Am început cu parte profesională, pentru ca pe plan personal o pot descrie mai concis: E omul meu preferat din toată lumea asta. Și zicând asta, în timp ce hotăram că nu e nimeni mai îndreptățit să îi pună întrebări despre ea și sufletul ei, văd o poză cu două priviri identice. Ea și tatăl ei.
Hehe! Ce mișto ar fi dacă...
Ia, stai așa, că el o cunoaște de când s-a născut.
- Alo! Cătălin sunt. Nu vreți să o întrebați pe Iulia câteva chestii...? (Cătălin Vieru)
Iulia Colan (foto: Sabina Costinel)
Ion Colan: Când și cum ai luat contact cu teatrul?
Iulia Colan: De parcă n-ai ști. Mă întrebi oficial, ca un jurnalist. Dar e drept, oamenii nu-s datori să știe. E mult de-atunci. Nici nu am definiție pentru timpul ăla. E ca și cum m-am trezit dintotdeauna acolo, pe coridoare. Ca și cum am fost teleportată. Știi cum e când îți amintești de un loc, dar nu știi cum ai ajuns acolo. Ca după o beție. Uită că am zis asta.:) E foarte veche amintirea cu teatrul nostru. Ți-a plăcut asta? Teatrul nostru... e atât de veche amintirea încât nici nu știu dacă-mi aparține sau e fabricată din povestirile celor din jur. Eram foarte mică atunci când am luat contact și cu scena. Prima oară cred că am spus o poezie lui Moș Crăciun pe scena mare. Copiii salariaților care erau în sindicat primeau niște plase cu dulciuri și portocale, din câte-mi amintesc. Erau chemați pe scenă să spună poezii.
Mari emoții am avut atunci. Toți se uitau la copiii de actori. Care o fi mai talentat. Care o moșteni. Era mare presiunea de atunci. Altminteri, mi se topesc amintirile ca ciocolata, vara. Nu e ceva în stare solidă. Palpabil. Sunt senzații mai mult. E ceva fluid.
Ion Colan: Se poate spune că ai copilărit în teatru.
Iulia Colan: Se poate spune. Cu excepția celui mai important fragment din copilăria mea alături de mamaie și tataie, la Târgu Jiu, da, am copilărit în teatru. Că tot vorbeam de amintiri, e foarte viu mirosul care venea în sală dinspre scenă. Un miros combinat de parfum și pudră. Aveam senzația că totul e magie, de asta și mirosea așa. Și venea mirosul ăla cu un soi de curent, un mic aer rece. Parcă se petrecea ceva farmazonic. Și mi-amintesc de tine foarte clar. Am venit cu mami să te vedem la un spectacol. Și, după aplauze, s-a lăsat cortina și ai dispărut. Am început să plâng isteric. Aveam senzația că acea cortină care te făcuse nevăzut avea să mi te ia. Credeam că n-o să te mai văd. Și mami mi-a explicat că ești în culise, acolo unde ies actorii după spectacol. Și s-a ridicat iar cortina. Am alergat spre tine și tu m-ai luat în brațe. Și s-a lăsat iar cortina. De data asta o pierdusem pe mami, de partea cealaltă. Și iar am plâns. Așa cum am plâns când am aflat că a murit Corrado Cattani în Caracatița. Pia (mătușa mea) mi-a spus că e un rol, că se preface, că nu moare de-adevăratelea și că, după ce a filmat, s-a dus sănătos la familia lui. Dar n-am crezut. Decât foarte târziu, când l-am văzut pe actor în alt film.
M-am uitat stupefiată de fericire la Pia care mi-a zis: - Ți-am spus eu.
Ion Colan: Te jucai cu copiii "de-a teatrul" la bloc.
Iulia Colan: Da. Noi nu ne jucam de-a mama și de-a tata. Noi făceam spectacole. Și invitam bunicii la spectacol. Părinții erau la serviciu, doar bunicii erau disponibili la orele alea de vizionare. Puneam bilețele cu ora spectacolului în cutiile poștale. Se umpleau băncile. Toți bunicii copiilor de la Femina. Ei au fost primii spectatori.
Ion Colan: Ai stat în sală la multe repetiții cu Ubu Rex cu scene din Macbeth. Parcă ai fost asistenta lui Silviu Purcărete.
Iulia Colan: Și gândește-te că nici măcar n-am fost plătită.:) Spectacolul ăla, cum-necum, a avut un impact uriaș asupra mea și a fost determinant în ce a urmat pe urmă. Prin '90-'91 parcă a ieșit. Eram micuță. Cât și ce puteam eu înțelege dintr-un spectacol de anvergura aia la 6 ani? Știam textul pe dinafară. Am imagini foarte vii de atunci. Tu jucai Țarul Rusiei. Și, la unul din spectacole, ți-a luat barba foc. Aveai o barbă foarte mare pe atunci. Și, sus, pe schelă, trebuia să sufli gaz într-o torță. Și știu că s-a făcut flamă. După, nu mai știu ce și cum. Mi-amintesc în holul de regrupare. L-am văzut prima oară pe dl. Ilie Gheorghe. Și părea uriaș în costumul ăla umplut cu vată. M-a înspăimântat. După ani, revăzându-l, mi-am dat seama că nu era un bărbat așa înalt. Ca atunci când te reîntorci într-o cameră care părea foarte mare atunci când erai mic și, când te întorci mare să o revezi, îți pare mică... Dar scena îl reconfigura. Îi dădea pesemne o altă dimensiune.
Ubu e spectacolul care a vorbit, se pare, multe limbi. Pentru că a vorbit și pe limba mea de copil. Și m-a făcut să-mi doresc să fiu acolo. Mi-a creat un vis care s-a prelungit. Trecură deja 30 de ani. Frumoasă meserie ne-ai ales. Că dacă nu erai tu, cine știe ce profesoară de română ca mami aș fi fost acum. Iartă-mă pentru asta, mami.:)
Ion Colan: Voiai să fii și tu distribuită în piese.
Iulia Colan: Voiam, dar n-ai vrut tu. Aș fi dat orice să joc și eu ca Andrei, băiatul doamnei Tamara Popescu, în Titus Andronicus. Dar ai știut tu de ce nu vrei. Pe vremea aia se pleca mult în turnee. Și-mi stătea mai bine acasă, nu?:)
Dar, cumva, nu-mi pare rău. Erau cele mai frumoase așteptări. Te așteptam ca pe Dumnezeu să te întorci și să văd ce mi-ai adus de pe unde-ai fost. Venirile cu autocarul erau, de obicei, noaptea târziu. Și o puneam pe mami să-mi promită că mă trezește când vii. Mă culcam înfrigurată de emoții. Și când mă trezeam, cele mai minunate lucruri se arătau ochilor mei. Tu strângeai diurna să ne iei cele mai frumoase lucruri. Mâncai conserve. Dar, pentru mine, tot ce conta era punga mare cu Mars, Bounty și Snickers.
De câte ori mănânc acum un baton din ăla, nu pot să nu zâmbesc.
Vezi? Dacă mergeam cu tine în turnee, n-aș mai fi așteptat înfrigurată asemenea minuni. Ai știut tu că lucrezi la cele mai frumoase amintiri.
Ion Colan: Și uite-așa, în timpul liceului, a apărut ideea de a da la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" București) dar, până una-alta, ai dat la Filologie la Babeș-Bolyai la Cluj.
Iulia Colan: Da, eu tot ziceam de mică asta, dar nu mă luați în seamă niciunul. Până la liceu, când era clar că se conturase o direcție a mea în mintea voastră, că-n a mea era conturată demult. Am zis că dau la teatru. Se dădea în toamnă. Dar, până una-alta, am zis să am o plasă de siguranță în caz că nu intru și am dat la Litere, la Cluj. Se dădea examen vara. Am intrat și brusc am decis că nu mai vreau teatru. Mi-era frică de respingere. Știam că dacă voi fi respinsă din locul în care îmi doream să fiu cel mai mult, nu voi mai încerca. Și amânam momentul adevărului. Am rămas la Litere. Un an. Eram mulțumită. Dar a venit sesiunea. Și în loc să învăț ce trebuia, m-am trezit în camera de cămin că citeam cu voce tare Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu și mă gândeam cum s-ar putea face un monolog din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Și am zis că nu are sens să mă mint. Mi-am înghețat anul și am plecat la București să dau la teatru. Am intrat. Și nu m-am mai întors niciodată la Litere. Iartă-mă din nou, mami. Deși, tu mereu ți-ai dorit să fac teatru.
Ion Colan: Ți-am văzut două examene. Efectul Razelor Gamma asupra Anemonelor și Flori pentru Algernon. Erai foarte bine.
Iulia Colan: Ce să zic? Chiar nu știu cum să răspund la complimentele venite din partea ta. Mă fâstâcesc. Am avut mari emoții când ai venit să mă vezi prima oară. M-am gândit că o să mă judeci aspru. Dar ai fost blând cu mine. Blând ai rămas și când am jucat prost. Aproape că mi-era ciudă că nu mă critici. Dar mereu mi-ai zis că e o meserie grea. Probabil că te-ai gândit că n-are rost să te adaugi și tu pe lista răutăcioșilor. Flori pentru Algernon a fost proiectul salvator. Nu aveam al doilea proiect pentru licență întrucât avusesem noduli pe corzile vocale și lipsisem o vreme. Rămăsesem doar cu Mița Baston în D'ale... în timp ce colegii mei aveau două proiecte. Am dramatizat romanul pe care l-am iubit enorm și așa a ieșit Flori pentru Algernon. M-a ajutat atunci Alexandru Mâzgăreanu. Apoi, l-am continuat singură. L-am dezvoltat de la un moment de 15 minute la un one woman-show de 50 de minute. A avut un drum lung. A trecut prin Craiova, pe la Bacău și a rămas o vreme în București. Frumos destin a mai avut.
Și Efectul razelor Gamma... a fost un proiect drag. În regia lui Zsuzsi Kovacs. Mi-a adus o colaborare la teatrul Metropolis. Mi s-au legat lucruri frumoase din facultate, privind acum în urmă.
Iulia Colan (foto: Sabina Costinel)
Ion Colan: După absolvire ai ajuns la Teatrul Național Craiova unde ai ajuns să joci din ce în ce mai mult.
Iulia Colan: Nu știu dacă am jucat mult sau puțin și, de la un punct încolo, nici nu știu dacă asta mai e așa de important. Pentru mine, cel puțin. N-am fost niciodată ahtiată să joc tot. Nici nu cred că-ți face bine. Ai nevoie de pauze. Ai nevoie să respiri. Nu poți sta cu plămânii încărcați de aer tot timpul. Asta învăț acum de la Declan Donnelan (regizor care a montat Oedip la Craiova - nota LiterNet). Cum să-mi umplu plămânii de aer, cum să nu-i golesc inutil, dar și cum să mă eliberez de aer. E nevoie. Mi-a prins bine pauza forțată de pandemie. S-a lăsat cu bebe. Și cu o poftă și mai mare să urc iar pe scenă. Încă n-am avut prima întălnire cu publicul. Mai sunt câteva zile. Abia aștept să ne vedem din nou. Mi-a fost tare dor.
Ion Colan: Ai jucat roluri de dramă și de comedie. În care te simți cel mai bine? Nu te-am întrebat niciodată.
Iulia Colan: Nu am un răspuns. E pe principiul ce ai prefera să ți se taie: o mână sau un picior. Cumva, folosesc tot ce fac ca pretext de a mă simți bine. În comedii nu știu dacă-i fac pe alții să râdă dar eu, una, mă distrez foarte bine. Râd ca proasta. În drame, încerc să-mi rezolv probleme și deci, din nou, să mă simt bine. De ambele profit să mă curăț. Nu vreau să folosesc cuvinte care nu-mi sunt familiare. Cum ar fi terapie. Dar sigur fac ceva ce mă ajută să nu dau banii la psiholog. Cel puțin, nu încă.
Ion Colan: Îți plac aplauzele?
Iulia Colan: Mănânci calule ovăz. Normal. Cine spune că nu, minte. Apropos de asta, hai să-ți spun un alt moment când am fost studentă la Litere la Cluj.
Bolnavul închipuit. La Teatrul Național din Cluj. Anton Tauf ieșise la aplauze. Genul ăla de moment când parcă dai mai tare la boxă aplauzele. Mi s-a făcut pielea de găină. Și am zis aproape salivând: Vreau și eu. Zi-i ego, vanitate, sindrom de orice, de a fi în centrul atenției, dar am vrut să trăiesc pe pielea mea aplauzele alea. Așa cum simți la un moment dat că prea ai fost fericit vreme îndelungată și parcă ai vrea să suferi și tu puțin. Să plângi puțin. 'Ce-aș mai băga fața un pic în pernă să suspin.'
Pe același principiu - 'ce-aș mai fi un pic aplaudată'. Și suni un coleg: 'Auzi, noi când mai avem spectacol? Parcă m-aș lăsa un pic aplaudată'.:)
Ion Colan: Ai un firesc deosebit pe scenă. Cum ajungi la asta?
Iulia Colan: Crezi? Mi-e frică de cuvântul ăsta. Depinde de ce firesc vorbim.
De cele mai multe ori, firescul pe care-l cere o situație nu e firescul pe care-l imaginăm noi cu tot dinadinsul și care, majoritar, e fals. Cred că firescul e înțeles în mod greșit. În sensul de small talk sau taină la cafea. E lungă discuția și complexă. Asta cu firescul n-am dibuit-o încă. Nu știu ce înseamnă și mi-e frică să-mi pun problema.
Ion Colan: Ce rol crezi că au lecturile în pregătirea unui actor?
Iulia Colan: Ce rol au în pregătirea oricărui om. Deschid lumi. Spații. Îți creează contextul să visezi. Fără visare, lumea asta mică a noastră nu s-ar putea întâmpla. Fără multivers. Există o carte superbă după care s-a făcut și ecranizare. Neverending Story de Michael Ende. Acolo, Fantasia e o planetă care se distruge pentru că oamenii nu mai citesc și încetează să creadă în povești. Rândurile de pe foile cărților dispar. Se șterg. Ce metaforă mai frumoasă vrei? Unde există Fantasia, nu există hotare. Iar actorul este un asemenea tărâm fără de capăt.
Ion Colan: Ce personaje ți-ai dori să joci?
Iulia Colan: Cele care nu seamănă cu mine.
Ion Colan: Filmul nu te tentează?
Iulia Colan: El mă tentează. Eu nu-l tentez pe el. Eu și filmul am fost ca un cuplu neîmplinit. Mereu la momentul nepotrivit în locul nepotrivit. Sper, totuși, la un final ceva mai optimist.
Ion Colan: Ai avut șansa să joci cu mine în spectacolul Nunta lui Puiu (de Puși Dinulescu, regia: Mircea Cornișteanu, Teatrul Național Craiova, premieră: 22 aprilie 2009). Îți mărturisesc că am avut emoții în mica scenă cu noi doi.
Iulia Colan: Hahahaha. Am avut șansa să joc cu tine... Nu te mai faci bine. Lăsând gluma, da, și eu am avut emoții. Jucai bunicul meu. Sus, în holul ce duce spre birouri, multă vreme a fost o poză din scenuța aia cu noi doi. Aia e. Hai să vorbim despre ceva mai puțin nostalgic.
Ion Colan: Am avut bucuria să mai fiu alături de tine în Trei surori (de Anton Pavlovici Cehov, regia: Andreas Pantzis, Teatrul Național Craiova, premieră: 23 martie 2010). Tu m-ai zărit prin scenă atunci?
Iulia Colan: Cum te-aș fi putut rata? Ca să păstrez aerul de glumă de până acum, să știi că obișnuiesc să-mi privesc partenerii, nu mă uit pe lângă ei.
Dar, da, te-am văzut în scenă. Ești motivul pentru care am urcat pe scenă. Că te-am văzut din sală când eram mică. Îți dai seama că nu ratam să te privesc din scenă.
Jucai Ferapont. Eu, Irina. Urma să plec la Moscova. Ce inspirată am fost că n-am plecat. Aș vrea să te mai văd din sală jucând ce vrei tu. Lasă pensia, copile, că ai timp să mănânci din ea la bătrânețe.
Ion Colan: Ți-ar plăcea să joci cu fetița ta în viitor?
Iulia Colan: De ce pui întrebări grele? Sper să fie mai înțeleaptă ca mine și să aleagă o meserie mai puțin dureroasă. Acum, am momente când îmi pare rău că nu te-am ascultat. Ai avut dreptate. E o meserie grea și dureroasă. Dar îmi pare și bine că nu te-am ascultat. Nici că aș fi cunoscut ceva mai frumos.
Dacă fetița mea ar alege să facă asta, ar fi o onoare pentru mine să fiu lângă ea pe scenă. Dar mai mult mi-ar plăcea să o aplaud.
Ion Colan: Care sunt rolurile cele mai dragi?
Iulia Colan: Ca să fiu corectă față de rolurile pe care le-am jucat și să nu rănesc niciunul din ele, voi spune că cele pe care nu le-am jucat încă.
În final, Tatone, mulțumesc pentru interviu, dar observ că mi-ai pus puține întrebări. Mai mult ai afirmat.
Ion Colan: Eu mă pricep mai mult la răspunsuri.
Data nașterii: 20.12.1984
Studii: Licență în Arta Actorului, UNATC I.L. Caragiale (2005-2008) // Master în Arta Actorului, Departamentul de Arte din Craiova (2008-2010) / Workshopuri: David Esrig (2006, Teatrul Tineretului Metropolis, București / 2012, Burghausen, Germania), Academia itinerantă Andrei Șerban (2011, Ipotesti / 2012, Mogoșoaia)
Spectacole (selecție): Margaret, Eloise, Martha în Incognito de Nick Payne, regia Radu Iacoban, Teatrul Național din Craiova // Vicky în Bang de Marius Von Mayenburg, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Național din Craiova // Mesagerul în Oedip Rege de Sofocle, regia Declan Donnellan și Nick Ormerod, Teatrul Național din Craiova // Flori pentru Algernon de Daniel Keys, one-woman show, Teatrul Act // Nina Zarecinaia în Pescărușul de A. P. Cehov, regia Yiannis Paraskevopulous, Teatrul Național din Craiova
Actorii selectați la ediția 2022 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2022 sunt: Magor Bocsárdi (Teatrul Tamási Áron, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Iulia Colan (Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova - interviu aici), Sara Cuncea (Teatrul Național București - interviu aici), Ada Dumitru (Teatrul Alexandru Davila, Pitești - interviu aici), Reka Kovacs (Teatrul Infinit, București - interviu aici), Robert Radoveneanu (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), George Rotaru (unteatru, Teatrul Apropo, București - interviu aici), Irina Sibef (Teatrul Metropolis, București, Teatrul Tudor Vianu Giurgiu - interviu aici), Doru Taloș (Reactor Creație și Experiment, Cluj - interviu aici) și Mihaela Velicu (Teatrul Metropolis, Teatrul Apollo 111, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 3-19 iunie 2022. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2022.