Intersecţie

S-au întâlnit după 14 ani. Ea revenise în oraş după ce colindase America. El nu părăsise niciodată oraşul şi nu-şi amintea să se fi gândit vreodată la ea în acest timp. Erau ca două păsări care se priviseră cândva în ochi şi, întâmplător, s-au trezit că împart aceeaşi cracă după foarte multă vreme. Ce îi lega? Nimic. Sau aproape nimic: nişte cursuri schimbate cândva la metrou, câteva propoziţii mai mult sau mai puţin de complezenţă.

- Era să mor. Am fost foarte aproape. O hepatită acută... Acum mă simt mai bine, îmi revin, încep să văd culori în jur.

Cineva spunea că orice poveste de amor are banalitatea ei şi că nu mai există scenarii pentru ieşirea din tipare. Acel cineva s-a sinucis în urmă cu mulţi ani şi prietenii au găsit că gestul lui a fost de o banalitate sfâşietoare.

- Un puzzle. Un puzzle e viaţa mea şi, ca să supravieţuiesc, încerc să-mi recompun trecutul. Iau bucăţelele şi le dezmototolesc, le aşez una lângă alta - aparent nu e nici o legătură între ele - le privesc şi le respir. Mintea mea călătoreşte în trecut şi, ca un plămân uriaş, se încarcă de amintiri. Doar amintirile îmi vor zidi prezentul şi-mi vor construi viitorul.

Banalitatea iubirii apare atunci când iubirea se risipeşte ca un praf de argint. A întrebat-o, scurt, dacă are vreun sens să te îndrăgosteşti, din moment ce mai devreme sau mai târziu praful argintiu oricum îţi intră în ochi, orbindu-ţi fericirea. I-a răspuns, banal, că dragostea e frumoasă oricum şi că fie şi pentru prima clipă de iubire merită să simţi legendarii fluturaşi cum îţi răcoresc stomacul.

- Tu eşti una dintre bucăţelele mele de puzzle. Dacă te iau între degete şi te aşez la locul potrivit e posibil să-mi compun orele, zilele şi anii care vin din colţurile tale rotunjite. Să clădesc pe culorile tale un castel care ştiu că se va dărâma cândva, izbit de cine ştie ce val nebun sau întâmplător. Dar măcar aş avea un loc în care să visez. Ştii, sunt o visătoare: câteodată închid ochii şi mă trezesc pe loc într-o poveste pe care n-am citit-o niciodată. Îmi place. Îmi plac poveştile care nu mi-au zgâriat copilăria. Îmi place să fac pe propriul meu regizor şi să mă distribui în poveşti cu final aşteptat, dar cu conţinut plin de suspans. Sunt o nimfomană a poveştilor şi dacă mi se întâmplă să găsesc prin ele câte un prinţ, m-ai pierdut până în momentul în care prinţul moare, otrăvit, de bătrâneţe, sau pur şi simplu fiindcă i-a rămas o bucăţică de măr în gât şi eu mă fac că n-am auzit de manevra Heimmlich.

Au stat câteva ore pe aceeaşi creangă, amintindu-şi lucruri despre care nici măcar nu mai ştiau mare lucru. Apoi au zburat, fiecare în altă parte: ea pentru a rămâne în oraş, el pentru a pleca în America. Au trecut de atunci încă 14 ani şi în fiecare zi care s-a scurs, s-au gândit unul la celălalt. El şi-a imaginat viitorul ei, înveşmântată în haine metalice, subţiri, ea şi-a imaginat în continuare, un trecut în care îi servea, în fiecare dimineaţă, omletă cu şuncă. Oraşul a rămas acelaşi, peste creangă a nins şi a bătut arşiţa de câteva zeci de ori, alte păsări au clătinat-o, din când în când, cu fâlfâit de aripi... Se întrebau, fiecare în parte, ce-ar fi fost dacă şi-ar fi agăţat unul de celălalt iubirile nenăscute şi ar fi luat un bilet în aceeaşi direcţie.

- Pot avea aproape orice. E suficient să-mi doresc şi îngerii îmi scriu cuvântul fericire pe balonaşe roşii. Am mirosit moartea - îţi aminteşti cum miroase sulful? - şi nu mai vreau decât fluvii să-mi curgă prin vene. Dar acum plecăm şi numai limbile ceasurilor ne vor mângâia intersecţia. Curaj, iubitul meu de niciodată!