Să începem cu începutul
Sunt crescut cu cheia de gât prin Pantelimon și în vacanțe la țară, la bunici. Ca într-un balansoar, viața mea se înclina armonios și ușor spre urban sau rural. Cu timpul vacanțele s-au dus și orașul m-a acaparat cu totul. Acum vorbesc și eu ca orice orășean despre cât de nociv este mediul în care trăim și apreciez aerul pur și sănătos de la țară, dar dacă mă lași trei zile acolo fără wi-fi, sunt în stare să vin pe jos acasă de oriunde aș fi. Mă întreb cum de am fost atât de fraier să mă las păcălit de mirajul orașului. Ca mulți alții, fac parte din una dintre primele generații ale celor "naturalizați" în Bucureștiul cu miros de mâl și asfalt încins. La scurt timp după ce s-au căsătorit, părinții mei s-au stabilit în București și am apărut eu.
Bunicul putea să construiască singur o casă
Într-o iarnă, când eram mai micuț, bunicul din partea mamei a făcut un ham dintr-un cauciuc de bicicletă și a înhămat-o la sanie pe Tinca. Era o cățea mare care s-a speriat, a smucit sania înainte și eu am aterizat într-o parte în zăpadă. Aveam un fular legat la spate, peste gluga care-mi acoperea jumătate de față și atât de multe haine pe mine că nu puteam să îndoi mâinile. Chiar și așa, ne-am distrat. Bunicul a venit de pe front cu o rană de glonț care i-a trecut prin biceps dintr-o parte într-alta. Mi-a arătat semnul de la rana pe care a avut-o dar nu prea a vrut să îmi povestească prin ce a trecut. În fiecare zi ne suiam în căruță și dădeam o tură pe la poiană în pădure să vedem ce mai face porumbul. Ne opream să cosim iarbă pentru iapă în livada de pruni și după ploaie, dacă mergeam încet și nu făceam gălăgie, puteam să vedem porci mistreți sau căprioare care veneau să pască în poieniță. Bunicul putea să construiască singur o casă. Cam toate casele aveau acoperiș de stuf acolo, în Dobrogea. L-am văzut cum a construit singur un astfel de acoperiș. Am avut șansa să văd cum construia butoaie, cum manufactura, la forja din curte, cercurile de metal și le prindea cu nituri, în timp ce eu trăgeam la foale ca să înroșesc cărbunii. Curba lemnul cu ajutorul apei și focului, apoi îl prelucra cu rindeaua și cu alte unelte și punea totul cap la cap numai cu lemn și stuf, într-o formă solidă și superbă. Era foarte priceput la prelucrarea lemnului. Avea un atelier amenajat într-un șopron cu geamuri mari, cu un banc special și o mulțime de scule de toate formele. Pe jos găseai mereu ghemuri din fâșii de lemn de la rindea. Mai meșteream și eu pe lângă el și asta mi-a folosit, pentru că acum deși nu sunt mare meșter îmi fac drum mereu pe la magazinele de bricolaj să văd ce îmi mai trebuie pentru câte un proiect nou. Nu știu de unde-i vine numele dar așa ca o coincidență, el era cunoscut în comună, printre altele, ca fiind dogar și îl chema Talașman, care s-ar putea traduce într-o româno-engleză: Omul care face talaș. Mama a schimbat acest nume la căsătorie cu altul care bineînțeles că are și el o istorie. Unul din stră-străbunicii mei din partea tatălui, era de undeva de la sud de București, lângă Dunăre, dintr-o comună numită Radovanu. Când ajungea în alt loc, cei de acolo spuneau că a venit Radoveneanu. Peste jumătate dintre cei care citesc numele meu de familie, îl citesc greșit. Trebuie să fiu foarte atent când mi se emit acte oficiale și să verific dacă este scris cum trebuie. Dacă îi cunoști povestea, atunci e mai simplu de ținut minte varianta corectă: Radoveneanu nu Radoveanu. Am două nume mici: Ioan și Robert dar toți îmi spun Robert. Târziu a început să îmi placă și Ioan. Bunica mea se ruga înainte de culcare. Nu știu dacă instinctul sau rațiunea m-au dus la biserică. Am simțit că am nevoie de ceva mai mult ca să înțeleg această lume.
M-am înfipt cu fața în nămolul rece
Oamenii din comuna de unde este tata au o pasiune: vița de vie. Vinul de Chirnogi este foarte bun și se bea numai cu sifon, chiar dacă unii consideră că este un sacrilegiu. Dacă era vară, se lua sticla de vin din beci, se punea lângă un sifon într-o găleată în care se turna apă rece din puț și se țineau acolo până se punea masa, după care se prepara șprițul. Cam fiecare familie are câteva - sau mai multe - rânduri de vie la marginea comunei, pe unul din puținele dealuri pe acolo. Dacă vine timpul și vecinii au săpat via sau au legat-o și tu nu ai făcut-o, este mare rușine. Sunt rânduri lungi de viță de vie puse pe araci sau pe spalieri de beton armat. Săpatul viei nu este lucru ușor. Odată m-am ambiționat să tai cu sapa un smoc de iarbă și mi-am dat una peste unghia de la degetul mare de la picior. Măița mea, adică bunica, mă lua cu ea la vie. Aveam răbdare să stau pe lângă ea numai până când se suna de prânz la fabrica de conserve de la Valea Roșie, pe care o vedeam în depărtare de pe deal. Atunci Maița mea scotea dintr-un coș ouăle fierte, pâinea făcută de ea sâmbăta la cuptor, roșii, castraveți, ceapă din curte și sarea păstrată într-o cutie de vitamina C. Întindea totul pe un ștergar din pânză topită, alb cu albastru, țesut la războiul de țesut pe care îl asambla Tăițu, adică bunicul, o dată pe an, poate pentru că era o instalație care ocupa mult spațiu. După masă evadam și exploram câmpurile imense de grâu, bame, porumb sau floarea soarelui. Am învățat să înot în canalele de irigații alături de alți copii de pe acolo. Odată am sărit de pe mal și m-am înfipt cu fața în nămolul rece de pe fundul apei. Ne băteam cu el, ni-l puneam pe noi, pe cap, alunecam pe marginea rotunjită și dădeam cu fundul sau cu spatele de malul de pământ. În unele zile apa era clocotită și dacă la început era mai limpede, în scurt timp devenea maronie și nu mai puteai să vezi nimic dacă deschideai ochii prin ea. Îmi povesteau ai mei că atunci când eram foarte mic și venea vremea să mă îmbăieze, eram foarte fericit. Îmi place în apă. Măița îmi spunea mereu să nu mă duc să fac baie la Dunăre că s-au înecat mulți pe acolo. Știam cam tot ce mișcă prin acea comună. Nimic nu a rămas neexplorat. Uneori plecam dimineața când era încă rouă, dădeam o tură pe la casa fiecărui prieten de joacă să ne adunăm și mergeam să facem drăcii peste tot pe unde puteam. Găseam pe câmp plantații de ardei și roșii. Știam când se coc și unde să găsim piersici, mere, struguri sau orice se putea mânca. Cu toate astea, după amiaza mă întorceam lihnit de foame. Pământul de pe mâini și picioare ieșea imediat cu o cană de apă încălzită la soare. Mâncam ceva și până seara mai stăteam pe linie, adică pe uliță, până se lăsa întunericul. Seara mai dădea cineva foc la câte o grămadă de paie și crengi printre care mai scăpa și o balegă și fumul alb începea să se plimbe ușor prin sat. Dacă ploua era plictiseală mare, pentru că eram nevoiți să stăm în casă. De plictiseală, am citit mai mult în vacanțe decât în timpul școlii. Așa am apucat să mă întâlnesc cu Mark Twain, Jack London, Ion Creangă, Liviu Rebreanu și alții care mai rămăseseră prin biblioteca lui tata și a unchiului meu. Când chiar nu mai suportam să stau în casă, mă duceam să văd dacă e cineva prin hambarele mari cu grâu de la fermă sau colectiv cum se spunea și jucam leapșa pe acolo pe mutește să nu ne se prindă cineva că e hambarul plin de copii care se tăvălesc prin grâu. Se spărgea gașca după ce începeam să râdem mai tare și venea paznicul să ne alerge cu aracul. Noi fugeam și râdeam.
Puiu' mamii, puiu' mamii!
În prima zi de școală, mama mi-a pus cheia de gât, mi-a scris mare numărul de telefon, m-a dus la școala din spatele blocului și m-a înmânat emoționată învățătoarei. Când am ajuns acasă, am învârtit discul telefonului urmărind cifrele scrise pe panglica de hârtie și după ce mi-a răspuns centralista, i-am spus cum mă numesc și am rugat-o frumos, așa cum mă învățase mama, să mă transfere la departamentul ei. Nu se întâmplase nimic extraordinar la școală dar aveam o dorință puternică de a-i răsplăti entuziasmul cu o poveste extraordinară. Și am început să-i povestesc cum ne-au organizat și ne-au dus pe stadion pentru o competiție internațională unde au venit și copii din China și Africa. Pe vremea aceea, să vezi un străin era o raritate. I-am povestit cum am participat la o întrecere cu mai multe probe la atletism și eu am câștigat o cupă mare, pe care nu am putut să o aduc acasă pentru că au păstrat-o la școală în vitrină, așa cum văzusem eu la intrarea profesorilor. După fiecare detaliu, mama dădea mai departe informația către colegele de birou: "Auziți fetelor!". Când îi simțeam în glas îndoiala sau nedumerirea, mai plusam cu încă un amănunt extraordinar, până când am ajuns să îi spun că a venit și nenea Paul de la televiziune, vecinul nostru de jos și ne-a filmat. "Puiu' mamii, puiu' mamii!". Când venea de la birou s-a întâlnit întâmplător cu vecinul și l-a întrebat fericită cum a fost la stadion. Paul nu înțelegea nimic din ce-i povestea mama. Lăsam fluxul inspirației mele copilărești să se dezlănțuie fără nici un fel de restricții. Îmi era la îndemână să o las să zburde. Cădeam cu sinceritate în voia puterii imaginației mele. Minciunile mele nevinovate aveau uneori consecințe neplăcute, dar de foarte multe ori am simțit o sete de excepțional și dacă nu-l întâlneam, mă pricepeam să-l fabric cu foarte mare ușurință. Veneam din vremea lui acum și nu știam că urma să vină timpul pentru: "Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?".
El ca el, dar eu, eu eram dracu' gol.
În oraș ne jucam în spatele blocurilor, printre dărâmături, pe locul unde fuseseră căsuțe cu pridvor, puț în curte și cățel care te lătra din spatele gardului de lemn. Apoi au apărut șantierele și mergeam la furat de țevi pentru cornete sau carbid peste care turnam apă sau scuipam și-l bubuiam printre blocuri. Odată în recreație, am văzut dincolo de gardul școlii un cazan mare și negru în care se topea smoala și am început să ne facem de lucru aruncând în el tot felul de pietre, fiare și ce mai găseam până când, fără să observ în febra mea, a venit un muncitor înjurând, m-a luat de subțiori și m-a ridicat deasupra cazanului cu smoală. El ca el, dar eu, eu eram dracu' gol.... deși la nevoie, mă pricepeam de minune să fac pe îngerașul. Trebuia să mergem cu toții îmbrăcați în costum, cu cămașă și cravată. Nu erau deloc comode. Era o senzație foarte plăcută când ajungeam acasă și scăpam de uniformă. Tot lângă școala noastră se construia ceva și nu știam ce va fi. Șantierul imens era așezat lângă centrala de apă și se întindea mai mult pe orizontală. Scheletul arăta altfel decât la blocurile care erau aproape toate la fel. Am urmărit curioși cum avansau lucrările până când clădirea a fost dată în folosință. Atunci am aflat că la noi în cartier s-a deschis "Complexul de sănătate". Uneori mai săream peste niște ore neesențiale și ne duceam pe la piscină, pe la saună. Ne făcusem chiar și abonament. Mi-am petrecut așa de mult timp pe acolo că până și în ziua de azi mă bucur de foarte multă sănătate. De altfel eram un elev foarte silitor. Dacă nu puteam să ajung la ore, îmi completam educația de la școală cu vizionări de filme pe la cinematografe, făceam plimbări lungi prin parcuri pentru aerisirea creierului, închiriam câte o barcă și ne măream capacitatea pulmonară exersând trasul de vâsle. Aveam o mulțime de activități extra școlare cum s-ar spune în zilele astea. Un torent imens de întâmplări îmi inundă mintea când mă gândesc la acei ani și cred că am reușit să adun aceste amintiri din cauză că atunci, mai mult ca niciodată am fost extrem de curios. Uneori însă, am fost atât de curios încât s-a întâmplat ca doamna moarte să treacă foarte aproape pe lângă mine. Am în minte momentul în care mă tăvălea o avalanșă în Făgăraș sau după ce se răsturnase mașina în care stăteam pe bancheta din spate cu capul în jos și auzeam scârțâitul tablei care se freca de asfalt. Mă bucur că nu am pierdut această însușire. Sunt încă aici. Nu am fost dincolo, n-am văzut nici un tunel, nu m-a răpit nici un extraterestru, dar n-am să uit acele experiențe. Ele m-au ajutat să conștientizez mai bine cât de mult îmi place viața și să o respect.
Centaurul care spune NU
Lăsat în plata Domnului de părinți, care nu mai știau ce și cum să facă să mă determine să fac lucruri, m-am trezit într-o bună zi în camera mea unde o bicicletă era făcută bucăți și întinsă pe niște ziare. Pe birou nu mai era loc să pui un ac, nu mai puteai recunoaște din prima forma sau culoarea hainelor de cum zăceau îmbârligate peste tot iar drumul până la ușă era un teren minat cu de toate. E un miracol că am reușit să trăiesc ziua în care să fac ordine în acea cameră. Cred că la naștere am primit în dar o capabilitate foarte mare de a mă recompune. Se pare că această capabilitate a mea nu a venit gratis. Mă întâlnesc prea des cu situații în care trebuie să fac uz de această super putere. De multe ori a trebuit să-mi contorsionez voința, pentru a ieși din automatisme sau obiceiuri pe care tot eu le-am cultivat cu insistență și măiestrie. O întreagă istorie se deschide peste această rană vie pe care scrie: Robert nu este o persoană matinală. Uneori am tendința să arunc toată vina eșecurilor și neîmplinirilor mele numai pe acest lucru. Zorii zilei sunt pentru mine un moment nemaipomenit de frumos. Cu toate astea, am spart un ceas din acela în formă clasică, cu doi clopoței și un ciocănel la mijloc, al cărui sunet nu l-am mai putut suporta și, recunosc, l-am izbit de perete cu premeditare și cu cea mai mare furie. Între timp s-a inventat snooze și cred că ăsta este începutul sfârșitului omenirii așa cum o știm noi. Eh, nu. Exagerez! Spre norocul meu, am încercat din răsputeri și totuși nu am reușit să îmblânzesc centaurul care spune NU din capul meu. Deși am căutat adevărul cu încăpățânare, de câteva ori am fost lovit cu cruzime de forța lui pe care, în chinuri groaznice, nu am avut încotro decât să îl accept. Cu timpul am ajuns la concluzia că nu prea îmi mai place să mă mint. Îl invidiez acum pe Robert cel care avea forța necesară de a se autohipnotiza până în punctul în care reușea să mute munții din loc. Totul e o iluzie, adevărul doare, îmi spuneam la un moment dat. Înainte mă înroșeam din orice, însă acum am senzația că încep să văd mai clar această lume. Nu este neapărat un avantaj. Aș spune că este un neajuns binecuvântat.
Încercam să mă observ cum privesc în altă parte
Sunt convins că iureșul de experiențe din copilărie și adolescență m-au ajutat să devin practicantul unei arte vii. Am primit în clasa a II-a, o temă pentru acasă. Trebuia să învăț o poezie pentru a doua zi și centaurul care spune NU din capul meu, a râs de s-a prăpădit, până n-a mai putut. Cred că mai ușor i-a fost cuiva să facă primii pași după paralizie totală decât mie să învăț acele versuri în timp ce centaurul care spune NU din mintea mea se tăvălea în chinuri. A trebuit să învăț cum să-l fac pe centaurul care spune NU din mintea mea să lucreze cu mine și să nu-și mai facă de cap prin capul meu. Eu, aerianul care aveam probleme serioase de concentrare, am ajuns să mă întâlnesc cu o disciplină care mă provoacă să fiu mereu atent. Nu prea aș putea să vorbesc despre solidul Paradox despre actor al lui Diderot, pentru că am avut șansa să îl întâlnesc pe iubitul meu maestru Ion Cojar care cu harul lui a știut să mă învețe să zbor. Ne spunea zâmbind: Câți actori, atâtea metode. Este de condamnat și nejust ce credeam când eram la început de drum și aveam ocazia uneori să văd de aproape, nu pe scenă, un actor cu voce și prezență puternice. Mi se părea că se preface. Nu reușeam să lipesc prezența lui care acoperea prea tare totul, peste situațiile normale, nearticulate de rigoarea unui text și legitimitatea împrejurării. Mult mai târziu am reușit să înțeleg că unul dintre cele mai mari neajunsuri pentru un actor este să nu aibă "o voce". Sunt un actor anonim și până la un punct, îmi place acest statut. Nu mă vezi pe postere sau în reviste și cel mai mult îmi place să mă vezi pe ecran sau pe scenă și să nu mă recunoști pe stradă. Asta este ciudățenia mea. Nu sunt înnebunit să mă dau în spectacol dacă nu este organizat cadrul așa cum mi-ar plăcea mie. Până la urmă, deși aș putea să mă descurc și fără reflectoare, cred că habitatul natural al actorului este scena.
Caut adevărul, sinceritatea și prospețimea
Îmi place aventura și am văzut că totul este posibil. Am câteva fotografii cu mine la câțiva ani, în care mă surprindeau după ce evadam discret, mă duceam la oglinda din hol și încercam să mă observ cum privesc în altă parte. De la o vreme nu mai pot să intru pe scenă fără să îmi încălzesc corpul. Fac o suită de mișcări care îmi fac tendoanele, încheieturile, mușchii să se miște mai în voie, sau mai bine spus mai altfel decât în mod normal. Poate că diferența nu este foarte vizibilă dar ceva din mine se activează după această rutină. Mă ajută să mă simt mai "meta", mai disponibil, mai altfel. Ce se întâmplă pe scenă, rămâne pe scenă. Îmi aduc aminte cu dificultate replici din spectacole dacă nu sunt acolo. Acum am 50 de ani și sunt actor. Am spus bine, da. Acum sunt actor. Caut adevărul, sinceritatea și prospețimea.
Data nașterii: 08.01.1972
Studii: Universitatea Hyperion, actorie, clasa Ion Cojar - Gelu Colceag, promoția 1995
Roluri semnificative în teatru și film: Doamna Batrână - Opera de trei parale - Regia Răzvan Mazilu - Teatrul Excelsior 2022 // Bărbatul - Scorpionul de Francesco Toscani [teatru radiofonic] - Regia Mihnea Chelaru - Teatrul Național Radiofonic - Mențiunea specială a Președintelui Republicii Italiene - Prix Italia 2021 // Desire Johnson - I Love Democracy - Regia Andrei Roșu - Teatrul de pe Lipscani 2017 // Dobbins - Thomas Sawyer - Regia Horia Suru - Teatrul Excelsior 2015 // Ipolit Matveievici Vorobianinov - 12 Scaune de Ilf și Petrov - Cosmin Borodan - Sala Nouă Teatrul de Comedie 2012 // Horațio - Hamlet- Un Exercițiu - Regia Liliana Pană - Teatrul Foarte Mic 2011 // Adrian - Despre Alte Mame [lung metraj] - Regia Tiberiu Iordan, Mihai Ionescu - Premiul special - Moscow International Film Festival 2010 // Mircea - Gaițele de Alexandru Kirițescu - Regia Ion Cojar - Teatrul Evreiesc de Stat 1994 // Aplombov - Nunta de A.P. Cehov - Regia Beatrice Bleonț - Teatrul Național de Televiziune 1994 // Tânăr îndrăgostit - Marea Aventură - [scurt metraj] - Regia Valentin Hotea - Marele premiu Costinești 1994 - Premiul Arte tv, Poitiers Film Festival 1994.
Actorii selectați la ediția 2022 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2022 sunt: Magor Bocsárdi (Teatrul Tamási Áron, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Iulia Colan (Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova - interviu aici), Sara Cuncea (Teatrul Național București - interviu aici), Ada Dumitru (Teatrul Alexandru Davila, Pitești - interviu aici), Reka Kovacs (Teatrul Infinit, București - interviu aici), Robert Radoveneanu (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), George Rotaru (unteatru, Teatrul Apropo, București - interviu aici), Irina Sibef (Teatrul Metropolis, București, Teatrul Tudor Vianu Giurgiu - interviu aici), Doru Taloș (Reactor Creație și Experiment, Cluj - interviu aici) și Mihaela Velicu (Teatrul Metropolis, Teatrul Apollo 111, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 3-19 iunie 2022. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2022.