Fizica tristeții

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural, a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. În prezent trăiește la Sofia.

Romanul Fizica tristeții a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediția 2016, și adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaționale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construiește un labirint din povești despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta și dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuțioasă și de amuzantă a mentalității est-europene. Fizica tristeții este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecții, muzee și capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini și asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-și aleagă propria formă de existență, el este secretul bine păstrat din pivnițe, arhive și demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedește a fi, în acest roman, un demn urmaș al lui Borges.

"O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică și poetică, minuțioasă și grandioasă. Pe scurt: fantastică!" (Berliner Zeitung)

"O evocare plină de viață a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spațiu în care naratorul, familia sa și întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât și metaforic." (The Literary Review)

"Fizica tristeții este povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există." (The Los Angeles Review)


Visul Minotaurului

Visez că sunt frumos. Nu tocmai frumos, ci nediferențiabil. La fel ca ceilalți. Asta înseamnă să fii frumos, să fii la fel ca ceilalți. Îmi simt capul ușor. Ochii-mi sunt poziționați în față. Am nas, nu nări. Am piele omenească, o piele subțire, omenească. Merg pe stradă și nimeni nu mă observă. Asta înseamnă fericire, să nu te observe nimeni. E un vis fericit.

Merg agale, la început mă feresc de oamenii care vin din față, chiar mă retrag pe marginea trotuarului, pe lângă pereții caselor. Dar minunea s-a întâmplat. Nimeni nu fuge de mine, nimeni nu țipă de groază că a văzut o fiară, copiii nu se ascund după mamele lor, bătrânele nu-și fac semnul crucii, bărbații nu-și scot săbiile. Merg pe stradă. E lumină. Nu am văzut atâta lumină de când m-am născut. O femeie, fără să vrea, se lovește de mine. Mă sperii că o să înceapă să țipe. S-a întors, m-a privit de foarte aproape... nu m-a recunoscut... nu a strigat... a zâmbit... și s-a scuzat. Nimeni nu mi-a mai cerut scuze până acum.

Văd oameni stând pe bănci. Mă așez și eu. Singur. Mă uit ce fac ceilalți oameni și fac și eu ca ei.

Se așază și privesc alți oameni.

Mă așez și privesc alți oameni.

Pe urmă începe să se lase seara. Aud un băiețel care-i spune tatălui: tati, haide să mergem acasă, se face întuneric. Cuvintele "întuneric" și "acasă" sunt primele lucruri ce mă îngrijorează în visul de până acum. Întunericul a fost întotdeauna casa mea, dar acum mă simt ca un vagabond. Pentru prima dată m-am speriat că m-am pierdut. Ceea ce e ridicol, pentru că eu nu m-am pierdut niciodată, vin totuși dintr-un labirint. Și cu cât crește frica, cu atât mă micșorez eu. Un bărbat înalt se apleacă asupra mea, mă prinde cu mâna lui mare (observ că nu poartă sabie) și mă întreabă dacă m-am pierdut și dacă-mi știu adresa. Eu tac. Dar unde e mama, întreabă bărbatul, îmi spui unde s-a dus mama? Nu trebuia să pună această întrebare. Simt cum maxilarul mi se alungește, craniul devine greu și tare, dar nu vreau să-l rănesc. Din fericire, visul se apropie de final, pentru că situația devine destul de disperată. Acesta e momentul în care visele se sfârșesc brusc.

M-am trezit în întunericul casei mele de zi cu zi. A fost visul cel mai fericit. O zi cu oameni pe care nu i-am omorât, care nu m-au omorât, ba chiar nu m-au observat. Nu s-a întâmplat nimic rău între mine și ei. Presupun că oamenii nu visează asemenea lucruri. În visele lor, rătăcesc prin labirinturi întunecoase și se luptă cu minotauri.

Ireversibil

Din când în când, ies din adăpost și merg la cinema Odeon. Am chef să văd numai filme vechi, alb-negru. Am citit că rulează o retrospectivă dedicată lui Dziga Vertov și nu voiam s-o pierd. Era o după-amiază rece de ianuarie, cețoasă și ploioasă. Cu cinci minute înaintea începerii filmului, s-a dovedit că nu mai venise niciun alt doritor. Nu cred că l-ar fi proiectat doar pentru mine. Atunci am observat doi oameni ai străzii care se învârteau pe-afară, se lăsau de pe-un picior pe altul și fumau. I-am întrebat dacă vor să intre să vadă un film și să se încălzească puțin. S-au uitat la mine neîncrezător, ca niște oameni care nu erau obișnuiți să primească asemenea oferte. Unul dintre ei a întrebat ce film. I-am răspuns că e din ăla vechi, el a dat din cap aprobator, și-a stins țigara și au intrat amândoi cu mine. Am cumpărat trei bilete. Taxatoarea ne-a privit lung, cu disprețul unui arian pur-sânge, dar nu a avut curajul să îi întoarcă pe cei doi. Am văzut cu coada ochiului cum, la intrarea în cinematograf, și-au îndreptat paltoanele și și-au dat jos căciulile rusești. Au ales ultimul rând, în sală era cald, și cred că au ațipit fericiți puțin după începerea genericului. Filmul era mut, iar un pianist, chemat special pentru asta, urma să sonorizeze proiecția, la fel ca în anii '20.

O cameră de filmat entuziasmată, care n-a apucat să se bucure îndeajuns de posibilitățile pe care le are, se cațără pe acoperișuri, schimbă racursiuri, se lungește pe șinele de filmare. Toată nebunia Rusiei din anii '20, bețivii, pionierii, oamenii străzii pe bănci. Și aici apare acel lucru despre care povestesc - un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă "reînvierea" ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul

"Acum 20 de minute, această carne era o vacă". Camera pare că strigă "Lazăre, scoală-te!", iar bucățile tăiate de carne se transformă în vacă și carnea de bou - în bou. Mațele se întorc înapoi în burtă, fripturile se lipesc de pulpe... "Să îmbrăcăm pielea acum." Și cuțitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înșiși - în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puțin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. Până și muzica pianistului o ia cumva la galop într-o o gamă majoră.

"Acum să reînviem vaca", scrie pe ecran. Și aici, așteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei (pianistul începe să alerge pe clape), vine șocul. Spasmele dinaintea morții, derulate înapoi, rămân tot aceleași spasme dinaintea morții. Acel moment al pieirii, șocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiți ai vacii, derulați înapoi, intensifică și mai mult fiorul morții, în loc să reînvie animalul, așa cum ar vrea operatorul. Și, cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înțelegi: moartea ei e ireversibilă. La ieșirea din sală a trebuit să-i întorc din vise pe cei doi boschetari fericiți, care pierduseră moartea ireparabilă a unei vaci.

În fiecare an, 1,6 miliarde de vaci, oi, porci și 22,5 miliarde de păsări sunt sacrificate pentru hrana oamenilor. Noi suntem iadul pentru animale, apocalipsa animalelor.

Poveste despre canibalul vegetarian

- A fost odată un canibal care era vegetarian.
- Ce înseamnă vegetarian?
- Un om care nu mănâncă carne. La fel ca mine și tine.
- Dar canibalul e om?
- Păăăi... da, seamănă cu un om, dar e mai fioros.
- Nu mai speria copilul cu prostiile astea - vocea e de femeie și se aude din camera vecină.
- Mami, vreau să aud povestea despre canibalul vegetarian. Să închid ușa?
- Închide-o, să nu o speriem pe mami.
- Dar oamenii sunt făcuți din carne, nu-i așa?
- Da, din carne.
- Deci săracul canibal vegetarian murea de foame.
- Nu doar de foame, ci și de batjocură.
- Păi, ce, se moare și de-asta?
- Cel mai mult de-asta se moare. Ceilalți canibali râdeau de el, îl numeau fructivor și erbivor. Nimeni nu voia să vorbească cu el. Pentru că, dacă nu mănânci oameni, nu ai ce să le povestești amicilor canibali. Iar ei își povesteau între ei istorii haioase...
- Înfricoșătoare...
- Ce este înfricoșător pentru oameni este haios pentru canibali. Se întreceau în minciuni și se tăvăleau pe jos de râs... Iar canibalul nostru stătea deoparte și nu avea ce să povestească. Ba mai mult, dacă se apropia de gașca canibalilor adevărați, aceștia îl batjocoreau fără milă: hai, povestește - cum te-ai luptat cu trei arbuști de măceș și te-ai întors însângerat acasă? Așa îi ziceau. Sau câte verze poți să decapitezi dintr-o lovitură? Iar săracul canibal vegetarian pleca cu coada între picioare...
- Au coadă?...
- E o vorbă. Și-atunci, o canibală care era îndrăgostită în secret de omul nostru... de canibalul nostru, s-a dus la el și i-a spus că măcar o dată în viață trebuie să guste carne de om, poate o să-i placă și-o să se îndrepte. Și cel mai bine ar fi să încerce tocmai cu un vegetarian...
- Masa e gata, îmi spune mama, stând în dreptul ușii.

Despre mâncarea cărnii

Tata e vegetarian. Și medic veterinar. Deci nu-și mănâncă pacienții. Îmi amintesc cum se uită la el chelnerii în timp ce comandă ceva fără carne. Așa cum canibalii se uitau la canibalul vegetarian. Îmi amintesc și cum un vecin îl tot zgândărea că de ce refuză să mănânce carne, nu cumva îl învață cineva, nu cumva face parte dintr-o sectă sau a citit ceva, cum se poate ca toți să mănânce carne, iar el să facă notă discordantă, mă-nțelegi? Haide, mai bărbătește, trei mici cu fasole și zacuscă, ficăței la grătar sau cap de miel. Eu, zice el, când iau capul, îl desfac bine și prima dată scot limbuța, mmmiam, pe urmă despic craniul cu un cuțit și sorb creierul cu o lingură mare, iar ochișorii... Aici tata se ridică brusc și spune că trebuie să iasă, iar eu alerg la baie să vomit. Uite, mieluțul paște doar iarbă, începe cu el... strigă ăla în urma lui.

E straniu că socialismul și vegetarianismul nu se potrivesc. Așa cum nu se potrivește iaurtul cu peștele.

Știam că, pe unde trece vecinul, vine mai apoi miliția. Tata se pregătise și, când l-au chemat la secție, le-a explicat îndelung că anatomia corpului omenesc este adaptată pentru hrană vegetariană - tubul digestiv e lung, de 6 ori mai lung decât corpul, în comparație cu cel al animalelor carnivore, al căror tub e doar de trei ori, măselele, plate, saliva, alcalină ș.a.m.d. L-a citat pe Plutarh cu a sa lucrare Despre mâncarea cărnii, unde se spune (avea scris în carnețel): "Dacă sunteți așa de siguri că animalele vă sunt destinate spre a fi mâncate, atunci omorâți voi înșivă ce vreți să mâncați. Dar să o faceți cu mâinile goale și cu dinții, nu ajutați de măciucă, satâr sau topor".

I-au dat drumul.

Tata se mândrea că a reușit să-i convingă cu ajutorul anatomiei și al lui Plutarh. Iar ei l-au lăsat în pace, considerându-l un pic dus cu capul, dar inofensiv ideologic.

Însemnări anti-antropocentrice

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 și 1944, în bombardamentele asupra muzeelor europene sunt distruse 17 schelete de dinozauri. Închipuiți-vă limpede dublul asasinat, oase moarte și sparte, prăbușirea acestor turnuri Eiffel făcute din coaste și vertebre. Niciun animal nu ar face asta. Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezești din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.

Oare a numărat cineva trupurile animalelor ucise în timpul războaielor? Milioane de vrăbii, ciori, măcăleandri, șoareci de câmp, vulpi sfârtecate, potârnichi făcute scrum, șobolani, adăposturile antiaeriene ale cârtițelor, țestoasele blindate firav, strivite de tancurile blindate la greu - dublurile lor uriașe... Nimeni nu a inventariat vreodată aceste morți. Nu am înțeles niciodată cât de mult rău facem animalelor în timpul războiului, al bombardamentelor. Unde se ascund, ce se întâmplă în creierele "sălbatice" ale "fraților noștri în durere", fellow brethren in pain, cum le numește Darwin în însemnările sale.
Îmi place istoria naturală, dar nu și muzeele ei. Nu văd nimic natural în ele. La urma urmei, aduc mai degrabă a mausolee. Cum altfel să numim locurile cu antilope eviscerate, iaci tibetani, bursuci, căprioare sau rinoceri? Nu am simțit vreo plăcere anume nici pentru grădinile zoologice. Dar trebuie să le vizitezi măcar o dată în viață, în copilărie, pentru că părinții tăi sunt convinși că mori să vezi cum elefantul își mișcă abătut trompa, iar lupul se plimbă neliniștit prin cușca din care vine miros de mortăciune.

Nu o să uit tristețea grea a elefantului, tristețe ce avea să mă strivească (una dintre crizele mele obișnuite), pe urmă melancolia pumei negre, lungită pe cimentul murdar, iritarea vizibilă cu care tigrul își întâmpina și conducea vizitatorii. La ieșire, eram plin de melancolie animalieră. Această tristețe, s-a dovedit, e mult mai densă decât cea umană, e sălbatică, nefiltrată de cuvinte, e de nespus și nespusă, pentru că, totuși, cuvintele liniștesc, cumințesc tristețea, îi iau din putere, lasă sânge, așa cum bunicul lăsa sânge animalului bolnav. A doua zi, când m-au dus la Muzeul de Științele Naturii, am avut senzația obsedantă că întreaga grădină zoologică a fost tăiată într-o noapte, împăiată și adusă aici. De atunci nu am mai intrat niciodată în asemenea cimitire.

Omor din neatenție

Colonii întregi de furnici peste care am călcat în toți acești ani fără să le văd. Am tălpi mari, mărimea 45, ceea ce-mi amplifică forța distrugătoare a pasului. Și vina.

Miriam, sau despre dreptul de a ucide

Vorbeam noi, de fapt eu vorbeam, despre cum trebuie să facem o revoluție anti-copernicană, despre cât de important este, vital de important, să fie înlocuit omul din centrul universului, despre moarte și animale...
- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.

Îmi plac asemenea începuturi, fără prefață, dure, puternice.
- Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Știi ce e cel mai insuportabil când ești cu un budist?

Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinți albi și sănătoși, cu perle și fire de nisip printre ei, până când această mașină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
- Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit...

Scoica următoare.

La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roșii de bucătărie. Miriam privea cum mișunau în hoarde, plini de sine, la câțiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită și răbdătoare. A rezistat așa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit și a văzut doi gândaci încurcați în barba iubitului ei budist, care dormea liniștit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiștii muncesc), a luat soluția cea mai puternică împotriva acestor lighioane și a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid! Miriam îl imita pe budistul scos din minți, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morți, cu piciorușele înțepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supraviețuitor al apocalipsei.
- Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanțul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeași, karmele... A trântit ușa și dus a fost. De fapt, avea amantă.

Preț de câteva minute nu s-a auzit decât sunetul scoicilor desfăcute și ploaia rece de afară. Mă gândeam la ultima propoziție și în mine se aduna o furie inexplicabilă față de acest budist cu serviciu și amantă, față de acest păstor al gândacilor de bucătărie.
- Mi-e totuna, dreptul de a ucide este inviolabil, a spus rar Miriam.

Pe urmă a așezat cu atenție ultima cochilie peste munții stâncoși din fața ei.

Pun în cutia de carton verde și povestea lui Miriam, pentru echilibru. Să fie din toate genurile.

Citiți aici un alt fragment din această carte.