlia, de care am amintit deja, Radu Penciulescu a mai montat un foarte reușit colaj din Momente și schițe de Caragiale, Aristocrații de Nikolai Pogodin și un minunat Montserrat de Emmanuel Roblès, după care a plecat la București, unde a devenit profesor de regie la IATC și a înființat Teatrul Mic.
În locul lui a venit la Oradea Valeriu Moisescu, un alt regizor de prima mână. Nici el nu a stat mult în capitala Bihorului, dar a lăsat în urmă câteva spectacole foarte bune: D-ale carnavalului de Caragiale, Omul care aduce ploaie de N. Richard Nash, Poveste din Irkutsk de Alexei Arbuzov și, mai ales, un extraordinar Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand.
Dan Alecsandrescu (care nu peste mult timp va pleca la Arad, unde după câțiva ani va deveni un inspirat director) a montat cu succes Ziariștii de Al. Mirodan, Secunda 58 de Dorel Dorian și un foarte lăudat Unchiul Vanea de Cehov, iar la secția maghiară a semnat un important spectacol cu Revizorul de Gogol.
Tot în această perioadă Andrei Brădeanu a realizat, ca invitat, un spectacol incitant prin modernismul său, cu Visul unei nopți de vară de Shakespeare.
La secția maghiară s-a simțit mai ales prezența efervescentului Ottó Gille Szombati, care și-a pus semnătura pe mai multe montări valoroase, dintre care Cavalerul mut, o foarte frumoasă și poetică piesă în versuri de Jenő Heltai, Rubedenii, de marele prozator și dramaturg Zsigmond Móricz, Celebrul 702 de Al. Mirodan, Câinele grădinarului de Lope de Vega și Scandaloasa legătură dintre domnul Keetle și doamna Moon de John Boynton Priestely au fost cele mai importante.
Noua regizoare a teatrului, doamna Magda Borbáth, a montat Mutter Courage de Brecht și Don Carlos de Schiller, iar doi regizori invitați, dintre cei mai apreciați în acea vreme, au montat Fata fără zestre de Alexandr Ostrovski (Otto Rappaport) și Bravul soldat Švejk după Jaroslav Hašek (István Szabó).
T.C.: Extraordinar! Ce texte s-au montat și despre ce mari nume ale regiei amintești!
Tânăr entuziast, ai ajuns la Târgu Mureș când s-a înființat secția română a teatrului și te-ai angajat ca secretar literar. Cum au fost începuturile, trupa, atmosfera, repertoriul?
Z.F.: Așa cum am mai amintit, m-am transferat la Târgu-Mureș în vara lui 1962, pentru a pune umărul la înființarea secției române a teatrului. Director era încă Miklós Tompa, care s-a dovedit a fi un mare sprijinitor al noului colectiv românesc. Maestrul povestește, cu mult umor, în cartea sa de amintiri Circuitul secuiesc (titlul vine de la posibilitatea de a înconjura cu trenul, plecând de la Brașov, prin Miercurea Ciuc, Toplița, Deda, Târgu-Mureș, Războieni, pentru a ajunge din nou la Brașov, ținutul considerat a fi, aproximativ, Ținutul Secuiesc), cum a avut loc formarea grupului de absolvenți ai IATC, care au venit la Târgu-Mureș să pună bazele unui nou teatru. Au fost 13. Lor li s-au alăturat 8 "bătrâni" (care numai bătrâni nu erau încă) și regizorul Mihai Raicu.
Erau toți plini de entuziasm, mândri că vor inaugura o importantă instituție de cultură, că vor fi promotorii culturii române, într-un oraș în care cultura maghiară avea deja o veche și bogată prezență. Relația dintre cele două trupe, română și maghiară, a fost, din primul moment, foarte bună, românii învățând de la maghiari, artiști mari, cu experiență, ce înseamnă disciplina teatrală, seriozitatea în creația artistică, maghiarii preluând de la tinerii români noile idei, noile orientări din mișcarea teatrală internațională, cu care aceștia luaseră contact la București. Au și colaborat, unii actori maghiari au jucat în spectacole ale secției române, în timp ce unii actori români în spectacole maghiare.
Spectacolul inaugural al secției române, care trebuia să fie "pe linie", a fost Dacă vei fi întrebat de Dorel Dorian, în regia lui Mihai Raicu. A fost mult aplaudat de spectatorii care se bucurau să aibă un teatru românesc la Târgu-Mureș, s-a jucat de multe ori, inclusiv în deplasări. Și următoarele montări ale primei stagiuni au fost la un nivel ridicat, cu piese valoroase: Oceanul de Al. Stein (regia: Cristian Munteanu), Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian (regia: Mihai Paxino, care era și un scenograf deosebit de talentat), A douăsprezecea noapte de Shakespeare (primul spectacol montat de actorul Eugen Mercus), Minciuna are picioare lungi de Eduardo de Filippo (prima întâlnire a actorilor secției române cu marele regizor Gheorghe Harag, cu care vor realiza în anii următori mai multe spectacole remarcabile).
Cum a evoluat noua secție, care a avut în existența ei multe momente de mari realizări, multe spectacole remarcabile, am scris în cărțile mele, pe care le cunoști. După cum a avut și momente de cădere, din care a reușit întotdeauna să se ridice. Poate că tocmai această capacitate de a se reînnoi, de a se reinventa mereu, de a reuși să ajungă din nou în frunte a fost și este cea mai importantă valoare a acestui colectiv.
T.C.: Cum spuneai, ai scris două monografii despre Teatrul Național din Târgu-Mureș, minuțios documentate, cu articole bine alese sau concepute de tine, secvențe din cronici, zeci de fotografii și informații complexe despre spectacolele din repertorii, despre actori și regizori, autentice cărți de istorie teatrală mureșeană și nu numai: Teatrul Românesc la Târgu-Mureș, apărută în anul 2002 și 50 de ani în 50 de secvențe, apărută în 2012, la aniversarea a 50 de ani de teatru. Parcurgându-le, te impresionează numărul mare al personalităților din lumea teatrului, care au pășit pe scena mureșeană, de-a lungul anilor. Hai să vorbim despre actori, sunt o mulțime de mari actori, alege tu câțiva.
Z.F.: Din perioada de început i-aș aminti în primul rând pe Valentino Dain, un actor de o mare forță interioară și pe Eugen Mercus, care, dintr-un bun și inteligent actor, a devenit și un foarte bun regizor. Dintre tinerii care au fost ctitori ai noului teatru trebuie să-i pun în frunte pe Mihai Gingulescu și Vasile Vasiliu, actori foarte talentați, care și-au dedicat întreaga carieră, jalonată de multe realizări deosebite, teatrului târgumureșean.
Dintre cei care au venit tot de la început, sau ulterior, pentru mai mult sau mai puțin timp, dar au dat acestui teatru creații de referință, sunt, într-o ordine aleatorie, Ion Fiscuteanu, Aurel Ștefănescu, Cornel Popescu, Marinela Popescu, Ștefan Sileanu, Florin Zamfirescu, Liviu Rozorea, Constantin Diplan, Dinu Cezar, Teodor Danetti, Ștefan Moisescu, Silvia Ghelan, Melania Ursu, Anca Neculce, Radu Panamarenco, Fana Geică, Nae Floca-Acileni, Nicolae Luchian-Botez, Constantin Codrescu, Niculae Urs, Anca Roșu, Elisabeta Jar, Vasile Constantinescu, Gelu Colceag, Viorel Comănici, Ion Rițiu, Marius Bodochi, Cornel Răileanu, Sorin Leoveanu și încă mulți alții. Valoarea lor este incontestabilă și unanim recunoscută.
Regizorii cei mai importanți - mari personalități ale artei teatrale românești - au fost Gheorghe Harag, Dan Alecsandrescu, Dan Micu, Eugen Mercus, Constantin Anatol (care a fost și actor), Cristian Ioan, Theodor-Cristian Popescu, Elemér Kincses (dintre angajați) și Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Val Mugur (tatăl lui Vlad Mugur), Mircea Cornișteanu, Constantin Codrescu, Cristian Hadji-Culea, Gábor Tompa, Mihai Dimiu, Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Mihai Lungeanu, Petre Bokor, Ștefan Iordănescu, Anca Ovanez, George Teodorescu, Nicoleta Toia (dintre colaboratori).
Am avut și mulți scenografi de renume: Romulus Feneș, Emilia Jivanov, Clara Labancz, Viorel Penișoară-Stegaru, Árpád Kemény, Anna Tamás, Zsolt Kölönte (dintre angajați) și Traian Nițescu, Theodor Constantinescu, Florica Mălureanu, Ștefan Hablinschi, T. Th. Ciupe, Paul Bortnovschi, Dan Jitianu, Vladimir Popov, Vittorio Holtier, Mircea Matcaboji, Helmuth Stürmer, Mircea Râbinschi, Carmencita Brojboiu, Marius Alexandru Dumitrescu, Lucu Andreescu (dintre colaboratori).
T.C.: Este vreunul de care te leagă ceva mai special?
Z.F.: Am amintit deja de Radu Penciulescu, Dan Alecsandrescu, Gheorghe Harag, Constantin Anatol. În rândul bunilor mei prieteni mai trebuie să-i amintesc pe Aurel Ștefănescu, Mihai Gingulescu, Cornel și Marinela Popescu, Eugen Mercus, Mihai Dimiu, Fana Geică, Cristian Ioan, Petre Bokor, Mihai Lungeanu. Relații bune, chiar dacă nu au fost prietenii apropiate, am avut cu aproape toți ceilalți. De la secția maghiară, cel mai apropiat îmi este regizorul Elemér Kincses.
T.C.: La Mureș au montat, în timp, mari regizori, cum ai spus, aproape toți cei pe care îi putem numi "vârfuri", realizând multe spectacole eveniment! La ce spectacole vrei să te oprești cu precădere? Unele sunt repere teatrale, capodopere. Care dintre ele te-au marcat într-un fel aparte? Pentru că și secretarul literar este o parte în construcția unui spectacol.
Z.F.: De-a lungul timpului au fost multe spectacole foarte bune, unele chiar capodopere scenice. Referindu-mă doar la secția română, multă lume a auzit de celebra Livadă de vișini, piesa lui Cehov montată extraordinar de Gheorghe Harag. Este, fără-ndoială, cel mai bun spectacol realizat până acum la Târgu-Mureș. Harag a montat la noi, la secția română, 14 spectacole. După părerea mea, A murit Tarelkin! de A. V. Suhovo-Kobâlin a fost un spectacol la fel de extraordinar ca Livada, doar că a fost văzut de mult mai puțini și nu a avut răsunetul Livezii. Din păcate, nu a fost înregistrat. Dintre spectacolele lui Harag, foarte bune au fost și Vedere de pe pod de Arthur Miller, Pădurea împietrită de Robert Emmet Sherwood, Bună seara, domnule Wilde, musical de Eugen Mirea - textul și H. Mălineanu - muzica, după Bunbury de Oscar Wilde, Procesul rebelilor de pe "Caine" de Herman Wouk.
După Harag urmează, cu spectacole minunate, Radu Penciulescu (Dansul sergentului Musgrave de John Arden), Liviu Ciulei (Play Strindberg de Friedrich Dürrenmatt), Alexa Visarion (Procurorul de Gheorghi Djagarov), Eugen Mercus (Acești îngeri triști de D.R. Popescu), Dan Micu (Prințesa Turandot de Carlo Gozzi, Speranța nu moare în zori de Romulus Guga, Piticul din grădina de vară de D.R. Popescu), Dan Alecsandrescu (Procesul Horea de Al. Voitin, Noaptea cabotinilor de Romulus Guga, Burghezul gentilom de Molière, Rața sălbatică de Henrik Ibsen, Arca lui Noe de Lucian Blaga), Elemér Kincses (Furtuna de Shakespeare, Pescărușul de Cehov), Nicolae Scarlat (O noapte furtunoasă de Caragiale, Balconul de D.R. Popescu, Hamlet de Shakespeare), Constantin Anatol (Pogoară iarna de Maxwell Anderson, Sinucigașul de Nikolai Erdman), Constantin Codrescu (Frații Karamazov după Dostoievski), Theodor Cristian Popescu (Există nervi de Marin Sorescu, Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean), Anca Ovanez (Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello), Mircea Cornișteanu (Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare), András Hunyadi (Tot ce-avem mai sfânt de Ion Druță), Cristian Hadji-Culea (Evul mediu întâmplător de Romulus Guga), Petre Bokor (Albertine în cinci timpi de Michel Tremblay), Raluca Iorga Mândrilă (Invitație la castel, un musical după piesa lui Jean Anouilh, Nu ucideți caii verzi de Radu Iftimovici), Cristian Ioan (Amorphe d'Ottenburg de Jean-Claude Grumberg). Și aș mai putea înșira multe alte realizări de mare valoare.
T.C.: Teatrul Național din Târgu-Mureș era unul dintre teatrele de primă mână și înainte de 1990. În acea perioadă făceați turnee peste hotare? Participări la festivaluri de teatru, măcar în țări din blocul comunist?
Z.F.: În anii '70, datorită lui Harag care fusese invitat să monteze în Iugoslavia, am încheiat o înțelegere de colaborare cu Teatrul din Subotița. Orașul este cam de mărimea Târgu-Mureșului, vechea primărie de acolo a fost proiectată de aceiași arhitecți, care au proiectat, în același stil, și primăria din Târgu-Mureș, iar teatrul este unul cu două secții: sârbă și maghiară. Timp de nouă ani am făcut anual schimb de spectacole: într-un an secția lor sârbă cu secția noastră română, în următorul an cele două secții maghiare. Au lucrat la ei regizori de la noi, iar la noi regizori de la ei, teatrul lor a montat piese românești, iar teatrul nostru piese sârbești. Totul a decurs foarte bine, până când, în 1980, ni s-a comunicat de la București că schimbul poate continua, dar fără să fim special subvenționați pentru asta. Având în vedere că pe atunci costurile hoteliere pentru străini erau foarte mari, am fost nevoiți să renunțăm la colaborare. Asta e tot ce am putut face în acei ani.
T.C.: Cum era publicul în acel timp? Și care era rostul teatrului? Educa, forma, rafina gusturi? Astăzi, despre aceste afirmații se discută într-o notă marcată de îndoială.
Z.F.: Rolul educativ, formativ al teatrului nu era pus la îndoială. Teatrul nostru fiind unul important (asta și explică faptul că a fost distins cu titulatura de Teatru Național), noi ne-am străduit întotdeauna să oferim spectatorilor piese importante, în spectacole de cât mai înaltă calitate artistică. Am avut și norocul că la cârma județului au fost, aproape tot timpul, oameni care iubeau teatrul și care ne-au permis să montăm și piese care în alte teatre au fost interzise, sau măcar drastic cenzurate. De pildă, Nu ucideți caii verzi era o piesă cu clare accente anticomuniste, care erau receptate perfect de spectatori, motiv pentru care a ajuns spectacolul cu cel mai mare succes de public din toată istoria teatrului nostru, deși era o dramă. La Sighișoara, de exemplu, unde cu fiecare piesă prezentam întotdeauna câte o singură reprezentație, am fost cu această montare de 10 ori, iar la Cluj am prezentat spectacolul de 9 ori, în marea sală a Casei de cultură a studenților, plină mereu până la refuz. Se mai întâmplau și asemenea minuni. Publicul venea la teatru și, foarte îmbucurător, școlile aduceau elevii la spectacole, organizat, așa că tineretul avea o cultură teatrală mult mai bogată decât acum.
Consider că rolul teatrului trebuie să fie și azi, și să rămână pentru totdeauna, unul de promovare a marilor valori artistice, de educare a bunului gust, a moravurilor sănătoase, a relațiilor interumane de înțelegere, de prietenie. Și să înfiereze răutatea omenească, prostul gust, tot ceea ce este negativ în viață. Aceste țeluri teatrul le poate îndeplini prin mijloace artistice diferite, îmbinând utilul cu plăcutul, educația cu distracția, păstrând însă, în toate, o măsură bine gândită.
T.C.: Ai dreptate, acesta cred că trebuie să fie și acum rostul teatrului. Vedem că nici izolarea, nici pandemia nu l-au învins, dimpotrivă.
Z.F.: Teatrul nu poate fi învins, pentru că el s-a născut din viață și reflectă viața. El va muri doar dacă va dispărea viața. Menirea lui a definit-o clar Shakespeare prin gura lui Hamlet: "Rostul teatrului, dintru-nceput și până acum, a fost și este să-i țină lumii oglinda în față; să-i arate virtuții adevăratele ei trăsături, lucrului de scârbă propriul său chip, și vremurilor și mulțimilor înfățișarea și tiparul lor".
T.C.: Ai fost secretar literar, dar, cum spuneam, ai fost și continui să fii critic de teatru, și uneori și de film, pentru că ai avut, între 1963-1990, o rubrică săptămânală de cronică cinematografică în ziarul local și una de prezentare a evenimentelor culturale ale săptămânii la Radio Târgu-Mureș. Ai publicat zeci de articole despre teatru în reviste de referință din spațiul teatral și literar românesc, cum ar fi "Teatrul", "Teatrul azi", "Scena", "România literară" etc. Unele articole le-ai grupat în volumul Scrieri teatrale, apărut în anul 2014, o radiografie a scenei românești în aproape 60 de ani de creație. Acum, ce îți place și ce nu îți place în teatru? Am evoluat? Am involuat?
Z.F.: În cele peste două milenii și jumătate de când grecul Thespis a inventat teatrul, arta scenică a tot evoluat, s-a adaptat dezvoltării și transformării societății, schimbării gustului și interesului spectatorilor, având însă și momente de stagnare, sau chiar de regres, pe care a știut însă să le depășească. Eu am avut privilegiul să fiu martorul unor momente de mare valoare ale teatrului românesc. Gândește-te că i-am văzut pe scenă, în creații memorabile, pe Ion Manolescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Nicolae Bălțățeanu, George Timică, Aura Buzescu, George Calboreanu, George Vraca, Ion Finteșteanu și mulți alți monștri sacri ai teatrului românesc, născuți toți spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
A venit apoi o nouă generație deosebită, a celor născuți prin anii '30 ai secolului al XX-lea. Din ea a făcut parte acea celebră "Generație de aur" de care se pomenește cu respect și admirație, dar au fost și alte generații de foarte bună calitate. Dintre ei, nu trebuie să-i uităm pe Toma Caragiu, Amza Pelea, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Albulescu, Poldi Bălănuță, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu, Constantin Rauțchi, Ion Fiscuteanu, Marin Moraru, Gina Patrichi, Ștefan Sileanu, Valeria Seciu, Florin Piersic.
O generație ulterioară, și ea foarte talentată, e cea din care fac parte Ion Caramitru, Mircea Diaconu, Ștefan Iordache, Florin Zamfirescu, Melania Ursu, Marcel Iureș, lista fiind, cu siguranță, mult mai lungă.
Și dintre cei mai tineri - deși sănătatea nu-mi mai permite să frecventez spectacolele cu aceeași asiduitate ca înainte - am remarcat câțiva foarte talentați: Andi Vasluianu, Florin Piersic jr., Vlad Zamfirescu, Mihai Constantin. Sunt convins că și în această generație sunt mult mai mulți actori de mare talent.
Despre regizori și scenografi, deocamdată nu pot să mă pronunț. Am văzut câteva spectacole bune semnate de Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Bobi Pricop, Tudor Lucanu, dar în cazul directorilor de scenă, ca și în cel al scenografilor, e nevoie de mai mult timp, de mai multe creații ca să-ți poți contura o impresie clară și sigură.
Mi-am pus de multe ori întrebarea: de ce în noile generații numărul actorilor deosebiți, foarte talentați, pare a fi în scădere. Chiar o fi așa, sau este doar o impresie? Și iată de ce. Până în urmă cu vreo 30 de ani toate teatrele, cele din provincie cu precădere, făceau multe deplasări și turnee, posibilitatea de a-i remarca pe actorii foarte buni fiind astfel infinit mai mare. În plus, tot până atunci, toate marile cotidiane din București și multe reviste de cultură din toată țara publicau regulat cronici teatrale despre toate spectacolele valoroase, inclusiv din provincie, practică acum dispărută. Acum, un actor foarte bun din provincie poate fi remarcat doar dacă joacă într-un spectacol care este invitat la un festival. Poate fi o explicație.
T.C.: Despre noile forme de teatru?
Z.F.: Dacă evoluează viziunea asupra societății, e normal să evolueze și viziunea asupra artei, să apară, deci, noi forme artistice. Important este ca aceste noi forme de creație să reflecte în mod cinstit, exact, societatea, realitatea pe care opera de artă trebuie să o prezinte, în forme pe care consumatorul de artă (în cazul nostru, spectatorii) să le înțeleagă și să le accepte. Formele noi trebuie să fie o emanație firească a creației, o concretizare formală necesară, intrinsecă operei de artă, nu o "găselniță", o invenție care nu se pliază pe conținutul operei și pe mesajul ei.
Fotografii din arhiva personală a lui Zeno Fodor