Cică nişte analişti (I). Corpul (social) cu o mie de „drepte”

Horaţiu Pepine este unul dintre puţinii comentatori politici lucizi şi argumentativi pe care nu numai eu, sper, îi urmăresc. Editorialist acum, o dată pe săptămînă, la Cotidianul şi, o dată pe lună, la Idei în dialog, HP este autorul unei recente serii de articole care mi-au atras atenţia în primul rînd pentru coerenţa lor, dar şi prin ne-„punctualitatea” hiperfocalizantă curentă a analizelor de politică care fac vizibili copaci, arbuşti şi alte ferigi în detrimentul pădurii, pentru viziunea lor, aşadar, de ansamblu, obţinută însă într-un mod pasionant, pe viu, in progress; pentru organicitatea dezvoltărilor lor, pentru cursivitatea logică a analizelor şi propunerilor, pentru – ca să mă exprim pompos – spectacolul foarte autentic, şi tocmai de aceea grăitor, preţios în sens simptomatic, al unui raţionament care reuşeşte să se ţină, uneori chiar cu dinţii, de catargul realităţii, chiar dacă uneori se îneacă în ea. Spectacolul, altfel spus, al unei raţiuni aplicate gata-gata, din exasperare empirică, să înnebunească, să cadă în opusul ei, delirul logic. Un spectacol, care tocmai de aceea merită panoramat, al limitelor de fapt, imanente, din lucruri, aprioric-istorice, impuse gîndirii politice în eterna şi fascinanta Românie. Un spectacol al recăderii inevitabile în propriul trecut, al imposibilităţii de desprindere, de „alterare”, deci şi al onestităţii, al înfrînării, atît cît se poate – la limită, in extremis, lîngă extremă, pe buza dezastrului –, de la escapism şi aventurism politic. Nebunia stă în ce-a fost, nu în ceea ce (nu) poate să vină. Conflictul opţiunilor pentru viitorul obştesc se desfăşoară între diverse straturi ale trecului. Trăim din trecut, şi numai în termenii constitutivi ai trecuturilor proprii (devenite însă, vai, atît de improprii) ne putem proiecta modurile de constituire (şi chiar, aşa cum vom vedea, de Constituţie) pentru viitor. Nimic mai instructiv, aşadar, pentru o gîndire degajată (nu neapărat şi dez-angajată), voit marginală, aşa cum încerc eu să practic.

În „Băsescu zgîlţîie stîlpii societăţii”, articol din 7 februarie 2006, HP îşi începe campania de apărare a stilului prezidenţial marca Băsescu, văzînd deja în acesta singurul şi ultimul recurs al unei societăţi neglijate, abandonate, parazitate „superpus” (termen eminescian deloc, aşa cum se va vedea, întîmplător, inocent) de un parlamentarism redus la ineficienţă, ba chiar la contrafuncţionalitate, la „duşmănie” faţă de interesul public, de către membrii abstract, partinic aleşi ai unui parlament „retrograd”.

Sîntem, prin urmare, conduşi, descrie editorialistul în articolul amintit, de o „minoritate de pradă” compusă „fără excepţie” din oameni „de dreapta”, adică din „ceva ce la noi – remarcă just, fin, analistul – pare argumentul decisiv al valorii”.

Pentru cine, voi sta totuşi, astăzi, să mă întreb? Ce înţelege HP prin „ţoapele” care se „automulţumesc” cu calificativul „de dreapta”?

N-o fi cumva vorba, de fapt, despre anumiţi intelectuali care le cîntă în strună „ţoapelor” pe care corect le denunţă editorialistul? Şi iată-mă intrînd deja într-o inevitabilă paranteză. Ocolit şi poticnit drum!

Există, într-adevăr, o „dreaptă” mai curînd, să-i spunem totuşi aşa, liberală, la mare modă printre intelectualii aşa-zis liberi ai puterii, şi, apoi, o altă „dreaptă”, de esenţă conservatoare de data aceasta, teritorială, posesivă, întemeiată mai mult, latifundiar (simbolic, dar nu numai) pe a avea (proprietate) decît pe a face (în sensul, mult peiorativizat, de a specula), pe constituirea şi pe reproducerea statutară de privilegii, obsedată de moşteniri (de data aceasta, mai mult simbolice) şi pe filiaţii (mai ales în sensul de „sfori”, de plasă de relaţii, pe trimiterea reciprocă, în spaţiul public, a liftului: simplă operaţiune de lifting social, dacă este să le avem în vedere burţile şi ridurile de castă) decît pe acţiune: orientare spre un trecut fantasmat versus orientare spre un viitor dezlegat; „boierime” (mai mult boierie) versus „burghezie”.

Despre ce „drepte” vorbim în România? Într-o deplină inexistenţă (dublată de o criminală compromitere nominală, graţie FSN-PDSR-PSD) a stîngii (care ar fi avut toate şansele să se afirme în interiorul PCR, partid însă de hiperextremă dreapta-stînga), la noi se bat şi se altoiesc tipologic, blocîndu-se reciproc şi contopindu-se monstruos, două versiuni caricaturale ale „dreptei”. Anticipînd poate vertiginos, voi spune totuşi că la noi liberalism autentic nu numai că nu există, dar nici nu poate, aprioric, să existe, fiind subminat lăuntric de un conservatorism consensual difuz, fără diferenţe de „clasă”, din care se înfruptă – unii material, la propriu, alţii doar „metaforic”, mental – toată lumea, de la vlădică pînă la opincă. Trăim, altfel spus, într-o societate preponderent agrară, structurată pe „stări” şi pe „corpuri” sociale puternic sedentarizate. Din ruralul românesc tradiţional au supravieţuit, structural şi abstract, mitic-mental, deportate de comunism ca monstruos „accelerator”-simulator al modernizării, culele şi conacele, mutate însă acum exclusiv la oraş, care chiar fac urbanul actual, la ţară nemairămînînd decît colibele, bordeiele şi jalea economiei de subzistenţă. Ruralul, cu curţile lui „boiereşti” înconjurate de o populaţie-pîrloagă, abandonată, s-a transplantat la oraş, iar ţara, în rest, a rămas a nimănui: teritoriu abstractizat, bun numai de exploatare. N-am reuşit să depăşim gloriosul secol al XIX-lea, ne modernizăm organicist, cu capul înapoi, respingînd în continuare „formele fără fond” ale modernizării liberale şi visînd „fundaţionist”, „temeinicist” la nişte forme aşa-zis tradiţionale devenite, însă, abisal de „fără fond”. Ne fantasmăm în mod tradiţionalist tradiţia. Or – banalitate care merită repetată –, „tradiţia este credinţa vie a celor morţi”, în vreme ce „tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii” (J. Pelikan).

Voi urmări şi în continuare aceste alunecări (de teren) şi aceste reveniri spectrale prin intermediul exemplarelor articole, excelente ca simptom cartografic şi ca traseu imposibil, fără soluţie, al gîndirii, desenate, acum, de Horaţiu Pepine. Nu tradiţia ne bîntuie, vizitîndu-ne fantomatic, ci noi, pe zi ce trece mai dematerializaţi şi mai fără substanţă, ne bîntuim bezmetic tradiţia, rupîndu-o şi mai mult de ea însăşi cu problemele noastre altele, visînd pămînt în mijlocul mării, ignorîndu-ne mediul (politic) actual şi condiţia de spumă (a valului globalizării, desigur, pentru a ceda ispitei retorice).