Revenind la seninătatea și bunăvoința ei, am observat aceste atitudini în cea mai mare parte a interacțiunilor ei cu oamenii, indiferent de raportul convențional al relației (coleg-coleg, student-profesor, actor-regizor, vânzător-client, ș.a.m.d.).
Cu toate acestea, acum aproximativ două luni, mi-am permis să îi spun că este o "Felină Sălbatică Arabă". Reacția ei mi-a părut a fi o combinație de plăcere, uimire, aprobare, dubiu.
Drept urmare, astăzi îmi propun, prin intermediul acestui interviu, să explorez, cât pot de atent, această catalogare reductivă.
Constantin Dogioiu: Pe o scală de la 1 la 10, cât de mult îți plac oamenii?
Reka Kovacs: 10.
C.D.: De ce 10?
R.K.: Îmi plac foarte mult. De fapt, îi iubesc. Mă rog, simt iubire față de orice ființă, dar față de oameni în mod special pentru că, spre deosebire de celelalte ființe, ei sunt singurii destul de deștepți cât să se încurce singuri. Mă amuză mult oamenii - iar mie îmi place să râd mult - deci cred că ăsta constituie un motiv pentru care îi iubesc. M-am născut printre oameni și, din ce pot să presupun, probabil voi muri tot printre ei, așa că sunt atașată by default; și, deși uneori mă enervează și-mi doresc să dispară toți de pe planetă, am nevoie de ei ca de aer.
C.D.: În ordine descrescătoare a propriei statistici, având variantele a) "lupt" / b) "fug" / c) "mă blochez" / d) "îmbrățișez orice deznodământ", care este clasamentul reacțiilor tale când simți frică?
R.K.: b, a, d, c. Frica este de mai multe feluri și reacționez diferit în funcție de caz, însă am făcut acest clasament gândindu-mă la cea mai constantă frică, și anume cea de atașament. Tendința mea principală este să fug, să părăsesc perimetrul de inconfort, pentru că emoțiile sunt atât de puternice încât mă fac să cred că n-aș putea să le fac față. Plus că este foarte nașpa să te doară lucruri care nu țin de tine. Dar, cu toate acestea, am realizat că pot lupta cu ele, nu contra lor, pentru că la finalul zilei fuga nu mă vindecă. De multe ori mă blochez pentru că nu înțeleg ce mi se întâmplă, e ca un atac de panică în care respiri greu, te arde în capul pieptului și nu mai ai control asupra gândurilor, emoțiilor, nimic. Este un hău imens în care ești adâncit dar, după ce reușești să ieși din el, simți că ai renăscut. Să îmbrățișez orice deznodământ consider că e cea mai sănătoasă metodă de a trece peste lucruri sau prin ele, fiindcă eu sunt foarte însetată de control, iar asta este o luptă zilnică, de a mă lăsa în situație, în realitate. Legile naturii nu pot fi controlate, nici sentimentele, uneori nici gândurile - ele apar și dispar, dar consider că pot controla ce să fac cu ele, încotro să le îndrept, să judec singură cât de reală sau nu e o emoție, pentru că, așa cum am spus mai sus, suntem foarte pricepuți în a ne încurca singuri. Vreau să trăiesc cât de simplu pot eu, din punct de vedere al armoniei cu mine însămi, iar asta necesită un refresh la soft odată la ceva timp.
C.D.: Procentual, cum ai împărți un calup de 365 de zile, referitor la următoarele variante? a) aș trăi în București / b) aș trăi în alte orașe din România / c) aș trăi în alte orașe din Europa / d) aș trăi în alte orașe de pe alte continente (care?)
R.K.: Aș atribui fiecăreia 25%, iar la d mi-ar plăcea Africa și Asia. Îmi doresc foarte mult să călătoresc, sunt atât de curioasă de planeta asta, de experiențe noi, să descopăr oameni străini și să redescopăr că suntem exact la fel toți. Am omis America din aceste variante fiindcă e ultimul loc unde m-aș duce, nu mă atrage din mai multe puncte de vedere: stilul de viață, mentalitatea, totul tinde către acest nou, inovator, o comercializare a omului. Mi se pare plat și rece, un loc unde s-a pierdut esența interioară, cumva, e greu să explic. Sunt curioasă de experiența americană, dar nu am avut și nici nu am "the American Dream".
Mâncarea e unul din motivele principale pentru care îmi doresc să călătoresc, sunt super pofticioasă și excitată de noi arome, combinații, tânjesc după o experiență gastronomică indiferent de cât de scumpă sau ieftină e mâncarea. Nu cred în restaurante fițoase, nu m-au atras niciodată, mâncarea simplă, făcută la colț de stradă, îmi readuce aminte cât de mult îmi place viața și cât de norocoasă sunt că exist. Plus că, schimbarea mediului în care trăiești o dată la ceva timp este ca o gură de aer proaspăt. Mă simt cel mai bine când nu sunt constrânsă, iar un loc unde trăiești constant fără posibilitatea unei evadări, poate deveni sufocant.
Îmi doresc foarte tare să ajung într-un trib din Africa, să dorm într-un cort, să beau și să mănânc ce-mi oferă mama natură, și să fiu înconjurată de oameni a căror haine sunt trei frunze de palmier și oase de la animale. Gândul că în acest moment sunt ființe la fel ca mine care duc un stil complet diferit de viață și o înțeleg altfel, mă readuce cu picioarele pe pământ și-mi aduce aminte de cât de bogată e lumea asta. Nu suntem singuri deloc.
C.D.: Descrie costumul ideal al Rekăi (care și câte articole vestimentare îți plac cel mai mult, cu precizarea că ai putea să le porți oricând, oriunde și oricât)
R.K.: Ah, e destul de grea întrebarea având în vedere că mereu am alt outfit, dar asta pentru că îmi place să fiu altcineva în fiecare zi. Totuși, costumul ideal al Rekăi ar fi așa: Airforce-uri 1 high în picioare, pantaloni negri cu talie înaltă, un top scurt (mulat), ochelari de soare (eu îi consider articol vestimentar, nu plec aproape niciodată fără ei) și borsetă.
C.D.: De ce îți place atât de mult serialul Euphoria?
R.K.: În primul rând, pentru că mă rupe actoria, mi se pare că, oricât de mic ar fi rolul, acesta este făcut cu implicare 100%. Colorizarea, costumele, ritmul întregului serial sunt elemente foarte importante care fură spectatorul sau, în cazul de față, pe mine. Legat de poveste, deși este una americană, nu este deloc clișeică. Recunosc atâtea emoții, decizii, evenimente care mi s-au întâmplat în adolescență și chiar și după. Este un serial explicit care poate părea dur, pe unii îi poate enerva, însă pe mine mă fascinează cap-coadă.
Reka Kovacs (foto: Sabina Costinel)
C.D.: Ce alegi dintre următoarele două variante: a) o viață cu minim 16 de surprize pe zi, dintre care minim 7 să fie neplăcute / b) o viață cu maxim 5 surprize pe zi, dintre care maxim 3 ar fi plăcute? De ce?
R.K.: Aș alege b. Cu maxim 5 surprize pe zi, dintre care maxim 3 plăcute. De ce? Pentru că, oricum, eu sunt o persoană "trăiristă", uneori parcă îmi caut accidente, alteori vin singure sau, probabil, mi se întâmplă pur și simplu fiindcă le atrag, așa că poate deveni ceva copleșitor. Dacă aș avea minim 16 surprize pe zi, chit că sunt plăcute sau nu, tot ar fi mult de asimilat și m-ar seca de energie. Însă depinde și de perspectivă, fiecare zi e o surpriză și tot ce ni se pare normal și la îndemână este, de fapt, un cumul de noi evenimente, doar că noi alegem să nu le privim așa.
C.D.: Ce înseamnă pentru tine cuvântul "suflet"? Cum l-ai descrie și cu ce se ocupă el în viața ta?
R.K.: Când spun "suflet" îmi imaginez o rază de soare puternică de vară, care te orbește și te face să transpiri dacă stai prea mult sub ea. Dacă ești la mare, îți place foarte mult senzația asta pentru că te duci în mare și te răcorești, iar ea e acolo să te încălzească din nou. În schimb, dacă ești pe balcon, sau te plimbi pe stradă, îți vine să-ți jupoi pielea pentru că nu mai suporți arșița, provenită de la același soare. Tot ce face e să ofere lumină și căldură, la fel ca sufletul, și indiferent ce faci, ea e acolo, depinde doar unde te poziționezi tu astfel încât să fiți prieteni. Uneori mă cert cu sufletul, dar îmi doresc tare să fim prieteni, așa că încerc să-l înțeleg, că doar e un suflet. Drept răsplată, el face la fel cu mine.
C.D.: Există motive pentru care ai accepta ca un / o regizor / regizoare să aibă un comportament abuziv în relație cu tine? Dacă da, care? Dacă nu, de ce?
R.K.: Nu există niciun motiv pentru care aș accepta ca un regizor / regizoare să aibă un comportament abuziv cu mine. Nu există niciun motiv pentru care aș accepta asta de la oricine. Dacă ești regizor nu înseamnă că ești altfel decât orice om, iar faptul că-s actriță nu mă face inferioară / superioară ție. Îmi doresc o relație de parteneriat, bazată pe omenie, nu pe o luptă de statut. Abuzul provine dintr-o lipsă de putere pe care agresorul o simte, iar asta îl face să-și îndrepte frustrarea către altcineva. E de înțeles, dar asta nu înseamnă că sunt și de acord cu asta, indiferent de statut.
C.D.: Există motive pentru care ai accepta ca un / o regizor / regizoare să aibă un comportament abuziv față de colegii tăi? Dacă da, care? Dacă nu, de ce?
R.K.: Aici este un pic diferit, în sensul în care tot ce am zis mai sus rămâne valabil, pentru mine, colegi, străini, oricine, cu o mică mențiune. Nu pot decide eu pentru alții. Chiar dacă nu-s de acord, și în niciun caz nu mă feresc să arăt asta, nu toți au nevoie de ajutorul meu, iar asta este un lucru pe care l-am învățat destul de recent, și mi-e greu să mă țin de el. Poate să-mi vină să rup capul abuzatorului și să oblojesc victima dar asta nu înseamnă că și trebuie s-o fac, sau că ajută. Dacă este loc de ajutorul meu, îl voi acorda fără ezitare, dacă nu, voi părăsi acel grup, chiar dacă nu-s eu cea abuzată, pentru că nu voi accepta să fac parte dintr-o comunitate unde mi se pare total greșit ce se întâmplă. Mai ales venind din partea regizorului care se presupune că ar trebui să fie "capul" proiectului și "prietenul" nostru. E o vorbă destul de veche care mi-a trecut prin minte legat de asta și anume: "Peștele de la cap se împute".
C.D.: Procentual, cât de mult ai aloca următoarelor variante, în postura de actriță, pentru viitoarele tale spectacole și filme? a) să îmi conceptualizez singură rolurile / b) să îmi realizez singură forma personajelor / c) să mi se conceptualizeze rolurile de către regizori/ regizoare / d) să mi se realizeze forma personajelor de către regizori/ regizoare.
R.K.: a - 30%, b - 35%, c - 20%, d - 15%. Comunicarea actor-regizor mi se pare foarte importantă și deși încă n-am experiența necesară cât să știu cum să pun lucrurile pe masă de fiecare dată, am habar încotro tind. Nu-mi doresc să fac totul de capul meu pentru că altfel nu văd de ce aș mai avea nevoie de regizor, dar nici nu vreau să fiu o marionetă. Mi se pare că e de dorit un mediu de lucru unde fiecare vine cu câte o propunere, se învață unul de la celălalt, și împreună, în armonie, construiesc ceva. Nu cred în poziționarea mentală că regizorul e "șeful" - cum am zis și mai sus, mi-aș dori să-l privesc ca pe un prieten. Vreau să simt că aduc un aport personal prin personajul pe care îl construiesc, iar pentru asta am nevoie de spațiu să pot pune pe masă ideile mele. Consider că partea creativă a fiecăruia trebuie valorificată și ascultată, că până la urmă proiectele există datorită unui colectiv. Cu cât colectivul e mai înfloritor și armonios, cu atât mai multă dorință de muncă va exista iar produsul final va avea o bază solidă, iar asta se simte. Energia colectivă se simte.
C.D.: Cu ce așteptări mergi la TIFF?
R.K.: Sincer? Cu niciuna. Adică nu zic că n-am gânduri legate de cum va fi, și ce voi face, cum vor fi oamenii de acolo, dacă o să-mi placă să interacționez cu ei sau nu, însă realmente nu mă aștept la nimic, și cred că e mai bine așa. Să avem cât mai puține așteptări și cât mai multe momente vii, atunci, proaspete, fără vreo aluzie anticipată. Vreau doar să mă simt bine, să mă bucur de tot, să fiu cât mai receptivă și să fie o experiență marfă pentru mine.:)
Reka Kovacs (foto: Sabina Costinel)
Data nașterii: 20.08.2000
Studii: UNATC, an III
Proiecte de teatru: Mă puteți vedea în rolul lui Jeannie din Fat Pig (2021-2022), spectacol de licență ce se joacă la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, regizat de Andreea Vulpe, coordonatori de proiect: drd. Constantin Dogioiu și lect.univ.dr Adelaida Zamfira. Jeannie este un personaj foarte drag, poate pentru că am lucrat foarte mult și intens la ea, dar o prețuiesc enorm și vreau ca de fiecare dată oamenii să o vadă dincolo de ce arată că este. // Ami din N-am văzut nimic, regia Mara Oprea, un spectacol coproducție Teatrul Arte dell'Anima și Excelsior. 2021 Ami este prototipul adolescentului neînțeles de 16 ani, căreia i se întâmpla evenimente marcante, și deși pare că este într-un haos total, sufletul ei are nevoie de liniște și iubire, oricât încearcă să ascundă asta. // Hit-girl - Hai s-o măritam pe mama, regia Murat Albukatinov, Teatrul Infinit 2022. Acest spectacol a fost realizat în cadrul unui laborator, în 5 zile. Au fost cele mai intense și bogate 5 zile din viața mea, iar pentru că nouă ne-a plăcut foarte tare să lucrăm la acest spectacol, el chiar a ieșit într-o formă mai mult decât decentă după această perioadă, și îl tot jucăm // Duniașa - Livada de vișini, regia Boris Focșa, Teatrul Infinit, 2022. Premiera va fi la finalul lunii iunie 2022, încă suntem în repetiții, iar asta este prima oară când lucrez Cehov în afara facultății. Am început acest drum punând presiune pe mine, știind cum am lucrat la Cehov în facultate, dar apoi în timpul lucrului, au dispărut toate gândurile parazitare, pentru că eram atât de concentrată la joc, încât nimic nu mai conta. Am îmbrățișat-o cu căldură pe Duniașa și descopăr zilnic straturi umane fascinante.
Actorii selectați la ediția 2022 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2022 sunt: Magor Bocsárdi (Teatrul Tamási Áron, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Iulia Colan (Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova - interviu aici), Sara Cuncea (Teatrul Național București - interviu aici), Ada Dumitru (Teatrul Alexandru Davila, Pitești - interviu aici), Reka Kovacs (Teatrul Infinit, București - interviu aici), Robert Radoveneanu (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), George Rotaru (unteatru, Teatrul Apropo, București - interviu aici), Irina Sibef (Teatrul Metropolis, București, Teatrul Tudor Vianu Giurgiu - interviu aici), Doru Taloș (Reactor Creație și Experiment, Cluj - interviu aici) și Mihaela Velicu (Teatrul Metropolis, Teatrul Apollo 111, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 3-19 iunie 2022. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2022.