Cinemadrom (1). Patru personaje în căutarea unui film - Unu: Casiera

Ora nouă şi jumătate într-un oraş în care plouă cu stropi rotunzi şi grei, ca boabele de strugure. Cinematograful e deschis. Vânzătoarea de bilete e plictisită încă de când s-a aşezat pe scaun şi şi-a aranjat în faţa ochilor teancurile de tichete numerotate. E marţi, abia marţi, asta înseamnă că mai sunt câteva sute de kilometri până sâmbătă, ziua în care are liber fiindcă a cerut liber de la director. "De ce vrei liber tocmai sâmbătă?", a întrebat-o "domnul director" privind-o pe deasupra ramelor groase, de plastic, lipite grosolan într-o parte cu prenadez. I-a spus că trebuie să facă un parastas, iar directorul, care nici măcar nu mai aştepta răspunsul, a crezut-o şi a bodogănit plictisitul "Bine, bine".

E un film nou. Premiera a fost vinerea trecută şi au existat destul de mulţi nebuni care s-au înghesuit să cumpere bilete. Vânzătoarea nu şi-a bătut capul cu subiectul filmului. De treizeci de ani vinde bilete în acelaşi loc, la ghişeul cu geam rotund, asemănător cu ghişeele funcţionarilor publici, asemănător cu toate ghişeele desuete din lume. Nici măcar scaunul pe care stă nu l-a schimbat de treizeci de ani. A vrut să-l schimbe cu ceva vreme în urmă - se rupsese un picior - dar în cele din urmă Mitică tâmplarul, care încă mai trece pe la cinematograf o dată pe lună, i l-a reparat rapid cu trei cuie bine plasate. Prin urmare n-o interesează subiectul filmului. Nu i-au plăcut niciodată filmele şi a avut o perioadă când, înainte de a-i fi indiferente, le-a urât. Filmele înseamnă cinematografie. Cinematografia înseamnă cinematograf. Cinematograful înseamnă casă de bilete. Casa de bilete înseamnă scaunul vechi de treizeci de ani. Scaunul vechi de treizeci de ani înseamnă o viaţă petrecută într-o cabină micuţă, galbenă, înghesuită, îmbâcsită. Viaţa petrecută în această cabină înseamnă retezarea oricărui vis, iluzie, magie. La început zâmbea oamenilor când le dădea biletul şi primea patru lei în schimb. Credea că dacă livrează un zâmbet la pachet cu bucăţica de hârtie, lumea va fi mai frumoasă şi filmul - oricât de dramatic va fi fost, oricâte lacrimi va fi stors din ochii spectatorilor, va purta pe generic măcar zâmbetul ei enigmatic. Pe urmă şi-a dat seama că zâmbetele erau inutile. Pe urmă au urmat luptele cu bişniţarii, compromisurile făcute cu ei, teama de miliţie, fundul nesmălţuit al ligheanului vieţii, plecarea lui Nae, incendiul din '83 şi toate celelalte evenimente care i-au ucis zâmbetele şi i-au întărit rădăcinile pe scaunul de lemn din cabină.

Nu a văzut niciodată filmul la care vindea bilete. A văzut în schimb oamenii care intrau - veseli, înrăiţi, fericiţi, ascunşi, rataţi, bogaţi, inteligenţi, naivi, lihniţi, somnoroşi, îndrăgostiţi, năvalnici, nesimţiţi, culţi, parşivi - întregul oraş i s-a scurs prin faţa ochilor, zi după zi, ca un fluviu uman, uneori secat, alteori ieşit din matcă.

Acum plouă, e nouă şi jumătate, vânzătoarea de bilete e deja plictisită şi, pentru prima oară în viaţa ei, se gândeşte ce-ar fi dacă... ce-ar fi dacă ar intra în sală şi ar vedea primul ei film la cinematograf.