Cică nişte analişti (II). Republici contra republici

„Din nefericire însă, parlamentarismul exprimat la noi cu patos democratic este doar ideologia politicienilor corupţi.” „Parlamentul nostru e dominat de forţe retrograde.” „Senatul nostru este o adunare antidemocratică.” „Cuza, de exemplu...” „Nu este recomandabil să guvernezi prin ordonanţe şi asumarea răspunderii, dar, dacă există raţiuni întemeiate şi cu deplină acoperire în voinţa naţiunii şi dacă Parlamentul are manifestări retrograde, atunci nu mai există altă soluţie.”

Aşa gîndea editorialistul Horaţiu Pepine la 14 februarie 2006, în articolul intitulat „Contra unui parlament retrograd”, apărut în Cotidianul. Corect: la situaţie temporară de criză, măsuri temporare de contracarare a crizei.

Urmînd însă panta acestui raţionament, două săptămîni mai tîrziu, în articolul din 28 februarie, intitulat, peremptoriu, deja filosofic şi tot mai tranşant, „Eşecul republicii parlamentare”, sub condeiul aceluiaşi comentator începe, brusc, să se facă lumină, o variantă de opţiune la soluţia guvernamentalistă începînd să-şi facă tot mai apăsat şi mai imperios simţită prezenţa: prezidenţialismul. Fragilitatea soluţiei guvernamentaliste pur temporare împinge gîndirea, aproape impersonalizată din acest punct de vedere, şi tocmai de aceea simptomatic-reprezentativă, a analistului spre căutarea unei soluţii care pare a fi nu doar pe cît de radicală, pe atît de consensual întemeiată, dar şi temeinică, de durată, pentru viitor, un viitor căutat prin recursul la trecut însă. Zidul opac al realităţii trimite elastica gîndire în urmă. Mare şi pilduitoare comédie! Argumentele lui HP (invent!) devin, acum, de-a dreptul medievale. Încercînd să perforeze realitatea blocantă, gîndirea sa – considerată aici, repet, din perspectiva unei reprezentativităţi impersonale simptomatice, căci HP, spre deosebire de mulţi, chiar gîndeşte –, odată pusă în mişcare, nu se mai poate opri, dar efectuează o mişcare retrogradă, operînd o adevărată revoluţie: nimereşte peste filonul conservatorismului tradiţionalist, organicist, eminescian, în plină şi mustoasă sevă românistă. Ver(s)ificînd publicistic, dacă mai era nevoie şi dintr-o direcţie cu totul neaşteptată, constatarea unui Ilie Bădescu, de pildă, conform căreia conservatorismul tradiţionalist eminescian ar constitui cea mai cuprinzătoare şi mai potrivită gîndire în materie socio-politică pentru România. Aşa pare, iată, să fie.

„O republică parlamentară ar fi potrivită pentru o Românie structurată în comunităţi tradiţionale.” „Partidele româneşti în schimb, nefiind legate de o comunitate cu un grad mai mare de omogenitate, exprimă interese şi aspiraţii raportate la întreaga naţiune şi, în consecinţă, mult mai vagi şi mai uşor coruptibile.” Pasaj important, delicat, sensibil.

Situaţia istoric-arhetipală pe care o descrie/performează discursul lui HP este una de perfectă deconstrucţie, de indecidabil în care decizia este în acelaşi timp (double bind) imposibilă şi obligatorie, inevitabilă. „Momentul deciziei e nebunie”, spunea Kierkegaard. Nu se poate decide, dar trebuie să decidem!

HP pare a confunda însă, în ceea ce priveşte relaţia de reprezentativitate pe care se bazează partidele, universalul cu abstractul, întocmind însă, poate fără să vrea, un foarte exact diagnostic de nonindividualizare: individualism românesc fără individualizare. Comunităţile moderne nu sînt date, ci se caută, se formează şi sînt mobile, evoluează. Aşa cum se întîmplă însă de multe ori în procesul gîndirii, pe baza unei constatări exacte se argumentează inferîndu-se ad hoc, în mod eronat. Relativismul realităţii nu poate fi criticat şi îndreptat în mod fundamentalist. Democraţia e coruptibilă, tocmai de aici formalismul şi legalismul ei. Şi în asta stă atît slăbiciunea, cît şi forţa democraţiei: criticabilitatea ei de fond nu trebuie deplînsă fundamentalist, ci tot relativist, ca şansă de perfecţionare, de ameliorare niciodată definitivă. HP constată nemodernizarea societăţii româneşti, dar propune ca soluţie de remediere fuga înapoi, replierea într-un organicism comunitarist inexistent, neatestat altfel decît în mod retroactiv-deziderativ (la acelaşi Eminescu de pildă, dar nu numai) şi impracticabil. El doreşte, asemeni tuturor gîndirilor pios-metafizice, fundamentarea politicii, înrădăcinarea ei, nu reglementarea legală, constituţional-constitutivă, a jocului democratic, dînd curs unui suav fundamentalism – sau, mai bine zis, fundamentism – al gîndirii: o capcană banală, o groapă la îndemînă, un impuls sănătos, dar mecanic. Dacă „vechile structuri comunitare” nu mai pot fi regăsite şi reînfiinţate este, poate, şi pentru simplul motiv că ele nici nu vor fi existat decît în discursurile unor scriitori-filosofi, ca simplă figură de stil extinsă. Dar este şi pentru că ele au fost „reformatate” în profunzime de comunism: violul comunist a făcut copii. Posibilitatea înlăturării efectelor comunismului ca pe o simplă tumoare crescută prin adăugare pe corpul, vai, sănătos, al poporului printr-un apel „strategic” la straturi istorice anterioare nu mi se pare viabilă: dacă este să (re)devenim comunitarişti, altele, din păcate, vor fi comunităţile de interese şi aspiraţii. Comunitarismul românesc – dacă va fi existat, desigur, şi nu constituie astăzi doar o simplă iluzie narcisică retrospectivă – a crescut şi s-a dezvoltat odată cu comunismul, şi va creşte şi se va dezvolta şi în continuare, evoluînd imprevizibil, deschis şi chiar accelerat, capricios. A încerca să blochezi un trecut cu un alt trecut blochează definitiv viitorul, deschiderea. Criza este alta, mult mai generală, deloc pur românească şi momentană: este vorba de criza reprezentativităţii, adică a structurii semiotic-informaţionale, aceasta fiind observabilă nu numai în politică, dar şi în artă şi în „ştiinţele” despre om. Nu pentru că ar fi corupte, dominate de postcomunişti veroşi, sînt partidele în sine nereprezentative, ci pentru că însăşi ideea de reprezentativitate nu mai este, dacă pot spune aşa, reprezentativă pentru lumea actuală, fiind potenţial coruptibilă: poate fi anihilată, corectată, eliminată coruptibilitatea democraţiei? Total, acest lucru poate fi vizat/visat doar prin înlocuirea ei. A gîndi în termeni de reprezentativitate, organicistă, „fundamentistă” în plus, şi a visa, prin urmare, că poţi să reîntemeiezi neîntemeiatul şi neîntemeiabilul prin refundamentări de acelaşi tip cu cel tocmai criticat mi se pare o fundătură pentru gîndire şi, mai grav, pentru acţiune. Criza partidismului şi a parlamentarismului e, deci, de structură, chiar dacă nouă, local, ea ni se oferă sub specia hiperbolizantă a unui accident istoric, identic, însă, remediabil.