Fizica tristeții (II)

Citiți aici un prim fragment din această carte.

Cea mai frumoasă zi a șoferului Malamko

Oacheș, cu părul creț, avea vreo 20 și ceva de ani, cu geacă din piele ecologică, reîncarnarea lui Michael Jackson din anii '80. Și bineînțeles, poza lui Michael deasupra oglinzii. Povestea începe încă de când am urcat în taxi. De parcă abia aștepta un ascultător.

Frate (ăsta e numele și rolul meu în poveste), știi ce damă bine s-a urcat azi în taxi? Patruzeci de ani, dar damă bine, îți zic. Poate să fi avut și 38-39, nu știu. Ca un soare. Când a intrat în taxi, mi s-a făcut rușine cu Opelul ăsta vechi.

Stăm la semafor. Arunc și eu un ochi mașinii, tapițeria roasă, tabla crăpată, miroase prea tare a vanilie de la deodorantul de mașină sub formă de brad.

Femeia asta nu este pentru mașina mea, continuă Malamko. Merită un Cadillac roz. Să vezi ce țâțe avea! Intră în taxi și zice: condu încotro vrei tu, așa zice. Mi-a povestit tot, divorțează de bărba-su, tot, de-a fir a păr. Cum s-au căsătorit, câți ani au fost împreună, cum el pe urmă s-a dovedit a fi o târâtură, zice. Nu știu, frate, ce e asta târâtură, dar e ceva de rău. Un fel de melc, zic eu. Poftim? Târâtura e un melc care se târăște. Așa, păi ce e rău la melcul ăsta, hm... Și s-a combinat cu nu știu ce femei, și ea a aflat, și el a încurcat-o rău de tot, prostește. Tragedie mare, telenovelă, ce mai. Iar eu doar dau din cap, frate, și conduc, nici eu nu știu încotro conduc. Mă uit că e tulburată tare, conduc și ascult. Și cu cât îmi povestește mai mult, cu atât mai mult se uită la mine. Se dă la mine înseamnă, se dă la mine acum. Mă pricep la lucrurile astea. Oprește aici, zice. Ne mai vedem noi, să știi. S-a scotocit în geantă, ah, zice, mama lui de târâtură, mi-a luat și banii. Înjură, dar și înjurăturile o prind, îi vin mănușă, o damă bine din cap până-n picioare. Nicio problemă, zic eu, banii nu înseamnă nimic. Îmi dai data viitoare. Cum te cheamă, băiete, îmi zice. Malamko, zic eu. Dă să te sărut, Malamko, îmi zice, se apleacă, îmi prinde capul și uite-aici (arată), până să mă dumiresc eu, m-a pupat pe obraz.

Se uită în oglindă să vadă dacă mai găsește urma acelui sărut. Semaforul e verde, se aud claxoane din spate. O să te sun curând, zice, trântește ușa și dispare. Super femeie, frate, super.

Pauză. Dar cum o să mă găsească, nu știu. Nici telefonul nu i l-am dat, nici nimic. Poate a reținut numărul taxiului și o să sune la centrală să întrebe. Alt Malamko la noi nu-i.

Tace. Problema asta îl chinuie. Acum e momentul să intervin, din poziția de frate.

Ascultă, Malamko, încep eu cu vocea mea cea mai gravă. O femeie, când vrea să găsească pe cineva, întoarce lumea pe dos. În cazurile astea, numai un clișeu ajută. Probabil citez din vreun roman, ceva literatură de proastă calitate, să mă ia naiba! Poate e de folos, întru consolarea unui țigan tânăr și chipeș.

(Adevărul e că îmi închipui cum o femeie tânără se plimbă gratis prin toată Sofia cu șmecheria despre soțul târâtură. Dar cine sunt eu ca să-i stric lui Malamko cea mai frumoasă zi? Și faptul că eu gândesc așa, iar el nu, mă face de 10 ori mai nefericit. Fericitul de Malamko...)

Sunt un mare norocos, eh, spune Malamko după o scurtă pauză, de parcă mi-a citit gândurile în oglindă. O femeie așa de frumoasă și să mă placă tocmai pe mine, Malamko. Și ce dacă are vreo 30-35 de ani, poate și mai tânără? Eu doar mă fut, nu caut nod în papură.

I-am lăsat cel mai mare bacșiș pe care l-am dat vreodată. De fapt, nu era bacșiș, doar cumpăram povestea.

O adaug acum aici, în capsula acestei cărți, cine știe, poate o va citi dama cea bine sau altcineva care să-i spună tipei că Malamko așteaptă să-l sune. Să-și facă și literatura treaba, ce mama mă-sii!

Vânzătorul de istorii

Cine sunteți, de fapt? Scriitor? Eu am mare noroc să dau mereu de scriitori. Bunicul meu a scris și el, cred că e karma. Acum o lună m-au invitat la o nuntă. Și lângă cine credeți că m-au așezat? M-au pus lângă însuși Salman Rushdie. Da, da, chiar el. Cu ochelarii rotunzi și cu bărbuța... Sincer să fiu, întotdeauna am crezut că de fapt ăștia de îi dau la televizor, cei mai cunoscuți, nu există în realitate, că sunt probabil vreun desen animat computerizat, o hologramă. Dumneavoastră nu vă îndoiți un pic de existența Madonnei sau a lui Brad Pitt? Mă rog. M-am așezat lângă el, am dat mâna, și-a spus numele și am căscat ochii. Scriitorul? De parcă sub același nume se ascundeau o grămadă de personalități. Ba chiar el s-a simțit stânjenit și a mormăit ceva - se poate spune și așa, da.

Știți cum m-am simțit tot timpul? Ca o bucată de carne la afumat. Fir-ar să fie, mă gândeam, omul ăsta nu-și scoate nasul pe-afară. Recunosc, nu citisem nimic de el, dar mă uit din când în când la televizor și citesc ziare, ce naiba. Păi, omului ăstuia i se ard cărțile, e condamnat la moarte, fatwa. Iar cei care i-au dat sentința, știți, nu se încurcă. Deci a fost un sentiment straniu la nuntă, pe de o parte eram mândru, pe de alta stăteam ca pe ghimpi. Și tot urmăream dacă nu cumva vreunul dintre invitații la evenimentul ăsta drăguț face vreun gest mai precipitat. Eram gata să mă bag sub masă. Mi-era mie mai frică decât lui, el se obișnuise probabil. Oare o avea ceva sub cămașă și papion? Am în vedere o vestă subțire, delicată, antiglonț, de ultimă generație, dintr-un material extrem de nou și ușor. Mi-a trecut prin cap să-l întreb, dar am renunțat. Puteam pur și simplu să-l bat pe umăr de la revedere și să aflu. De fapt, omul s-a purtat foarte civilizat. Nu m-a întrebat în niciun moment cum mi se pare noul lui roman. Mă scuzați, doar sunteți scriitor. Din câte îi cunosc (exceptându-i pe cei prezenți, bineînțeles), nu ratează nicidecum această întrebare. Își închipuie că universul se trezește și adoarme cu cărțile lor. Mi-a fost teamă că ar putea să mă întrebe și să afle că n-am citit nimic. Dar asta înseamnă un mare scriitor, nu întreabă. Sau e sigur că nu l-ai citit, sau nu-i pasă. Își taie liniștit biftecul, ia și un morcovel. Am schimbat câteva vorbe generale despre evenimentul acela drăguț, despre cât de dulci sunt mirii, cum se potrivesc, bla-bla-bla... Conversații neînsemnate pe care le porți la orice nuntă cu meseanul din stânga sau din dreapta ta. Credeam că scriitorii vorbesc mai altfel, numai despre lucruri importante, despre viață, despre moarte... Mă rog. Eu eram prieten cu mireasa, el îl cunoștea pe mire din copilărie. Și amândoi garantam pentru oamenii noștri. Iar la final i-am povestit o istorie de-a mea. Nu mi-am dat seama dacă l-am impresionat cu adevărat sau dacă doar se prefăcea. Nu știu, oamenii cu ochelari mă bulversează. De-acum încolo voi urmări ce scrie. Credeți că o să mi-o folosească?

Cu siguranță, am spus, reușind să intru și eu în discuție. Scriitorii nu sunt niciodată nevinovați. Sunt la fel de hoți precum coțofenele. Dar important e cine te fură.
Ah, nu, eu i-am făcut povestea cadou.
Ei, atunci mai vedem.
Dacă doriți, v-o pot povesti și dumneavoastră.
Sunt curios.
Dar să știți că e vândută.
Nu ați spus că e cadou?
Ei, așa... cadorisită, vândută. Nu am semnat niciun contract. Dacă vă place atât de mult, trebuie să vă înțelegeți cu el cine s-o folosească. O fac cadou... pentru două sticle mari de whisky Four Roses.

Deci pentru opt trandafiri, am început să râd eu. Gata. (Așa am făcut cunoștință cu vânzătorul de istorii.) Și după ce primul buchet de trandafiri a aterizat pe masă, povestea a început.

... Și istoria lui

Este vorba despre o femeie, bineînțeles, a început agale povestitorul. Am înțeles acest început ca un "bineînțeles, este vorba despre un manuscris", dar pe moment m-am gândit oare nu cumva revinde el niște istorii care nu-i aparțin, pe cele ale lui Eco i le dă lui Rushdie, ca pe urmă să semene răzvrătire și zâzanie în literatură? Am lăsat povestea să curgă.

Trebuia să fug de ea dacă voiam să rămân în viață. Să o părăsesc, să părăsesc orașul în modul cel mai concret. Câteva luni am colindat prin Europa. Ca să uite o relație, unii experimentau aventuri de-o noapte, eu experimentam geografia haotică. Alegeam orașe la întâmplare, călătoream de obicei cu trenul, schimbam gări și hoteluri, toți turiștii erau în grupuri sau perechi, doar eu cutreieram singur prin piațete care la un moment dat au început să semene toate între ele. Arătam ca un om care dorea să-și părăsească propria părăsire după colț. Ca cineva care caută un loc îndepărtat și necunoscut, unde să lase libere pisicile tristeților sale, iar ele să nu găsească drumul de întoarcere. Știți ce greu e să scapi de pisici? Au un extraordinar simț al casei, o memorie aparte. Odată, bunicul a încercat să gonească toate pisicile care fătaseră în casă și-n curte, le-a băgat într‑un sac și le-a dat drumul la câțiva kilometri de oraș, cam pe unde e cimitirul. Când s-a întors acasă, a văzut că pisicile i-o luaseră înainte. Asta cu pisicile e bonus, nu i-am povestit‑o lui Rushdie, a spus vânzătorul de istorii, luând o gură din următorii patru trandafiri.

Curând am înțeles că Europa este un loc prea aproape, prea plin de femeia asta, îmi tot aduce aminte de ea. Îmi trebuia mai mult spațiu, gol și necunoscut. M-am urcat în primul avion spre America. Trebuia să mă pierd precum Columb, dar în locuri cartografiate demult. Nici nu ne dăm seama cât de greu e să te pierzi în zilele noastre. Aproape pe cât era de greu să nu te pierzi odinioară.

Când m-am întors acasă, după un an și trei luni, am pus harta lumii pe jos și am unit cu markerul locurile pe unde am ajuns. Făcusem o călătorie în jurul lumii, mi-am urmărit cu degetul traseul, pronunțând numele orășelelor și megalopolisurilor. Cea mai bună mantră pentru uitarea unei femei.

Sofia, Belgrad, Budapesta, Wrocław, Berlin, Hamburg, Aarhus, Bremen, în jos spre Rouen, Dijon, Toulouse, Barcelona, Malaga, Tanger, Lisabona, în sus peste Oceanul Atlantic spre Long Island, New York, Ontario, Hudson Bay și din nou în jos spre Minneapolis, Chicago, Colorado Springs, Pueblo Phoenix, San Diego...

M-am ridicat, am agățat harta în cui și abia atunci am observat... Liniile călătoriilor mele conturau o literă perfectă. Litera ei. Un M mare și clar. O monogramă grațioasă a bărbatului prost. Pisicile se întorseseră înaintea mea.

Povestea nu era rea, chiar dacă o furase de la o terță parte și o mai vânduse deja o dată (unele fraze ca "pisicile tristeților" și alte asemenea nu erau cu siguranță ale lui). Buchetul de trandafiri s-a făcut mai mare. Părea mulțumit, ca un om care a vândut de două ori aceeași marfă. Dar și eu eram mulțumit de afacere, pentru că achiziționam două istorii la preț de una - cea pe care mi-a povestit-o și cea dinainte, întâlnirea cu Rushdie, presupun că și mai scornită decât a doua.

Doi bărbați pun pariu a cui nevastă e mai credincioasă

Se hotărăsc să o verifice pe prima. Soțul anunță că pleacă pentru câteva zile. Se ascunde în grădină cu celălalt și așteaptă. Soțul găsise de undeva chiar și un pistol. Prima seară - nimic. S-a liniștit un pic. Dar a doua seară, când întunericul era de nepătruns, femeia a ieșit, a deschis ușa și un bărbat s-a furișat ușor ca o umbră în casă. Lampa nu s-a aprins deloc. Cei doi prieteni s-au apropiat de fereastră, luna palidă contura doar mișcările celor două corpuri, dar era suficient cât să vadă ce se întâmplă. Cum se unduia femeia în jurul ăluia, ce mai mișcări, soțul a înnebunit, nu o văzuse niciodată așa, desfrânata. Prietenul se uita și el cu gura căscată.

Intrăm, a spus în șoaptă soțul, și s-au furișat ca niște hoți în casă. Următoarea imagine e atât de clasică în cinematografie, în literatură și-n viață, că nu știu cum s-o descriu. Soțul a deschis ușa, a făcut un pas înăuntru și-n dreapta, a desfăcut ușor picioarele pentru echilibru, așa a văzut că se face prin filme, și a îndreptat pistolul către ghemul de corpuri ce așteaptă acum încremenit. La doi metri de el se află prietenul lui, postura e ușor hilară, pentru că situația în sine e hilară, nu știe unde să se uite în asemenea situații. E jenant să te uiți la femeia prietenului, care e goală și acum câteva secunde făcea sex, e prea jenat ca să se uite în jos, ca și cum el însuși ar fi cel prins, e stânjenitor să se uite la prietenul lui înșelat, ca să nu-l stânjenească și mai mult. Penibil, într-un cuvânt. Amantul, prins cu mâța-n sac, deși singurul sac de aici e cearșaful, se uită la cei doi bărbați de parcă nu e sigur care e soțul, cel cu pistolul sau celălalt. Corpul femeii e un amestec complex de excitare ce se domolește treptat, de furie față de cei care au dat buzna în casă și de frică crescândă. Câteodată, secundele sunt nemăsurat de lungi și grele.

Soțul înșelat este cel care trebuie să ia o hotărâre. El ține lucrurile (și pistolul) în mână... De el depinde cum se va derula totul, dar nu știe încă ce să facă. Știe doar că trebuie să ia rapid o hotărâre, timpul nu curge în favoarea lui. Nu a mai fost pus niciodată în asemenea situație, a văzut asta doar la cinema și-n cărți. Și nu-l ajută nimic. Îndreaptă pistolul către bărbat. Foarte bine, zvârcolește-te acum, șobolanule. S-a băgat în patul lui. Ba chiar și-a lăsat ceasul pe noptieră. Poți ucide un om dacă pășește pe o proprietate privată, peste tot sunt semne mari, de avertizare, dar ce se întâmplă dacă cineva a călcat în tot ce ai mai sfânt, nu doar în casa ta, ci în dormitorul tău, nu doar în dormitorul tău, ci în femeia cu care te culci? Pe de altă parte, ce vină are el, doar nu a intrat cu forța, cineva i-a dat drumul, ba mai mult, l-a chemat, i-a făcut semn. Nu e oare acel cineva cel mai vinovat în situația dată? Cea mai vinovată - femeia. E o hotărâre radicală, soția infidelă trebuie să-și răscumpere păcatul cu moartea. Doamne, ce replici teatrale, ăsta e teatru antic sau o piesă burgheză de mâna a doua? Să-și omoare femeia pentru nimic, nu, nu e nimic, dar totuși, e soția lui... Și ce dacă o omoară? Niciodată nu a fost în stare să ia decizii. Niciodată. Îi ia o zi întreagă să-și aleagă papuci din magazin. Negri sau maro? După ce a enumerat în gând toți pantalonii, i-a împărțit în două - cei care merg cu papucii maro și cei care merg cu papucii negri, pe urmă a trecut în revistă mobila din cameră, pentru că e bine ca papucii să se potrivească și cu ea. Trece așa o oră și el îi alege pe cei maro. Dar, vai, ce groaznic, papucii maro sunt de două feluri - cu șiret și fără șiret. Pe deasupra, sunt cu șiret mai închis la culoare și cu șiret mai deschis. Asta e cu papucii, dar totuși, aici e vorba despre crimă și justiție. Cine e mai vinovat într-un adulter?

Își mută privirea de la ei și parcă pentru întâia oară vede poza lor de familie deasupra patului. Cum e posibil să o facă tocmai sub ea? Îi trece prin cap că o să fie de mare efect dacă trage în poza de familie, își închipuie cum o să cadă toate cioburile în capul lor. Ce mai metaforă! Tu, femeie, ai împușcat propria noastră viață de familie, deci trecutul nostru încasează un glonț în cap. Unde să țintească, în el sau în ea, e vorba despre o poză, totuși. Dacă trage în propriul portret ar fi un fel de sinucidere.

În următorul moment se întoarce și, în fața privirilor stupefiate ale tuturor, face lucrul cel mai neobișnuit: trage piedica și-și împușcă prietenul. Nu există martor ocular, nu există crimă.

Citiți aici un prim fragment din această carte.