Radu Jude: Unul din lucrurile pe care la admir la Reactor (și nu numai) este relativa independență. Spun relativă pentru că și voi depindeți, ca și cineaștii, de diverse finanțări publice, dar în fine, e un model mult mai viu și mai liber decît felul rigid în care e organizată cinematografia așa-zis profesionistă. Totuși, atunci cînd vezi filme de Andy Warhol, de Ron Rice, de Hong Sang-Soo, de Yervant Gianikian & Angela Ricci-Lucchi etc., înțelegi că e posibil și un alt model, oarecum apropiat de ce faceți voi. Ce putem noi învăța de la tine, de la voi, în sensul ăsta?
Doru Taloș: Eu aș zice că această relativă independență este specifică oricărui început, asumarea unor riscuri este mai ușoară când nu ai nimic de pierdut. Mai e și o doză de inconștiență, acel "da' ce se poate întâmpla dacă" și asta e o etapă foarte romantică pentru mine, etapă care, cu puțin noroc, te duce în punctul în care poți descoperi drumuri noi.
În jurul Reactorului [Reactor de creație si experiment, Cluj - nota LiterNet] e un colectiv de oameni capabili să lucreze fără certitudini sau, în orice caz, capabili să pornească un proiect, un proces, un exercițiu, cu un sincer "nu știu, hai să vedem". Eu apreciez mult asta, și la mine, și la oamenii din jurul meu. Cel mai greu lucru în meseria noastră este să ai un tip de sinceritate care te vulnerabilizează. Evoluția Reactorului este construită pe exerciții de sinceritate, uneori fertile, alteori dezamăgitoare, dar importante în definirea noastră.
Pe urmă, îmi place să cred despre mine că sunt un tip răbdător, îmi exersez în mod constant răbdarea, în sensul în care nu aștept rezultate peste noapte, cred foarte tare în procese, iar în momentul în care îmi reușește ceva, încerc să îmi exersez gândul că "nimic nu e definitiv". Asta nu înseamnă că trăiesc cu frică, chiar din contră, e ceva ce mă liniștește și mă ajută să îmi asum cu ușurință mereu noi riscuri. Nevoile mele sunt elementare, sunt un tip foarte șters, asta înseamnă că nu dezvolt niciun fel de atașament față de un statut sau față de lucrurile din jurul meu. Încerc să nu mă blochez în ce știu eu, deși de multe ori pot avea opinii ferme.
Dar, ca să revin la întrebarea ta, cred în muncă și lipsa unei proiecții foarte clare despre viitor aduce mai multe viitoruri posibile. Punctul în care devenim comozi e punctul în care lucrurile vor începe să o ia la vale. Trebuie să rămânem lucizi și prezenți, iar rezultatele nu vor întârzia să apară și, cu puțin noroc, ele vor lăsa în ceilalți senzația pe care o ai și tu. Pentru că altfel, sigur, realitatea este mult mai puțin romantică:).
Doru Taloș (foto: Sabina Costinel)
R.J.: Te preocupă să ajungi și la alte categorii sociale decît clasa medie, care e cea care merge la cinema sau la teatru? Cum faci asta?
D.T.: E important pentru mine să joc în spații accesibile, biletele trebuie să aibă prețuri rezonabile, nu refuz proiecte în mediul rural sau zone defavorizate, joc în producții pentru diferite segmente de public.
Cred foarte tare în formarea unui public, într-un proces de mediere culturală. Cred în dialog, de cele mai multe ori caut unul și cred că orice produs cultural trebuie să fie decodificat pe mai multe paliere. Dar sunt conștient și de faptul că trăim în bule extrem de bine șlefuite și că ele se amestecă foarte greu. Deci, și în cazul ăsta, de fapt, vorbim de procese pe termen lung. Și aș vorbi mai degrabă despre acces la cultură și de cât de important e să putem asigura asta. Publicul din Cluj-Napoca nu are nicio legătură cu publicul din Zalău, Jibou, Dej sau Bistrița, indiferent de clasa socială la care ne referim, și asta e o mare problemă.
De exemplu, Reactorul a început în 2019 un proiect la Zalău, o stagiune de spectacole cu intrare gratuită, stagiune însoțită de un proces de mediere culturală. Din păcate, pandemia a suspendat acest plan, trebuie să vedem cum îl recuperăm. MiniReactorul are în 2022 o producție dedicată copiilor, tot la Zalău, un spectacol muzical. Ce zic e că ne gândim de multe ori la asta, dar uneori pare că în jur sunt doar mori de vânt, alteori e prea mult și vrem poate și un pic de liniște, un pic de confort.
Și trebuie să fim conștienți și de infrastructură. De exemplu, în mediul rural, majoritatea căminelor culturale au fost transformate în săli de nunți, săli pline de gresie în care îți vine cu greu să intri, cu atât mai mult să joci.
R.J.: Pun o întrebare, urmare a celei de mai sus, care comportă un grad de risc, în sensul că poate părea că are o doză de superioritate, ceea ce nu e deloc în intenția mea. Nu crezi că ar fi necesară o educație generală în ceea ce privește teatrul și cinema-ul? Mă gândesc că, de bine de rău, în școală se studiază ceva muzică, literatură etc., dar teatru sau cinema nu.
D.T.: Ba da. La modul absolut și cu litere mari. Sunt necesare teatrul și cinema-ul în școli, e necesară cultivarea gândirii critice, dar nu pot să nu mă întreb cine sunt oamenii care pot să facă o educație generală în ceea ce privește teatrul sau cinema-ul, cum se formează ei, cum e drumul ăsta dintre teorie și practică. Uite, cu literatura, de exemplu, de multe ori școala o dă în bară, nu orice recomandare de lectură e o recomandare bună.
Deci eu rămân în primul rând la accesibilizare. Fizic, în primul rând, oamenii trebuie să aibă șansa unor întâlniri cu teatrul sau cu cinema-ul, și pe urmă educație, mediere culturală și cât mai mult dialog. Uite, apropo de dialog, asta apreciez eu la filmele tale sau la spectacolele lui Oliver Frljić, de exemplu. Ele provoacă la dezbatere, polemică și asta e un lucru bun pentru formarea noastră, pentru ciocnirea unor bule. Cu cât aruncăm mai des din brațe lucrurile de care suntem siguri, cu atât mai bine.
Doru Taloș (foto: Sabina Costinel)
R.J.: Mi s-a părut mereu că teatrul social, politic, pe care-l faceți voi e mai aproape de cinema prin metodă, prin dramaturgie, prin rezultat uneori. Mi-ar plăcea să văd filme de Gianina Cărbunariu, Leta Popescu, Petro Ionescu sau David Schwartz (care a și făcut un film scurt, de altfel), așa cum mi-ar plăcea să văd filme făcute de Alexandru Dabija sau de Radu Afrim. Afrim are o gîndire foarte cinematografică, vezi Între noi e totul bine sau Pasărea retro.... Și mi-ar plăcea să văd niște filme independente făcute de voi, la Reactor, cu mijloace minimale, mai ales că sînteți un grup, ceva greu de imaginat în cinematografia românească (și pentru care vă invidiez). Sînt sigur că ar fi mai interesante decât multe din filmele românești recente, decât ale mele în orice caz. Pot spera la asta?
D.T.: Da, și eu aș vrea să văd filme făcute de toți oamenii enumerați de tine mai sus, dar nu sunt sigur că Reactorul ar putea produce ceva din toate astea:).
Momentan producția de film este foarte departe de noi, dar ne întrebăm în mod constant ce mai e de făcut, căutăm oportunități și provocări, nimic nu e definitiv. Pot spune că întreg colectivul este într-o etapă în care caută să lucreze la intersecția dintre teatru și film, suntem curioși de ce e acolo, ne dorim să ne apropiem de film în producțiile noastre, să integrăm filmul dacă se poate. În 2021, de exemplu, Ioana Hogman a documentat un proiect de-al nostru, re.adapt, iar filmul rezultat a și fost premiat la TIFF. Adonis Tanța își dorește să facă film și pe cât posibil am căutat să îl sprijinim măcar logistic. Dar până la a deveni producători în adevăratul sens al cuvântului cred că mai sunt multe etape. Spun asta și pentru că timpul este tot mai puțin, noi suntem tot mai obosiți și ne vine greu să gândim proiecte în care să exploatăm oameni sau în care ne autoexploatăm. Căutăm să finanțăm proiectele noastre și finanțarea filmelor pare momentan o pălărie mult prea mare pentru noi, dar sper să nu renunțăm niciodată la ideea de a ne lua mereu alte provocări. Și atunci, cine știe? Într-un viitor orice e posibil.
R.J.: Dar, de fapt, îți dorești să joci în filme? Dacă da, de ce? Întreb pentru că, dacă aș fi actor, mi-aș dori să fac teatru și nu cinema. Nu pentru că teatrul ar fi superior, nu cred că o formă de reprezentare e superioară alteia, dar mi se pare că e ceva în interacțiunea directă cu un public, în posibilitatea de a rata etc. care e mult mai incitant și mai adânc decât a juca pentru un aparat de filmat.
D.T.: Da. Iubesc teatrul și întâlnirea cu publicul, posibilitatea de a rata, sau posibilitatea de a evolua. Nicio reprezentație nu e la fel, iar șansa de a face mai bine săptămâna viitoare e reconfortantă, pe când la film e dubla aia, dubla pe care o alege regizorul și care îți va defini clar și fără întoarcere prestația. Experiența mea în film este aproape 0, deci e greu să afirm cu tărie că îmi doresc să joc în filme. Pot să afirm că tânjesc după anumite întâlniri, sunt curios. Eu nu m-am format în școală, ci în întâlnirile cu oameni din generația mea. De exemplu, cred că acest dialog este o întâlnire. Dincolo de răspunsuri, rămân cu întrebările tale, le voi digera, voi reveni probabil la ele. Sunt convins că îmi doresc experiența de a lucra la un film, nu neapărat filmul, nu cred că m-aș putea privi într-o sală de cinema. Pe urmă, nu cred că sunt făcut pentru a juca în orice, sunt unii actori care își pot găsi loc în toate. De exemplu, eu îi admir foarte mult pe Șerban Pavlu sau pe Alexandru Potocean pentru genul ăsta de calitate. Pe când eu, un băiat slab, înalt, cu capul mare, roșcat și urechi clăpăuge, parcă nu mă văd așa ușor în orice:).
Și, până la urmă, nici nu îmi doresc să joc în orice, sunt la vârsta la care e important pentru mine să aleg procese sau roluri cu care pot să rezonez, teme în care mă regăsesc. Cred într-un teatru angajat, asta e valabil și pentru film.
Doru Taloș (foto: Sabina Costinel)
R.J.: Ți s-a întâmplat să lucrezi cu un regizor pe care să-l consideri idiot? Și cum reacționezi? Încerci să te salvezi, făcând ce crezi tu că e bine, sau mergi până la capăt cu viziunea lui / ei?
D.T.: Am reușit să evit destul de bine întâlnirile astea, caut să lucrez în proiecte în care pornim dintr-un tip de onestitate care nu ar trebui să ne ducă în punctual ăla, dacă căutările sun reale lucrurile merg bine. Dar răspunsul este "mă scot, ar trebui să fiu idiot să nu fac asta". Asta nu înseamnă că trădez, nu e un simț care se activează doar când sunt pe un teritoriu nesigur. Înseamnă că îmi găsesc de jucat, rezolv situația, caut soluții, mereu, respectând viziunea și completând-o cu ceea ce mă ajută pentru a mă simți bine în ceea ce fac. Nu e doar responsabilitatea regiei sau a dramaturgiei treaba asta. Spectacolele bune sunt rezultatul unei munci de echipă, la fel și cele proaste. Nu e suficient un singur idiot pentru o ratare:).
R.J.: Legat de întrebarea de mai sus, îmi amintesc de câțiva actori care jucaseră într-un spectacol al lui Silviu Purcărete și erau foarte, dar foarte dezamăgiți. Considerau spectacolul un eșec și pe Purcărete complet dezinteresat. Am văzut și eu spectacolul și mi s-a părut o capodoperă. Doar că actorii erau puși să joace în grup, deci "nu se vedea nimeni", cum se zice. În nemulțumirea lor poate era vorba de orgoliu, de narcisism, nu de vreo motivație mai serioasă. Cum te păzești de acest narcisism inerent poate profesiei?
D.T.: Aici aș puncta ceva ce cred că rezonează în mulți actori din jurul meu - "actorii erau puși să joace..." (sigur, tu nu spui asta, eu aleg să pun accentul pe "erau puși să..."). Pentru mine situațiile astea sunt dezamăgitoare. Nu sunt narcisist, prietenii mei actori sau actrițe muncesc mult, caută să fie prezenți și implicați, muncesc pentru spectacol, muncesc pentru un mesaj și o temă, pentru un tip de discurs și angajament. În orice proces îmi doresc să fiu un partener, îmi doresc să facem împreună un spectacol, un film. Și, sigur, asta nu înseamnă că trebuie să îmi explici tot ce gândești, dar îmi doresc să avem un dialog cât să știm amândoi ce facem, eu am libertatea să propun, tu ai libertatea să alegi. Produsul ne reprezintă pe amândoi, că altfel tot despre narcisism putem vorbi și în cazul lui Silviu Purcărete, nu? Capodopera lui Silviu Purcărete, nimic mai mult. Nu cunosc trupa, nu cunosc spectacolul la care te referi, dar poate actorii spuneau asta pentru că nu au ieșit cu nimic mai câștigați din experiența asta, nu au avut nicio evoluție în formarea lor. Nu au descoperit nimic nou. Nu au înțeles nimic despre ce se întâmpla acolo. Și toți tânjim după asta în urma unei întâlniri, chiar și regizorii, cred. Și încă ceva, nu cred în actori executanți care nu pot să articuleze trei cuvinte despre spectacolul în care au jucat. Nu cred că sunt actori buni cei care joacă ce le-a fost cerut, dar ei nu înțeleg ce joacă, ce parte sunt din puzzle-ul mare al unui spectacol.
R.J.: Există o anecdotă despre un actor care, lucrând cu Akira Kurosawa, îl tot întreba despre motivația acțiunilor personajului său. Kurosawa i-ar fi răspuns: "Ai văzut serialul Lassie, nu? Ei bine, ai văzut că acolo câinele ăla face fel de fel de chestii, se atașează de un copil, salvează pe cineva de la înec după ce îl aude căzând în apă, se înfurie etc. Ei bine, dacă un câine poate juca atât de bine fără să îi explice nimeni care e treaba cu personajul lui, o să te descurci și tu." OK, poate e o anecdotă cam brutală, dar găsesc preocupările obsesive ale actorilor de cinema pentru înțelegerea rolului inutile și obositoare (dincolo de cazurile care presupun transformări fizice sau anumite dexterități etc). Sandu Dabija, care e regizor de teatru, dar a jucat în filmele mele, nu are astfel de preocupări și joacă foarte bine. Ce zici?
D.T.: Da, cred că nu am fost niciodată genul ăla de actor și cred că știu la ce te referi. Nu am nevoie să îmi explice nimeni ce e cu un personaj, ce biografie are, ce relație are cu verișorii lui din copilărie. Înțeleg și filtrez o situație prin propria experiență sau prin propria mea capacitate de înțelegere sau documentare. Îmi justific singur acțiunile. Dacă eu nu reușesc asta, nici regizorul sau regizoarea nu o să poată și înseamnă că e o problemă de casting, nu ai știut să alegi omul potrivit pentru ceea ce propune textul, spectacolul, filmul (nici Lassie nu e chiar orice câine:)). Dar aici m-aș mai lega de un alt lucru, Sandu Dabija e un munte de încredere, în el, în ceea ce își propune, în ceea ce gândește. Asta, din păcate, nu se cultivă în școlile de teatru din România și e ceva ce trebuie să se schimbe. Mulți ani, singura șansă a studenților era formarea după chipul și asemănarea maestrului și, sigur, dintr-o clasă, doi erau potriviți pentru asta, restul ieșeau absolut pierduți și nesiguri pe orice ar putea face. Ăia sunt actorii care au 1.000 de întrebări și unii dintre ei sunt actori foarte buni, poate unii mult mai buni decât a fost vreodată maestrul. Altfel, eu citesc textul, dacă textul e bun, situația și explicațiile sunt deja acolo.
Doru Taloș (foto: Sabina Costinel)
R.J.: Ce fel de filme lipsesc cinematografiei noastre, în opinia ta?
D.T.: Filmul românesc rămâne, de cele mai multe ori, extrem de convențional. Pornește din punctul A, trece prin punctul B pentru a ajunge în punctul C. Aș vrea să văd mai multe filme care explică cum s-a ajuns în punctul C după ce s-a pornit din A trecând prin B. Vreau să zic că îmi lipsește foarte mult o dramaturgie riscantă, una pe care o văd des în teatru și îmi zic, ce păcat, asta s-ar împlini mult mai bine în film. Alexa Băcanu, de exemplu, e o dramaturgă ce reușește să propună mereu structuri extrem de complexe și provocatoare. Pe urmă, sigur, punctul din care am început discuția asta: experiment, riscuri, trădarea unor standarde sau așteptări. Filmul românesc merită asta, la fel și teatrul.
Doru Taloș: Cum te raportezi la autoritate?
Radu Jude: Am vrut să îți răspund întâi că nu înțeleg întrebarea (La ce autoritate te referi? Cea politică? Administrativă? A tradiției? A mea în timpul lucrului? La altceva?), dar am deschis cartea pe care o citesc acum, o biografie a lui Duchamp pe care mi-a împrumutat-o prietenul George State. Am dat imediat peste acest citat din Tristan Tzara: "Let each man proclaim: there is a great negative work of destruction to be accomplished." E un răspuns - indiferent ce vei fi vrut să întrebi.
Doru Taloș
Data nașterii: 18.02.1988
Studii: Universitatea Babeș Bolyai - Facultatea de Teatru și Film, actorie - 2006-2009. Cluj Napoca // Estudis de Teatro, actorie - 2010-2012. Barcelona // Universitatea Babeș Bolyai - Facultatea de Teatru și Film, Management și Antreprenoriat Cultural - 2020-2022. Cluj Napoca.
Ocupație actuală: Lucrător cultural pe orice plan.
Actorii selectați la ediția 2022 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2022 sunt: Magor Bocsárdi (Teatrul Tamási Áron, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Iulia Colan (Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova - interviu aici), Sara Cuncea (Teatrul Național București - interviu aici), Ada Dumitru (Teatrul Alexandru Davila, Pitești - interviu aici), Reka Kovacs (Teatrul Infinit, București - interviu aici), Robert Radoveneanu (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), George Rotaru (unteatru, Teatrul Apropo, București - interviu aici), Irina Sibef (Teatrul Metropolis, București, Teatrul Tudor Vianu Giurgiu - interviu aici), Doru Taloș (Reactor Creație și Experiment, Cluj - interviu aici) și Mihaela Velicu (Teatrul Metropolis, Teatrul Apollo 111, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 3-19 iunie 2022. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2022.