Dintr-un reflex jurnalistic, m-am ridicat să văd cum arată locul unde se prepară mâncarea. Așa-zisa bucătărie era ascunsă în spatele unor copaci. Totul se gătea într-o singură tigaie... frecată cu o cârpă care cădea din când în când pe jos, într-o baltă cu zoaie. În spatele curții, printre gunoaie, spânzurați la soare, zăceau niște cârnați.
În față, o cățea năștea în chinuri... Câțiva puiuți, abia ieșiți din placentă, scânceau ascuțit. Lângă bucătar, doi cocoși furioși săreau cu ghearele peste farfuriile și legumele "spălate", iar la intrare zăceau amorțiți câțiva localnici. Alături, o comerciantă vindea carne și gonea de zor la muște. Îmi e și rușine să vă spun că aici am mâncat cel mai bun orez Niaw (lipicios) din Asia (în franceză "riz gluant" și în engleză "sticky rice").
Există o doză mare de hazard în orice călătorie în Asia, chiar dacă e minuțios pregătită de acasă. Eu mă înarmasem cu suficientă răbdare și înțelegere când îmi cumpărasem biletul la trenul de noapte care pleacă din Bangkok, capitala Thailandei spre granița laoțiană. A doua zi de dimineață am ajuns la punctul de frontiera Nong Kai. Am trecut relativ ușor peste cele 6 ore de întârziere (deși sunt maniacă cu punctualitatea). Și aici, în Nong Kai, am avut ideea, care ulterior s-a dovedit a fi nu foarte "inspirată", de a mă opri la restaurantul gării pentru micul dejun.
Dacă sunteți "fanatici" ai curățeniei, evitați nu doar Laosul, ci și întreaga Asie de Sud-Est. Altfel veți trăi cel mai terifiant coșmar. Dacă însă fugiți de turismul de masă, de plajele care gâlgâie de oameni, de stațiunile supraaglomerate și doriți să vedeți locuri cu adevărat extraordinare, atunci luați-vă rucsacul și riscurile în spinare și porniți la drum. Infrastructura, care pe alocuri lipsește cu desăvârșire, transformă orice călătorie într-un proiect ambițios. Am petrecut o săptămână în "Regatul unui milion de elefanți", așa cum se numea în Evul Mediu, mergând din câmpiile Mekongului până-n munții Annamiti.
Între Thailanda și Laos există Podul Prieteniei care traversează fluviul Mekong. La frontieră, vameșul nu găsea România în calculator și, încurcat, m-a întrebat de mai multe ori dacă această țară într-adevăr există. În cele din urmă s-a convins că da.
Aflat la doar câțiva kilometri de graniță, Vientiane, "Orașul de santal", este de 500 de ani capitala Laosului. Amestec de Asia și Europa, cu nuanțe ruso-chino-americane, îndulcite de o tușă franțuzească. Mic și liniștit, orașul are în jur de 200.000 de locuitori.
Vientiane se întinde de-a lungul Mekongului, care formează, de fapt, granița naturală cu Thailanda. În prima zi m-am plimbat pe malul fluviului, printre restaurantele tradiționale cu măsuțe joase și fără scaune, locul de întâlnire al studenților laoțieni.
Întreaga faleză se animase în cursul serii. Tinerii cu motociclete admirau apusul, turiștii străini veneau să mănânce, iar localnicii se scăldau în voie. Soarele apunea în Mekong printr-un lan de floarea-soarelui.
Simbolul orașului îl reprezintă templul budist Pha That Luang. Monumentul e impresionant, fără egal în Laos. De la depărtare, construcția seamănă cu o rachetă gata de decolare (după occidentali) și cu un boboc de floare de lotus (după localnici). Se spune că un os al lui Buddha e îngropat la temelia sanctuarului vechi de peste 2300 de ani (susțin laoțienii) sau de 1000 de ani (după arheologii occidentali).
Actuala formă piramidală a monumentului i se datorează regelui Setthathirat, care a decis în anul 1566 să modifice vechiul templu. Fiecare nivel are drept corespondent o parte din învățăturile lui Buddha. Călătorii europeni care au asistat pentru prima oară la ceremoniile desfășurate aici, în secolul al XVII-lea, au rămas uluiți de cantitatea masivă de aur care acoperea edificiul.
Lângă Pha That Luang e o mică expozitie de pictură, în aer liber, unde am intrat în vorbă cu autorii, doi călugări budiști.
Bulevardul principal al capitalei, un fel de Champs-Élysées local, se termină cu un arc de triumf laoțian. Patuxai evocă de la distanță celebra construcție pariziană, dar în interior este ornamentat cu motive și desene de inspirație autohtonă.
Patuxai sau Poarta Victoriei a fost ridicat în 1958 pentru a comemora soldații laoțieni morți pe câmpul de luptă. Monumentul a fost făcut din cimentul cumpărat de la americani pentru construirea unui aeroport. Pentru că destinația finală a materialelor de construcție a fost schimbată, arcul a primit numele de "pista verticală". Am urcat pe arc și am fotografiat orașul de la înălțime.
M-am îndreptat apoi către Talat Sao - piața de dimineață și totodată stația centrală de autobuze, de unde intenționam să fac o "descindere" în Parcul lui Buddha, o grădină imensă, ezoterică, plină cu 200 de sculpturi. Autorul acestora, un sacerdot-șaman a încercat să reunească budismul și hinduismul într-o singură religie.
Ultimul monument vizitat în Vientiane a fost Piramida neagră That Dam. Legenda spune că aici sălășluia un dragon cu șapte capete care proteja orașul. Monumentul era acoperit cu aur. În 1980, în timpul războiului cu Siamul (Thailanda de azi) aurul a fost furat de către invadatori.
Aici se încheie prima parte a calatoriei mele în Vientiane, capitala Laosului. În următorul "episod" o vizită la Buddha Park, marele oraș spiritual de pe malul Mekongului.
(va urma)