Z.F.: Mai întâi vreau să-ți spun - ca să mă laud, evident - că Premiul UNITER, care m-a bucurat foarte mult, nu a fost prima recunoaștere oficială a activității mele. În 2004, anul în care împlineam 70 de ani, Președintele României mi-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer. Decretul care însoțește decorația menționează ca motivație "în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul puse în slujba artei scenice și a spectacolului". Premiul UNITER a însemnat însă pentru mine mult mai mult, pentru că reprezintă recunoașterea din partea breslei, a colegilor, care sunt întotdeauna foarte exigenți în asemenea aprecieri.
Revenind însă la întrebarea ta, mărturisesc că am fost și am rămas foarte legat sufletește de criticii din generația mea. Noi toți l-am avut și l-am recunoscut ca mentor pe Valentin Silvestru. Acesta nu făcea critică de teatru "printre altele", el era dedicat în totalitate acestei îndeletniciri, care nu este numai grea, ci și de o enormă (am ales cu grijă acest cuvânt) răspundere. Peste zeci și chiar peste sute de ani, teatrul de azi va fi judecat prin prisma cronicilor rămase de la criticii momentului. Valentin Silvestru era neobosit, cutreiera țara în lung și-n lat, mergea la toate teatrele să vadă cât mai multe spectacole, putând astfel să le compare în cunoștință de cauză, să aibă o viziune exhaustivă asupra realizărilor teatrelor din România, fiind conectat și la mișcarea teatrală internațională, reușind să compare teatrul românesc cu cel de pe alte meleaguri. Era întotdeauna obiectiv, găsind însă și formule adecvate pentru a-i susține pe tinerii talentați. Aproape toate festivalurile care s-au născut în acei ani au fost inițiate sau susținute de el, pe considerentul că aceste întâlniri sunt deosebit de benefice pentru dezvoltarea mișcării teatrale, pentru creșterea calității actului artistic. Mai ales că, în aceste festivaluri, fiecare reprezentație era supusă după vizionare unei ample dezbateri, menită să analizeze valorile și scăderile spectacolului respectiv, moderată întotdeauna cu mare pricepere și perfectă obiectivitate de Valentin Silvestru. Toți criticii acelei perioade voiau să-i calce pe urme, să se ridice la înălțimea lui.
Astăzi asemenea confruntări de idei, asemenea ciocniri colegiale a viziunilor artistice și critice, nu prea mai au loc. Și asta este, cred eu, o mare pierdere pentru evoluția permanentă a mișcării noastre teatrale.
Nu știu dacă am dreptate, dar nu simt că între criticii de azi ar exista acel foarte necesar sentiment de solidaritate de breaslă, convingerea că ei, toți, împreună, au datoria să slujească, să susțină cu dragoste și obiectivitate, cu o mare și asumată responsabilitate, cauza teatrului românesc, să contribuie la creșterea valorii lui. Florica Ichim, această mare doamnă a presei teatrale românești, a cărei dispariție o deplângem cu toții, a susținut, în calitate de redactor șef al revistei Teatrul azi, această idee. Sper ca urmașele ei să continue această nobilă misiune.
T.C.: Da, Valentin Silvestru a fost și va rămâne un reper, în domeniul criticii teatrale. Dar să ne întoarcem la tine. Ai fost Director general la Teatrul Național din Târgu-Mureș, în perioada 1997 - 2000. Care a fost sau care au fost cele mai importante realizări ale tale, ca director? Neîmpliniri au fost?
Z.F.: Am fost director al Teatrului Național pentru o perioadă prea scurtă pentru a-mi implementa programul, fiind obligat să mă pensionez. Primul ministru Radu Vasile hotărâse ca tuturor actorilor care au împlinit vârsta de pensionare să li se desfacă contractele de muncă (neînțelegând că în teatru este nevoie și de actori bătrâni), iar în această situație eu nu îmi puteam permite să fiu o excepție.
Ceea ce am reușit, a fost să aduc în teatru, la ambele secții, o serie de tineri foarte talentați și să promovez un repertoriu cu piese de reală valoare. S-au montat două dintre marile tragedii ale lui Shakespeare (Macbeth și Richard II), am avut premiere absolute cu piesele Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean (piesă care câștigase un valoros concurs de dramaturgie, iar spectacolul, montat de Theodor Cristian Popescu, a fost invitat la un important festival din Germania), Înviere, poem dramatic de Lucian Blaga, Domnița nebănuitelor trepte de Constantin Cubleșan, după corespondența dintre Lucian Blaga și Domnița Gherghinescu Vania, Ping Body, de tânărul scriitor Radu Macrinici, Job, o adaptare de Radu Afrim, după un roman de Raymond Jean. Premiere pe țară au fost: Albertine în cinci timpi de Michel Tremblay, cel mai important dramaturg canadian de limbă franceză, Dragoste și sânge de Victor Haïm, unul dintre fruntașii dramaturgiei franceze contemporane și Dineu cu proști de Francis Veber (chiar dacă cei de la Teatrul Național din București, care au montat-o câțiva ani mai târziu, se laudă că ei au descoperit acest text). Am mai montat Totul în grădină de Edward Albee, Trei gemeni la Paris de Antonio Mattiuzzi-Collalto (un contemporan al lui Goldoni), Iñes de Castro de Alejandro Casona, o foarte frumoasă poveste de dragoste (poate cea mai frumoasă după Romeo și Julieta), inspirată dintr-un caz real din evul mediu portughez, un spectacol de commedia del'arte intitulat Pățania lui Arlecchino, Cazul Popescu de Mircea Ștefănescu (cu care am sărbătorit centenarul nașterii acestui important dramaturg). Ultima premieră programată de mine și realizată la începutul directoratului prietenului meu Cristian Ioan a fost Orfeu în infern de Tennessee Williams.
Am avut și neîmpliniri, în sensul că două spectacole, cu piese foarte valoroase, în care îmi pusesem mari speranțe (Richard II și Iñes de Castro) nu s-au ridicat la nivelul sperat de mine. Nu au fost spectacole proaste, au avut și succes de public, dar eu mă așteptam la mai mult.
Realizarea pe care o consider însă cea mai importantă este faptul că am conferit identitate celor două secții, dând celei române numele de Compania Liviu Rebreanu (alegând numele unei mari personalități, care să stea cu cinste alături de Caragiale, Eminescu, Alecsandri, Lucian Blaga, ale căror nume le poartă alte teatre naționale), iar celei maghiare numele de Compania Tompa Miklós (adică a celui care a înființat teatrul târgumureșean și l-a condus, cu succes, timp de 20 de ani).
După pensionare, directoarea teatrului reșițean, actrița Mălina Petre. mi-a propus să devin consultant artistic la ei. Am acceptat și am înființat acolo "Colocviul Național de Regie" (reluând, de fapt, un festival care a funcționat cândva, timp de 3 sau 4 ediții, la Bârlad, fiind apoi interzis de autoritățile comuniste pentru că marii regizori, prezenți acolo la discuții, făceau afirmații "neconvenabile" regimului). Acțiunea de la Reșița a avut succes, ecoul în presă a fost foarte favorabil, dar și spectatorii s-au bucurat de posibilitatea de a vedea spectacole deosebite. După trei ediții de succes, Mălina Petre a fost destituită, atunci am plecat și eu de acolo, pe noul director Colocviul nu l-a interesat.
Imediat după asta am realizat, la Târgu-Mureș, la solicitarea Secretariatului General al Guvernului, un apreciat Festival al Teatrelor Naționalităților Conlocuitoare.
T.C.: În perioada 1991-1998, te-ai aflat în postul de director al Teatrului pentru Copii și Tineret Ariel din Târgu-Mureș. Cum arăta lumea inocenței, din biroul tău? Care erau provocările ca director al unei instituții ce avea ca public țintă pe cei mai mici spectatori? Împliniri? Neîmpliniri?
Z.F.: La Teatrul de păpuși din Târgu-Mureș am ajuns în ziua de 1 aprilie 1985 (și nu a fost o glumă, am fost transferat "în interesul serviciului" de Comitetul județean de cultură). Motivația oficială era că postul de secretar literar se vacantase (secretara literară fusese numită directoare), teatrul avea două secții (iar eu cunoșteam ambele limbi) și era nevoie de cineva cu experiență (se știa că eu frecventez spectacolele păpușărești - deci știam "cu ce se mănâncă" această artă -, că am scris de multe ori despre ele, că ținusem pentru păpușari prelegeri de istoria teatrului).
Motivul real era că, în acei ani, când se strânsese tare șurubul ideologic și scăzuse drastic subvenția, eu îmi exprimam deschis nemulțumirile legate de multe directive "de sus", pe care le consideram dăunătoare culturii. Am fost, deci, marginalizat.
Păpușarii, pe care îi cunoșteam bine, m-au primit cu brațele deschise și mărturisesc că cei 12 ani petrecuți alături de ei au fost foarte frumoși, plăcuți și mi-au lăsat amintiri de neșters.
Teatrul de păpuși din Târgu-Mureș era unul dintre cele mai performante teatre de animație din România. Beneficia de două trupe (română și maghiară) de mânuitori talentați, câțiva chiar deosebiți, de doi regizori (Maria Mierluț și Pál Antal) care erau recunoscuți ca fiind printre cei mai buni cinci regizori din țară în acest domeniu, de un scenograf de excepție (József Haller). Se realizau spectacole excelente, se cucereau premii, au fost și câteva turnee în străinătate. Unul dintre acestea a fost în India și Pakistan, cu un succes enorm.
Când am ajuns eu acolo directoare era doamna Smaranda Enache, un om de mare cultură, inteligentă, echilibrată, profesoară de limba franceză la bază. Ne-am înțeles excelent. În decembrie 1989, imediat după Crăciun, ea a înființat, împreună cu compozitorul Boldizsár Csiky, Liga Pro Europa, o asociație care de-a lungul anilor a organizat multe cursuri, prin care tinerii erau familiarizați cu principiile democrației occidentale. Activitatea Ligii dezvoltându-se foarte mult, doamna Enache a demisionat de la teatru, dedicându-se total Ligii. Rezultatele activității acesteia au fost apreciate, iar președintele Emil Constantinescu a numit-o ambasadoare în Finlanda.
Și astfel, la 1 mai 1991 am fost numit director al Teatrului de păpuși. Am hotărât să modific denumirea instituției în Teatrul pentru copii și tineret Ariel. Motivul era urmarea experienței mele la acest teatru și scopul - mai amplu decât cel pe care îl îndeplinise până atunci - pe care ar trebui să-l îndeplinească în educarea artistică a tinerei generații. Pe scurt: am observat că, după împlinirea vârstei de 10 ani, copiii nu mai vor să frecventeze spectacolele cu păpuși, considerând că ei sunt deja prea mari pentru acest gen de teatru "al celor mici". Dar nici la spectacolele Teatrului Național nu se duceau încă, ele erau prea greu de înțeles pentru ei. Treceau, deci, vreo 6-7 ani în care tinerii, în anii lor de formare intelectuală, se rupeau de arta scenică, se dezobișnuiau de frecventarea spectacolelor teatrale. Pentru a-i ține legați de teatru era nevoie să se realizeze spectacole adecvate vârstei lor, dar cu actori "pe viu". De aici denumirea de Teatru pentru copii și tineret. Am adăugat la această denumire și cuvântul Ariel, pentru că celebrul personaj shakespearean este simbolul tinereții și al fanteziei. Și, pe deasupra, acest nume se scrie și se pronunță la fel, atât în limba română cât și în cea maghiară, ceea ce este important la un teatru cu spectacole și spectatori de două limbi.
Cu Teatrul Ariel am participat, în Franța, la Festivalul Mondial al Teatrelor de Marionete, cel mai mare festival de gen din lume, am avut un contract de colaborare pe mai mulți ani cu Teatrul de păpuși din Eger (Ungaria), am fost în Italia, Austria, Iugoslavia.
Teatrul Ariel avea - și are și acum - mulți spectatori, pentru că cei mici sunt aduși la teatru în grup, de educatoare și învățătoare, atât la Târgu-Mureș cât și în multe localități din județele Mureș, Covasna, Harghita, Bistrița-Năsăud, unde copiii au abonamente. Numai duminica sunt spectacole "libere", când copiii vin la teatru cu părinții sau bunicii. Este extrem de emoționant să vezi bucuria (la cei mai mici și uimirea) cu care copiii se întâlnesc cu personajele-păpuși, care pentru ei sunt ca niște ființe vii.
Am avut, desigur, și spectacole pentru adolescenți, pe care, pe vremea mea, le frecventau și adulții. Unul dintre cele mai reușite și de mare succes a fost Cuconițele mele dragi, realizat după schițe de Caragiale. Reușite importante au mai fost Micul prinț, după cartea celebră a lui Antoine de Saint-Exupéry, sau Baladă pentru șapte cerbi, după o legendă populară (acesta a fost în turneul din India și Pakistan).
Având încredere în mine, păpușarii români m-au ales, alături de doamna Margareta Niculescu (directoarea și regizoarea Teatrului Țăndărică, profesoară la cea mai importantă școală de teatru de marionete din lume, cea de la Charleville-Mezières) și de renumitul regizor Cristian Pepino, să fiu reprezentant al României în Consiliul Internațional UNIMA (Uniunea Internațională a Marionetiștilor).
În mai 1997 am dat concurs pentru postul de director general al Teatrului Național din Târgu-Mureș. Am reușit și am fost numit pe post cu începere de la 1 iunie. Consiliul Județean Mureș, căruia îi este subordonat Teatrul Ariel, m-a menținut însă și pe postul de director al acelui teatru, până în ianuarie 1998, când a apărut o lege care interzicea să fii ordonator de credite la două instituții de stat. Am ales Teatrul Național.
T.C.: Între anii 1980 și 2000, Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș te notează printre cadrele ei didactice. Ești un om deosebit, cald, prietenos, cu simțul umorului, așa erai și la catedră? Care dintre marii actori de mai târziu ți-au fost studenți?
Z.F.: Mi-am început profesoratul predând un curs de cultură cinematografică. Având prieteni la Arhiva Națională de Filme, am putut aduce săptămânal, pe baza unui program riguros, întocmit pe curente și școli cinematografie, apoi pe mari regizori și mari actori, multe capodopere pe care studenții nu ar fi avut posibilitatea să le cunoască în alt mod. Filmele erau proiectate într-o sală de protocol a Întreprinderii cinematografice județene, în condiții tehnice foarte bune. Istoria teatrului era predată de profesorul Serafim Duicu, care, după câțiva ani, a renunțat, în favoarea mea, la cursurile anului II (clasicismul francez). Întreg cursul de istoria teatrului universal mi-a revenit mie după decesul neașteptat al domnului Duicu. Dar, "printre picături", am predat și un curs de management teatral, bazându-mă doar pe experiența mea, pentru că pe atunci nu existau încă nici manuale, nici măcar o programă analitică.
Fiind om de teatru, înțelegeam (ceea ce unii profesori de materii teoretice nu pricepeau), că pentru un viitor actor sau regizor orele de actorie, respectiv de regie, și repetițiile la spectacolele pe care le pregăteau la clasă, sunt mai importante decât orele teoretice. Istoria teatrului, sau altă materie de cultură generală, se poate învăța și acasă, din cărți, nu trebuie ca tu, profesorul, să fii supărat că un student lipsește de la orele tale pentru că are o repetiție. Această atitudine mi-a atras simpatia studenților, care vedeau în mine un coleg mai în vârstă, înțelegător cu problemele lor.
Mulți dintre foștii mei studenți au făcut cariere frumoase. Îți amintesc doar câțiva, probabil cei mai cunoscuți (în ordinea în care au absolvit): Cornel Răileanu, Marius Bodochi, Viorica Geantă-Chelbea, Daniel Vulcu, Gavriil Pinte (care a devenit regizor), Dorin Andone, Suzana Macovei, Nicu Mihoc, Diana Văcaru, Ada Milea, Sorin Leoveanu.
T.C.: Ne-am referit la câteva dintre cărțile tale. O altă scriere excepțională, care îți poartă semnătura, despre care vreau să vorbim este Dan Alecsandrescu, un împătimit de teatru, apărută în anul 2019, volum distins de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala București-Dramaturgie, cu Premiul "Cea mai bună carte a anului 2019". Este o carte de care Dan Alecsandrescu ar fi fost, cu siguranță, mândru. Cu aceeași meticulozitate, care te caracterizează, atent la toate detaliile, ai așezat cronici, interviuri, fotografii, CD-uri cu spectacole... Cât ai lucrat la ea? Cât a contat relația apropiată, pe care o aveai cu acest reprezentativ regizor?
Z.F.: Cu Dan m-am împrietenit încă din Institut. În carte există chiar și o cronică scrisă de mine, pe când eram amândoi studenți, despre un spectacol realizat de el la Casa de cultură a studenților din București. La carte am lucrat destul de mult, pentru că a trebuit să obțin cronici și fotografii de la teatrele în care a montat. Și, cum știi și tu, Dan a lucrat în aproape toate teatrele din țară. Unele teatre mi-au răspuns prompt, altele cu întârziere. A fost și un teatru - n-am să-i dau numele - care nu mi-a răspuns deloc. Nu peste tot există arhive bogate, bine păstrate, ordonate, așa că a trebuit să caut și alte surse de informare, ceea ce a lungit timpul. Important este că am lucrat la această carte cu mare plăcere, simțind că este o datorie a mea față de amintirea unui mare și bun prieten și coleg.
T.C.: Ai tradus aproape 50 de piese, majoritatea din limbile maghiară și franceză. Prin intermediul acestor două limbi ai realizat și versiuni românești ale unor piese din alte literaturi. Au fost montate atât în teatre din București, cât și din țară. Este vreun spectacol pe care vrei să îl amintești, cu precădere?
Z.F.: Sunt mai multe. Aș începe cu Vedere de pe pod de Arthur Miller, montată la o înaltă cotă valorică, la Teatrul Național din Târgu-Mureș, de Gheorghe Harag. Tot la Târgu-Mureș, Dan Alecsandrescu a montat piesa clasică maghiară Paraziții de Gergely Csiky, iar Cristian Ioan comedia Prah (6 din 49) de György Spiró. Tot Cristian Ioan a montat, de astă dată la Teatrul "Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu, o foarte frumoasă piesă din dramaturgia catalană, Actrițele de Josep Maria Benet i Jornet. Din literatura franco-canadiană, Irina Alexandra Banea a prezentat la Bulandra, la invitația lui Ducu Darie, spectacolul ei de absolvire, cu piesa lui Wajdi Mouawad, Incendii. Tot din franceză este tradusă și comedia satirică, de mare actualitate și la noi, Vacanță în Guadelupa de Pierre Sauvil și Éric Assous, jucată la mai multe teatre, printre care și Nottara. La voi, la Galați, se pare că a fost realizat cel mai bun spectacol cu piesa lui Elemér Kincses, Zâmbetul lui Seneca. Și, la sfârșit, amintesc două excelente realizări înregistrate, una a Teatrului radiofonic: Iñes de Castro de Alejandro Casona, în regia lui Constantin Dinischiotu, iar cealaltă a Teatrului TV: Canalul de Elemér Kincses, în regia lui Cornel Mihalache.
T.C.: Volumul Capriciu bizantin, apărut în 2014, cuprinde cinci piese semnate de György Méhes, a căror traducere îți aparține. Mărturisesc că piesa care dă titlul volumului mi-a plăcut în mod deosebit. Ce te-a determinat să te apropii de acest dramaturg? Este vreunul dintre texte care s-a montat deja?
Z.F.: György Méhes a trăit aproape toată viața în Cluj. Când eu l-am întâlnit pentru prima dată, pe la mijlocul anilor '60, avea deja în jur de 50 de ani și era un scriitor cunoscut și apreciat (a scris și proză, și literatură pentru copii), mai ales un dramaturg curtat de teatre și îndrăgit de spectatori. Știa să construiască piesele într-o formă aș zice franțuzească, adică într-o modalitate deosebit de atractivă, în care îmbina observații sociale serioase, chiar profunde și critice, cu un umor de bună calitate. Prietenia dintre noi s-a închegat instantaneu. El a început să-mi vorbească despre proiectele sale, să-mi trimită toate textele pe care le scria cerându-mi părerea, iar eu am început să le traduc în limba română. Prima mea culegere din opera sa, volumul Dragii mei copii, a apărut în 1987, la Editura Eminescu, în seria "Teatru comentat", și cuprindea patru piese: 33 de anonime, Dragii mei copii, Nu e adevărat că e adevărat și O chestiune extrem de delicată. Dintre ele s-a jucat, în limba română, doar 33 de anonime.
Al doilea volum, cel amintit de tine, a apărut după aproape trei decenii și cuprinde patru dintre ultimele sale opere - Capriciu bizantin, Trâmbițele Ierihonului, Tu cine ești? și Kir Ianulea (o adaptare a prozei fantastice a lui Caragiale), care vădesc un evident progres stilistic al autorului, care acum este mai subtil și practică un umor mai rafinat, precum și o nouă variantă a piesei 33 de anonime.
Piesa Capriciu bizantin, care ție ți-a plăcut atât de mult, a fost montată de prietenul nostru Mihai Lungeanu la Teatrul "Maior Gheorghe Pastia" din Focșani. Tot el a dat viață scenică, la Teatrul Portabil din București (un mic teatru particular), cu doi tineri și talentați absolvenți, piesei Tu cine ești?. Mă mir că nici un regizor n-a fost interesat până acum de Kir Ianulea, care ar fi un deliciu pentru iubitorii lui Nenea Iancu.
T.C.: În 2020 ai publicat Iubirile lui Cehov, traduceri ale pieselor semnate de Csaba Kiss, inspirate din viața și opera lui A.P. Cehov. Autorul, care e și regizor, a montat multe texte clasice și moderne, dar, după cum subliniezi și tu, are "două mari arhipeleaguri" - pe Cehov și pe Shakespeare. Iubirile lui Cehov, Zile și Nopți (Povestea unui pescăruș), Dar ce s-a-ntâmplat cu femeia? (O poveste cu bărbați) și Peștele îndrăgostit sunt cele patru piese create de dramaturg, și traduse de tine, inspirate din viața, teatrul și prozele cehoviene. Dar, în carte ai așezat și interviuri cu autorul și fotografii elocvente din viața lui Cehov, cel al cărui spirit transpare din replicile volumului. Cum l-ai descoperit pe Csaba Kiss și cum ați colaborat?
Z.F.: Csaba Kiss, care este acum unul dintre fruntașii dramaturgiei și regiei din Ungaria, este târgumureșean. Părinții lui mai trăiesc și acum aici. Pe Csaba l-am cunoscut cu ocazia unui turneu budapestan, în care montarea sa cu Dar ce s-a-ntâmplat cu femeia? a fost prezentată la Târgu-Mureș. Și cu el prietenia s-a născut imediat. E un om foarte inteligent și cult, cu o fantezie extrem de bogată, care naște idei dintre cele mai interesante. Aș spune chiar năstrușnice, uneori, dar toate cu o finalitate clară: posibilitatea unei noi piese. Vine destul de des la Târgu-Mureș, fie să-și viziteze părinții, fie să predea cursuri de Scriere dramatică la Universitatea de Arte, prilej să ne vedem și să discutăm - bineînțeles, despre teatru. De altfel, Scriere dramatică predă, în fiecare toamnă, și la UNATC din București.
T.C.: Ultimele volume Ninge peste Troia și Covid 19, pe care le-ai publicat în 2021, cuprind piese semnate de regizorul, și totodată dramaturgul, Elemér Kincses, traduse de tine și de poetul Kocsis Francisko. Condițiile grafice ale volumelor sunt excelente. Imaginile care însoțesc textele, de asemenea, sunt sugestive, remarcabil și portretul pe care i-l faci autorului. Când le-ați prezentat cititorilor? Cum au fost primite?
Z.F.: Și Kincses îmi este un vechi prieten. Vezi, deci, că traduc, cu precădere, opere ale unor creatori care îmi sunt apropiați. Dar să știi că am (sau am avut) prieteni și printre dramaturgii români. Unul dintre ei a fost minunatul Tudor Popescu, plecat dintre noi atât de prematur. Acum mă simt legat sufletește mai ales de Mircea M. Ionescu, căruia i-am și prefațat volumul premiat de Academia Română. Cu Dumitru Radu Popescu (cu DR, cum i se spune între cunoscuți) nu pot spune că sunt un prieten foarte apropiat, dar am cu el, de mulți ani, de când i-au fost jucate mai multe texte la Târgu-Mureș, o relație privilegiată.
Dar să revenim la Kincses. Mă bucur că ți-au plăcut nu numai textele lui, care vădesc și talent, și fantezie, ci și prezentarea lor, adică aspectul volumelor. M-am străduit, și la Kiss, și la Kincses, să adaug pieselor materiale documentare despre care știu, din propria experiență, cât sunt de utile, de binevenite. Deocamdată, din cauza situației în care au fost teatrele (pandemia, deh!), nici cărților lui, nici volumului lui Csaba Kiss nu am putut să le organizăm lansări. Sper să o putem face la toamnă. Câteva cronici au apărut însă și au fost elogioase.
T.C.: Unele dintre piese sunt deja cunoscute de public, fiind montate în câteva teatre. Ai văzut vreuna?
Z.F.: Am văzut mai multe. Din Dogorește soarele deasupra lui Seneca, un spectacol de absolvire al studenților de la Universitatea de Artă Teatrală de la Târgu-Mureș (în limba română), un spectacol în limba maghiară la Teatrul din Satu-Mare (unde am mai văzut și Ninge peste Troia) și unul (tot în maghiară) la Teatrul Național din Subotița. Am urmărit, desigur, toate spectacolele realizate, cu mai multe piese de-ale sale, la secția maghiară de la Târgu-Mureș. Am văzut și Canalul (în limba română), montat exemplar la Televiziunea Română. Voi viziona în curând Covid 19, în viziunea unui teatru particular de limbă maghiară din Târgu-Mureș.
Am auzit (dar, din păcate, n-am văzut) că și la voi, la Galați, a fost prezentată prima lui piesă, într-o montare foarte reușită, semnată chiar de Elemér Kincses, sub titlul Zâmbetul lui Seneca, în care soțul tău, actorul Gabriel Constantinescu, a realizat o creație deosebită în rolul titular. Păcat că pe vremea aceea nu se practicau încă înregistrările video. Dar poate îmi trimiți tu niște cronici și fotografii, să le am la documentare.
T.C.: Așa voi face.
Acum, ce ai pe masa de lucru? Sau ești superstițios și nu vrei să ne spui?
Z.F.: Nu sunt superstițios. Vreau să continui să traduc, atât din maghiară, cât și din franceză. Sper să pot publica câteva cărți cu unele dintre piesele deja traduse, dar și un volum cu texte critice scrise în ultimii ani despre spectacole și festivaluri la care am participat. Un proiect mai amplu și mai ambițios, care îmi va lua cel puțin 2-3 ani (sper să mai supraviețuiesc atât), este elaborarea unei antologii, în limba română, de dramaturgie maghiară clasică și interbelică. Dar pot să-mi mai vină și alte idei!
T.C.: O, să ai mult spor și inspirație!
Zeno, îți mulțumesc pentru această întâlnire. A fost o încântare! Ești un model pentru cei din jur, pentru tineri, prin pasiunea ta, seriozitatea și respectul față de tot ce faci, față de cei din jur și, implicit, față de tine. Îți spun "La mulți ani!" și să te aniversăm și la împlinirea a 100!
Z.F.: Îți mulțumesc și eu. Mi-a făcut mare plăcere să avem această conversație, care a fost ca o șuetă între doi vechi și buni prieteni, ce suntem. Dar îți dai seama câte vom avea de povestit împreună, dacă vom aniversa cei 100 de ani propuși de tine? Deocamdată însă vreau să-ți spun, în încheiere, că eu nu mă consider un om deosebit (cum ar părea, poate, din întrebările tale), ci doar un om obișnuit, devotat însă total teatrului.
Fotografii din arhiva personală a lui Zeno Fodor.