Captat cu microfoane plasate în urechile actorilor, sunetul este perceput de către spectatori live, în căști, ca și cum urechile actorilor devin ale publicului. Fade In / Fade Out este un spectacol care explorează dimensiuni ale procesului de pierdere și doliu, atât din perspectiva celui care îngrijește, cât și din perspectiva bolnavului, urmărind, cu precădere, felul în care boala și iminenta dispariție a unuia dintre ei transformă relația acestora și modul în care ei interacționează. Spectacolul încearcă să dea un sens concret acestei separări prin explorarea distanței fizice care se creează între personaje, spațiul fiind redat cu ajutorul sunetului binaural.
Regia noii producții creart/Teatrelli este semnată de Bogdan Mustață, iar conceptul dramaturgic îi aparține cunoscutei scriitoare și jurnaliste Elena Vlădăreanu. Distribuția spectacolului îi reunește pe actorii Ela Ionescu și Bogdan Albulescu.
"Este ca și cum urechile actorilor devin ale publicului. Acum câțiva ani, am făcut un film 3D și mi-am pus problema: cum se prezintă spațiul? Vizual era destul de simplu, sunt cele două camere cu care filmezi, ca să creezi volumul personajelor. Am încercat să integrez însă cumva și partea aceasta de sunet în film și, evident, cea mai simplă soluție ar fi fost să folosesc sunetul binaural. Nu am ajuns să-l integrez atunci, dar m-am apucat să fac niște experimente, inclusiv cu o metoda mai puțin folosită, dar care mi s-a părut mult mai interesantă: să încerc să pun niște microfoane chiar în urechile actorilor, iar spectatorul să recepteze în căști exact ce aude actorul. Mi s-a părut că se poate crea astfel o relație de empatie sau identificare foarte puternică a spectatorului cu actorul care poartă microfoanele. În film, această relație s-ar fi atenuat, în teatru însă poate fi pusă mult mai bine în valoare." - explică regizorul Bogdan Mustață.
"Când mi s-a propus să mă gândesc la un concept dramaturgic pornind de la empatie, m-am gândit aproape imediat la boală. Nu începuse războiul, iar pandemia era cea mai mare problemă a noastră. Cât de mult mai poți empatiza după ce boala devine rutină? Cât de mult mai poți arăta susținere, cât de mult mai poți arăta iubire față de celălalt când celălalt, treptat, dispare? Simți regret sau ușurare? Înainte de a avea textul, am avut titlul și propriile mele temeri de care mă apropiam și mă îndepărtam. Și ceva concret: editând sunet, butoanele Fade In / Fade Out sunt preferatele mele:) Apoi a urmat o perioadă de jumătate de an în care am citit foarte mult, am vorbit cu oameni care au grijă de alți oameni: niciodată nu le voi putea mulțumi suficient pentru generozitatea cu care s-au deschis în fața mea și cu care mi-au împărtășit gândurile și emoțiile." - povestește Elena Vlădăreanu.
În contextul acestei avanpremiere / premiere, am vorbit puțin cu Bogdan despre debutul lui în teatru, despre film și mai multe despre sunet, în toate formele lui. Bogdan Mustață are o super barbă, nu pot să mă abțin și...
Alberto Păduraru: Aș zice mai degrabă că ești Bogdan Barbă, nu Mustață...
Bogdan Mustață: Știi și tu cum e, trebuie să păcălești... (râde)
A.P.: Despre Fade In / Fade Out... voiam să te rog să îmi explici puțin noțiunea de sunet binaural... Are legătură cu frecvențele sonore care dirijează activitatea creierului, nu?
B.M.: Nu, nu. E mult mai simplu de atât. E pur și simplu o relație între sunet și spațiu. E ca la filmul 3D. Vezi film 3D, ai doi ochi, filmezi cu două camere... Și atunci, dacă tu reușești ca fiecare ochi să vadă ceea ce vede una dintre camere, creierul tău formează o imagine tridimensională. Așa și aici, ai două urechi, dacă reușești să faci ca fiecare ureche să primească o anumită informație înțelegi cumva spațiul. Asta e tot, nimic mai complicat de atât. O relație între sunet și spațiu.
A.P.: Și tu te-ai gândit să pui microfoane în urechile actorilor.
B.M.: Cel care ascultă trebuie să aibă căști, în primul rând, asta e clar. Asta ca fiecare ureche să audă altceva. De multe ori, sunetul se înregistrează cu două microfoane, sau cu o structură în care sunt două urechi de plastic, un cap, iar urechile sunt la o anumită distanță una de alta, microfoanele fiind plasate undeva acolo. Ăsta e - să zicem - felul clasic de a înregistra. Și mai există și varianta în care tu plasezi microfoanele astea în niște urechi... (râde) ei, bine... ale actorului. Urechi reale, heh. Și așa înregistrezi sau transmiți cu microfoanele respective. Eu, după testele făcute înainte, alesesem a doua variantă. Am încercat să văd cum funcționează, ce senzație dă. Până la urmă mi s-a părut că ar putea să fie ceva interesant în modul acesta de a trata sunetul și de a relaționa cu spațiul. Și așa am încercat proiectul.
A.P.: Și nu ai cumva frica asta că debutul tău o să fie cunoscut ca "a, spectacolul ăla de sunet"? Adică să nu-ți fie lumea atentă la ce transmiți în conținutul lui, să rămână doar asta.
B.M.: Nu e o teamă, chiar prefer lucrul ăsta. Mi se pare că proiectul a fost construit așa, iar teama e mai degrabă că nu este îndeajuns de interesant pe sunet. Pentru că tu, ca să poți să accesezi și ceea ce se construiește în spectacol în alte straturi, atunci nu forțezi foarte mult în direcția asta, și apare gândul că poate nu te-ai dus suficient de departe cu ceea ce vrei să propui și că, de fapt, ajunge fix sunetul să fie partea nu suficient dezvoltată sau interesantă. Dar în niciun caz nu mi-e teamă de ce ziceai tu... Ăsta este proiectul. Proiectul înglobează un anumit tip de conflict care se stabilește în spectator, între ceea ce aude și ce vede. Între sunet și corp. Un conflict care este pur formal.
A.P.: Deci practic conceptul dramatic semnat de Elena Vlădăreanu vine după ideea de a lucra cu sunetul.
B.M.: A, da. Eu lucrez la proiectul ăsta de câțiva ani, am început testele acum vreo 4-5 ani și am încercat așa să văd cum se transmite, iar Elena a intervenit practic cu câteva zile înainte să depun proiectul. Proiectul nu e neapărat axat pe partea dramaturgică, e toată construcția precedentă. Sigur, nu am lucrat singur nici atunci. Am lucrat cu Ela Ionescu și cu Bogdan Albulescu, cu actorii, cu Vlad Voinescu de la sunet, am făcut o mulțime de teste, ne-am tot gândit așa... Ce se poate construi, cum se poate construi. Teorie, cărți. Am și avut o tentativă de a folosi asta, iar apoi a apărut call-ul acesta. L-am privit ca pe ceva cu potențialul de a crește ceea ce ne gândisem noi inițial, în special cu sfera aceasta de teatru. Inițial, era un proiect gândit de noi pentru film. Mi s-a părut mai interesant în teatru, pentru că se formează acolo, în relația spectator-actor, conflictul între ce vedem și ce auzim. Mi s-a părut că este o oportunitate să-l transfer spre teatru. Abia atunci, când am hotărât asta, cu câteva zile înainte de a-l depune a intrat Elena în echipă. Inițial ezitasem așa, nu știam în ce formă să-l punem. Dar proiectul în sine este mult mai vechi, lucrat inițial de mine, de Ela, de Bogdan și de Vlad.
A.P.: Ziceai înainte că ai făcut și un film 3D. Și atunci te-ai concentrat și pe partea asta de sunet, la fel ca acum?
B.M.: Asta a fost parte din dezvoltarea de atunci. Mă interesează relația asta cu spațiul, corpul și prezența actorului. Și da, mi-am pus problema la un moment dat. Ce fac cu sunetul? Sunetul binaural e cu totul altceva decât ceea ce știm noi de sunet Stereo, sau 5 + 1, sau Atmos... Dacă spui cuiva, pare foarte apropiat de Stereo, doar pare... Dar nu are aceeași factură și în niciun caz nu este la fel cu ceea ce folosim noi în cinema, 5 + 1, să zicem. La momentul respectiv, deși am început testele cu sunetul binaural, de fapt soluția a fost să nu îl folosim în momentul respectiv. Oricum filmul a fost unul destul de experimental, iar modul de prezentare a fost în același sens, foarte controlat, cumva. Număr de spectatori, un anumit spațiu... Din anumite motive, mi s-a părut că e mai bine să tragem sunetul clasic de film, apoi să folosim testele (pe care nu le-am abandonat) pentru un alt proiect. Și a apărut oportunitatea asta de teatru.
A.P.: Hai să rămânem tot în sfera asta de sunet. Să zicem că ai un ceas de perete în cameră, auzi ticăitul ăla constant pe parcursul zilei. La un moment dat îți intră în subconștient și nu îl mai sesizezi. Dar să presupunem că ceasul nu ticăie, ci scoate alt sunet. Care e sunetul nou, pe care ai vrea / ai suporta să îl auzi constant?
B.M.: Important e fix lucrul ăsta pe care-l zici tu acuma, că la un moment dat nu mai auzi. Lucrul ăsta chiar e un soi de miză așa... Și pe care nu știu exact dacă am rezolvat-o și cum am rezolvat-o. Ideea e următoarea, există, după cum ziceam, un anumit tip de conflict între ce vedem și ce auzim. Mie mi se pare - din ultimele teste pe care le-am făcut - că de foarte multe ori ceea ce vedem este mai puternic decât ceea ce auzim în anumite situații. Domină. Dacă începem să ne obișnuim cu un anumit tip de sunet, ceea ce vedem devine mai important. Nu mi se mai pare, de exemplu, ciudat că aud ceva ca și când s-ar întâmpla lângă mine, cu toate că acea persoană nu este lângă mine, la un moment dat încep să ignor partea asta auditivă și mă focusez pe ceea ce văd. Ceea ce înseamnă că, din punct de vedere sonor, eu ar trebui cumva să îl provoc pe spectator tot timpul, să îi aduc mereu lucruri noi. Există și aici o limită așa, nici nu poți să-l duci atât de departe încât - cum ziceai și tu - să se obișnuiască, să zică "ok, am auzit, și ce?" Asta înseamnă că tu, spectator, trebuie să consideri Fade In / Fade Out ca fiind un spectacol de teatru care are toate elementele, complet. Nu trebuie să se obișnuiască spectatorul, cum zici tu cu ceasul, ci să fie provocat într-un anumit sens, dar nici atât cât să aibă doar senzația că este într-un experiment pur tehnic.
A.P.: Măi, mă bucur că ai răspuns așa la întrebare, e o dimensiune a ei la care nu mă gândisem. Pentru mine era mai simplu, și era efectiv ad litteram... Dacă ar fi să înlocuiești sunetul ceasului din cameră cu alt sunet, care e primul la care te gândești? Pe care ai suporta să îl auzi zilnic și pe care ți-ai și dori să îl auzi constant.
B.M.: Eu nu suport nici ceasul să-l aud și mi se pare că îmi vine tare greu să mă obișnuiesc cu el. Aici jos, de exemplu, unde sunt acum, sunt tot felul de sunete de aer condiționat și ventilatoare, unele sunt de la lumini, altele sunt de afară de la terasele astea din jur, altele sunt niște aere condiționate dinăuntru. Ăsta, ultimul, ajunge să mă enerveze atât de tare și trebuie oprit... Și cu luminile e o treabă, sunt anumite lumini care au și ventilatoare. "Păi și ce facem? Le folosim? Nu le folosim?" E o întreagă negociere, trebuie totuși nici să nu moară spectatorii în sală, dar de principiu ar trebui să fie cât mai liniște. Acel sunet pe care pare că poți la un moment dat să-l ignori este de fapt super super super enervant. Ar trebui să nu fie nimic. Acuma, de exemplu, am făcut niște înregistrări care vor fi în spectacol și e interesant că am avut două opțiuni, ori să las înregistrarea cu actorii foarte curată, ori - așa cum plănuisem la început - să aduc niște ambianțe pe dedesubt și să văd cum se mixează de fapt sunetul pe care l-am tras cu ei binaural cu o ambianță care nu este, care vine de undeva, de departe. Mi se pare că poți foarte bine să ții acea ambianță, nu-ți deranjează actorii, dar din nou... Sunetele au facturi diferite, trebuie mixate bine, cu ambianța foarte jos... Și e foarte clar că actorii sunt binaurali, iar ambianța nu. Dar în rest, cât mai liniște. Trebuie să lăsăm două aere condiționate, care sunt cele mai silențioase.
A.P.: Pe mine de exemplu mă sperie foarte tare și ideea de liniște totală. Nu știu dacă mi-ar plăcea să aud liniștea aia totală undeva.
B.M.: Păi uite, una dintre părțile spectacolului fix pe treaba asta se bazează, pe faptul că este extrem de puțin dialog, extrem de puțin zgomot. Și chiar și în contextul ăla se aud mișcările capului, se aude asta (Bogdan Mustață își scarpină barba aici, exemplificativ), se aud respirații, se aud bătăile inimii, în condițiile unei liniști foarte adânci. Și atunci se ia din senzația asta de liniște adâncă, ai mai degrabă, sper eu, senzația de importanță a lucrurilor ăstora mici, deseori trecute cu vederea. Mie partea asta de care-ți zic îmi place foarte mult, lucrurile capătă așa o valoare foarte mișto.
(Vorbim despre asta în contextul în care m-am transferat înapoi în camera de cămin - că mergea netul aiurea în bucătărie - unde colegul meu coboară scările de deasupra de câteva ori, bineînțeles că pentru asta le și urcă de câteva ori, apoi caută lucruri prin cameră, se spală pe dinți lângă, iar eu ajung să integrez toate sunetele astea în proces, mai mult pe modelul fade out din conceptul Fade In / Fade Out, dar mi se pare amuzant. Tot așa cum mi se pare și acum că reascult interviul înregistrat și dau atenție fiecărui detaliu.)
A.P.: Că tot ziceam și de partea de film, despre O zi bună de plajă, acum... scurtmetrajul cu care ai luat Ursul de aur... Acolo pare că ești cumva concentrat pe imagine, ai niște imagini superbe, cum e cea în care trece dubița galbenă pe drumul de pământ și lasă praf în urmă, se vede foarte mișto. Ți se pare că, în diferite proiecte, te concentrezi pe elemente din astea distincte, de exemplu o dată pe imagine, o dată pe sunet etc.?
B.M.: Nu cred, nu. Îmi place să descopăr și mi se pare că și plăcerea acestui spectacol care urmează vine cumva tot din ceea ce descopăr. E o plăcere în a vedea dacă anumite lucruri funcționează sau nu și încerci așa, măcar tehnic, să ajungi la o anumită decență. Mi se pare că descoperirea asta poate să fie în orice direcție, fie imagine, fie sunet. Acuma, gândește-te și că noi nu suntem singuri acolo. Adică și imaginea asta e făcută de Barbu Bălășoiu, scenografia (dubița și tot ce era în ea) sunt făcute de Oana Novicov. A, apropo, scenografia de la Fade In / Fade Out este tot opera Oanei Novicov, cu care eu am lucrat cam tot timpul la filmele mele. De altfel, și cu Bogdan și Ela, dar și cu Vlad am lucrat înainte de mai multe ori. Adică, echipa asta - care vine din film - este o echipă cu care eu am mai lucrat, atâta că acum Barbu nu e aici, e altă treabă cu lumina la Teatrelli, se ocupă oamenii de aici de la teatru. Revenind, mai degrabă am fost tot timpul interesat de a descoperi, și în ce ziceam înainte cu 3D-ul, m-am gândit cum poate relaționa spectatorul și dincolo de ceea ce vede pe ecran, de partea asta care ține de personaj, de poveste și parte socială. Și acum - în piesă, apropo de prima ta întrebare - se construiește dincolo de ideile astea. În partea aia de film și de spațiu, am fost mai interesat de mijloace. Eu acolo nu am vorbit niciodată cu ei despre niciun personaj, nu existau, aveam alte modalități de a lucra.
A.P.: În contextul în care premiera ta e la Teatrelli, și mai ales fiindcă ai și zis că, de exemplu, nu îl ai acum pe Barbu la lumini... Spectacolul nou e gândit pentru spațiul respectiv, sau îl vezi adaptabil?
B.M.: Nu e gândit doar așa, nu. Pur și simplu a fost acest call despre care am aflat. Eu aveam în cap conceptul, la care mă tot gândeam, în diferite forme și experimente... Și mi s-a părut că repoziționarea lui pentru teatru ar fi foarte bună și potrivită. Și mai era vreo săptămână așa până când era deadline-ul, dar eu aveam lucrurile gândite dinainte. A fost nevoie de schimbarea asta, atât, că lucrurile se întâmplă pe scenă. Distanța. Raportul. Unde sunt și de unde aud.
A.P.: Înțeleg...
B.M.: Și atunci am propus. Nu fusesem niciodată în spațiul acesta, nu știam cum arată. Nu știam nimic despre el... De altfel eu nu am făcut teatru nici până acum, nu aș putea să spun vreodată "bă, mă pricep la așa ceva". Asta era proiectul, call-ul era pentru un spectacol care să includă elemente de limbaj dintr-o altă artă. Deci se potrivea în sensul ăsta, că eu veneam cu elemente din film, cu ceea ce căutasem eu în film. Evident că am zis că asta ar putea să fie un avantaj, dacă vii din zona asta de film, cel mai ușor te gândești la imagine și... Oricât de puțin m-aș pricepe eu la teatru, folosirea imaginii video în teatru mi se pare deja mult prea folosită, am zis că sunetul poate să fie un avantaj. După ce am câștigat, am venit la un spectacol și am văzut spațiul. Eu mă gândisem că sunt în aceeași zonă așa, trebuia să creez o anumită distanță între actor și spectator, mă gândeam că în acest spațiu trebuie să creez o scenă, nu să integrez în vreun fel spectacolul printre spectatori. Nu, voiam distanță. Și așa a rămas, și cumva s-a potrivit, dar a fost o întâmplare.
A.P.: Dar îl vezi și în alte spații, ulterior, nu?
B.M.: A, păi bineînțeles! Nu văd nicio problemă. Atâta doar, mi-ar plăcea să existe mereu această distanță între spectatori și ceea ce este pe scenă, dar asta se poate crea oriunde. Și gândește-te la încă ceva, tu dacă ai o distanță mare, eu pot să lucrez cu actorii... Ei trebuie să vorbească foarte încet. Spectatorii trebuie să aibă căștile pe urechi în așa fel încât, dacă ei și-ar da jos căștile, să nu poată să audă nimic din ce vorbesc actorii pe scenă. Să fie niște situații foarte intime așa, să vorbească... normal unul cu altul, nu ca la teatru, nu ca la scenă, ci să fie nevoiți spectatorii să stea cu căștile ca să înțeleagă.
A.P.: Adică e un spectacol de teatru făcut după metodele de la film, înțeleg. Mic, mai apropiat, cumva. Apropo de distanță, eu sunt în Olanda acuma, studiez aici și voiam să zic că - în teorie - aș putea să văd spectacolul acum doar online. Dar mă gândesc și că poate nu e conceput să se joace și în felul ăsta, cel puțin nu cu același impact.
B.M.: Așa e, nu. Dar cred că s-ar putea face și online, și uite, tu de exemplu să poți auzi ceea ce pentru noi se întâmplă live, dar nu îmi dau seama încă dacă ar funcționa, dacă există desincronizări, că nu am făcut niciun test în sensul ăsta încă. Habar nu am, dar nu, ca idee, nu este făcut niciun fel de plan în direcția asta. Atunci când am propus proiectul pentru teatru, acea schimbare asta a însemnat. O trecere de la imagine plus sunet la actorul pus în scenă plus sunet (de film). Asta ar însemna să revenim la un alt tip de limbaj, care nu mai bate cu natura proiectului, ar fi altceva. Dar, cine știe, poate că o să mai fie jucat și pe lângă zilele astea două, și atunci...
A.P.: Asta nici nu mă îndoiesc! Și poate și în mai multe spații. Mi-ar plăcea să îl văd în contexte cât mai diferite.
B.M.: Da, ar fi interesant, într-adevăr, apropo de factura sonoră a unui spațiu, dar asta deja e de văzut mai încolo...
A.P.: Tocmai mă anunță ZOOM-ul că mai avem 10 minute de free meeting, după care ne dă afară. Dar să știi că ți-am pus și întrebările la care mă gândeam deja, dar și cele la care nu mă gândisem. Mulțumesc tare mult!
B.M.: Și eu mulțumesc.
