Cică nişte analişti (IV). Societatea, asistentul puterii

Asistăm (căci nu ştiu cît şi participăm), de aproape un an încoace, la o luptă pentru putere între puterile statului: preşedintele cu justiţia pe de o parte, guvernul contra parlamentului, dar tot în tandem, pe de altă parte. O putere luptă pentru acapararea a cît mai multe prerogative din panoplia constituţională a altei puteri recurgînd, ca instrument, la o a treia putere. Şi, în tot acest timp, domnia de fapt o asigura „serviciile”. Singurul contract social strîns, aflat în necontenită negociere dar neabandonat nici o clipă, este acela dintre puterea prezidenţială şi puterile informaţiei: serviciile secrete şi presa – alt „cuplu de taină” al jocurilor şi dansurilor de putere din România, faţă şi revers ale aceleiaşi monede de interes geopolitic, extern, o monedă (de schimb) extrem de subţire, aproape imaterială, scăpînd subtil printre degete.

Menţinută, mai mult, poate, ca niciodată în rolul de public, dar unul, hai să zicem, „interactiv”, de „participarea” căruia este nevoie şi pe care puterea mizează, societatea asistă şi speră. Tot mai mult neasistată, ba chiar de-sistată de stat, societatea este cea care, de fapt, asistă puterea, asistă la putere. Tace pentru că încă mai crede: aşteaptă minunea. Dar vede, deocamdată, spectacol. Trăim un moment excepţional, culminant chiar, al stării (fazei) de spectacol al unei reforme structurale. Ce se petrece pe din dos putem doar bănui, fapt care îi înnebuneşte pe jurnalişti.

Problema, însă, mi se pare a fi cu adevărat alta: este vorba oare doar de un joc politicianist, de nişte pasiuni personale, sau, într-adevăr şi în sfîrşit, de o reformă structurală profundă, de o reîntemeiere a republicanismului românesc, care nu avea, nu are cum să fie unul solid nici din punct de vedere instituţional, dar, mai cu seamă, nici din punct de vedere afectiv, mental, popular, dacă avem în vedere că, la noi, republica a fost impusă de comunişti şi, apoi, maimuţărită şi descalificată, simulată într-un mod pur formal de postcomunişti. Republicanismul românesc este unul mimat, suprapus, fără rădăcini: în genealogia lui fondatoare stau mai întîi tancurile sovietice, apoi TAB-urile Revoluţiei din Decembrie.

Deci: avem sau nu şansa ca din conflictul în mare parte politicianist actual să iasă ceva structural bun şi viabil pentru viitorul întregii societăţi, sau discuţiile de recurs constituţionalist din momentul de faţă – trăim într-o atmosferă pe zi ce trece mai apăsător filosofică! – nu sînt, nici ele, o dată în plus, decît o faţadă, de formă, menită a satisface orgolii şi a servi interese, mascîndu-le, acoperindu-le legalist? Aceasta mi se pare a fi, acum, marea şi adevărata întrebare: vom avea şi noi, ceştilalţi, societatea, ceva de cîştigat, pe termen lung, din toată această reaşezare intracratică actuală, perceptibilă, deocamdată, doar sub specia spectacolului? Sau vom rămîne doar cu distracţia? Conflict personal între exercitanţii, între oficianţii (aproape din oficiu, şi din oficiu în oficiu!) – nu ocupanţii, nu deţinătorii – unor puteri, sau dezbatere constituţională? Nu mi-ar displăcea nici ca, aşa cum cel mai des se întîmplă în istorie, dintr-o fricţiune personală, uman-prea umană, să decurgă nişte efecte de structură benefice. Aşa se face istorie: din nimic, dar cu pasiune. Marile edificii ascund subsoluri vaste. Dar se face?

Asistăm puterea sau asistăm la putere? Spectatori sau co-autori?