Cică nişte analişti (III). Asumarea răspunderii intelectuale

Altul decît parlamentarismul ca atare, considerat o soluţie deja falimentară, deja coruptă şi descalificată la noi, se profilează a fi, pentru gîndirea deosebit de expresivă, de, vai, reprezentativă a analistului Horaţiu Pepine (cu toţii, sau cel puţin mulţi gîndim, ne vine să gîndim, exasperaţi, aşa, ca domnia sa, dar tocmai comoditatea, automatismul, nespontaneitatea acestei comunităţi de gîndire trebuie suspectate: numai răul, ca simulacru şi ca „proteză” a binelui, este mecanic, „pulsiv”), modelul de putere viabil pentru români: ceea ce, în termeni actuali, se numeşte prezidenţialism, singurul care, în viziunea sa, ar beneficia de creditul „preferinţelor populare”. Iată, deci, că societatea omogenizată, nedefalcată în „comunităţi”, comunitarizată total, neindividualizată, preferă transferenţial individualitatea personală puternică, nu „comunităţile” de partid. Binomul popor-conducător. Contractul social este, de fapt, un certificat de căsătorie.

„Republica parlamentară e nefuncţională”, „un experiment catastrofal”, conchide HP la 14 februarie 2006, în articolul intitulat „Contra unui parlament retrograd”, apărut în Cotidianul. O formă fără fond dovedită, prin urmare, ca pernicioasă. Pînă la denunţarea şi respingerea, pentru a cîta oară în istoria noastră, a „Imitării modelelor străine”, titlul unui aditorial din acelaşi Cotidianul, nu mai este nevoie decît o săptămînă de gîndire. Chiar dacă aşa vor fi stînd, poate, lucrurile, de la această constatare pînă la negarea parlamentarismului ca atare, în bloc, ca sistem, pasul e mare, adevărat salt în gol, înapoi, pe care România l-a mai făcut.

Căci dacă guvernarea prin ordonanţe şi asumare nu reprezintă decît o soluţie de moment, pur temporară, de ce ar fi trecerea la o republică prezidenţială o soluţie de durată? Pentru simplul motiv că la Cotroceni, acum, momentan, se află un om care promite să fie destoinic şi hotărît (mai rămînînd să probeze că este şi priceput, că dispune, adică, şi de mijloace pe măsura voinţei), Traian Băsescu, în care şi populaţia, dar şi bună parte dintre intelectuali dau semne, vor, în sfîrşit, să aibă încredere? Dar după? Merită să modificăm Constituţia pentru un om, în speranţa – de fapt: cu credinţa, căci aproape de mistică politică este vorba – că acesta va apuca să rezolve, prezidenţial, în doar două mandate, problemele de fond, apriorice, structurale, deloc temporare, ale ţării, şi aceasta o dată pentru totdeauna? Nu ne gîndim că după Băsescu, atras tocmai de sporul de putere prezidenţială, pe tron ar putea veni, tot prin vot popular, un nebun? N-ar fi mai corect şi mai înţelept, mai prevăzător – dar, fireşte, mai greu de rezolvat în spaţiul unor simple articole – să încercăm să îndreptăm parlamentarismul românesc, şi să-l însărcinăm, popular şi intelectual, pe preşedintele Băsescu tocmai cu această enormă misiune istorică de tranziţie, pentru care republica parlamentară română să-i poată fi, în viitor, recunoscătoare? Dacă Traian Băsescu va da semne – şi dă – că doreşte să reformeze sistemul parlamentar românesc, nu să-l blocheze, atunci i se pot încredinţa, temporar, puteri prezidenţiale sporite. Pe termen declarat limitat, chiar dacă aşa ceva ar semăna foarte mult cu instaurarea unei „stări de excepţie”, cu toate pericolele ei evidente. Prin puterile preşedintelui, parlamentarismul românesc trebuie însă să reformeze singur. Doar procedural, „abstract”, tranzacţional, coruptibil se poate drege, din păcate, substanţa. „Cadrele” şi „schemele” o determină. Sîntem obligaţi la retroacţie. Valorizez, de aceea, mai curînd – căci obligatoriu, dat – pozitiv, ca datorie afirmativă, situaţia dezastruoasă descrisă pesimist şi retrograd, negru, de către H.-R. Patapievici în Omul recent. Sîntem ulteriori şi, mai ales, cu punţile rupte, aprioricul însuşi a clacat şi s-a alterat, am tras definitiv, căci ni l-am bombardat singuri, „podul de la mal”, nevoiţi să acţionăm retroactiv înainte, interiorizînd aşadar setul de feed-back-uri în acţiunea propriu-zisă. Refundaţionismul contemporan produce „bu(l)shisme”: fugi înainte cu spatele.

În politică nu există soluţii radicale, roţile trebuie schimbate din mers. Iar în preşedinte se cuvine să vedem un mijloc, nu un scop. Vederea scurtă, chiar şi hiperacută, tot miopie istorică iresponsabilă se cheamă. Cu un termen din artă, i-am putea spune hiperrealism politic.

Problema e însă în altă parte: deciziile de reformă se adoptă în altă parte, sînt exogene, nu endogene. Iar întreaga pricepere şi şiretenie politică internă se consumă, acum, pentru căutarea unor soluţii nedureroase şi nescandaloase de implementare rapidă. Despre asta este vorba de fapt, să nu ne mai facem de rîs bătînd cîmpii despre constituţionalism, parlamentarism, prezidenţialism. Trăim într-un nou avatar al inevitabilului „capitulaţionism” structural românesc. Iar intelectualii şi-ar juca şi şi-ar salva onoarea dacă n-ar mai încerca să „înece peştele”, îndrăznind, adică, să vorbească deschis în loc de a mai întruchipa partide prezidenţiale informale, nedeclarate. Ceea ce nu înseamnă neapărat într-un mod obtuz critic, ci argumentativ, transparent, nonideologic, nepartizan: învăţîndu-ne adevăratul curaj, adevăratul eroism al realismului politic pragmatic.

Militez, altfel spus, pentru asumarea răspunderii intelectuale, împotriva sistemului ordonanţelor publicistice de urgenţă.