Cinemadrom (2). Patru personaje în căutarea unui film - Doi: Taximetristul

Taxiul lui Pavel are culoarea portocalie. Când a apărut zvonul că se dă legea potrivit căreia toate taxiurile trebuie să aibă culoarea galbenă, Pavel s-a speriat. A doua zi s-a dus la un prieten tinichigiu şi l-a rugat din tot sufletul lui de taximetrist amărât, fără familie, să-i vopsească maşina pe datorie. Prietenul, un obez cu mustaţă şi look de consumator de horincă, a cam strâmbat din nas. "Bine mă Pavele, io ţi-o fac dar să ştii că banii tot mi-i dai. Mi-i dai în rate, în trei luni". Pentru Pavel a fost bine şi-aşa. Şi-a băgat Dacia buboasă în "servis"-ul grasului şi peste două zile a scos-o. Portocalie. "Păi am vrut-o galbenă, mă Ilie, ce făcuşi?". "Băi, Pavele, astea e vopselele din ziua de azi. Tu crezi că io n-am vrut să fie galbenă? Galbenă am vrut, mama lui de galben, da' uite că nu'ş cum dreacu' a intrat o ţâră de roşu de s-a făcut portocalie. Las' că-i frumoasă, ui' ce splendoare de culoare ţi-am scos! O să ai la clienţi acum de-o să-mi mulţumeşti şi peste o mie de ani. Te-aştept luna viitoare cu prima tranşă de bani. Şi dă şi tu o sută de votcă bă, că ai maşină nouă acum!".

Pavel a dat suta. Şi pe urmă a mai dat una. Şi-ncă una. Clienţi mai mulţi n-a avut. Şi teama că nu va avea maşina galbenă - da' galbenă - conform legii, atunci când s-o da, tot i-a rămas. Pavel locuieşte într-o garsonieră proprietate personală, în care l-a mutat statul când i-a dărâmat casa pe vremuri. Avusese o minunăţie de casă, prin Văcăreşti. Trei camere, din care una - cea mare - o închiria non-stop. Pe vremea aia avea o concubină cu care se-nţelegea cât de cât. Îi spăla ciorapii iar el îi cumpăra câte cinci ţigări Mărăşeşti pe zi. Ăsta era primul troc. Al doilea era că îl lăsa să se urce pe ea noaptea iar el îi dădea bani de ţoale din salariul său de taximetrist. Concubina nu lucra - o dăduseră afară de la ţesătorie pentru că o prinseseră coţăindu-se cu contabilul prin birouri - dar era fercheşă. Adora să-şi ia fuste, rochii, pantofi şi ojă. Lui Pavel îi plăcea treaba asta şi niciodată nu l-a deranjat faptul că avea dinţii din faţă sparţi. N-o iubea, dar cine naiba mai ştia ce-i cu dragostea asta, aşa încât, după ce l-a demolat statul şi l-a mutat în garsonieră, n-a suferit când concubina a plecat pe motiv că "în garsonieră se sufocă" şi "are şi ea o viaţă ce merită trăită". Pavel a continuat să-şi conducă taxiul, mai apoi a devenit "particolar", după care s-a înscris la o firmă de taximetre: era mai bine aşa, organizat.

Pavel, slab ca un ţâr de când se ştia, îşi trăia viaţa în mod corect. N-avea şcoală dar avea şi el o nebunie: îi plăcea să se uite la filme. Orice fel de filme. La cinema. În fiecare săptămână, marţi dimineaţă, oprea la un cinematograf din centru - mereu acelaşi -, cumpăra un bilet de la vânzătoarea de bilete - mereu aceeaşi - şi îşi dedica două ore în care se simţea un răsfăţat al sorţii, cu gura uşor întredeschisă, captivat de poveştile mai mult sau mai puţin siropoase, mai mult sau mai puţin absurde, mai mult sau mai puţin sângeroase ce se derulau pe fâşia de pânză albă. Acasă avea un caiet în care scria, ordonat, toate filmele pe care le vedea, cu actorii principali şi cu trei-patru rânduri în care povestea acţiunea. În ultima vreme începuse să dea "steluţe" filmelor, aşa cum văzuse într-o revistă a unui coleg. Cinci steluţe însemna că filmul era excepţional, în vreme ce una singură primeau filmele care-l dezamăgeau. Desena cu atenţie steluţele, cu carioca roşie şi le contempla apoi gândindu-se dacă nu cumva trebuia să mai adauge sau să mai scoată din ele. Filmele le punea în ordine alfabetică. Avea deja aproape două sute şi era îngrozit de ideea că i s-ar termina caietul şi ar trebui să le rescrie pe toate, într-un alt caiet, mai mare. Cu toate astea nu renunţa să se ducă la cinema. Îşi parca rabla portocalie pe o străduţă laterală, unde un ţigan cu care deja se cunoştea îi oprea loc în fiecare marţi la nouă şi-un sfert. Dacă se-ntâmpla ca filmul să înceapă mai târziu de nouă şi jumătate pierdea câteva minute stând de vorbă cu ţiganul, la o ţigară. Aşa a aflat despre acesta că are douăsprezece surori, patru dintre ele curve de centură, alte trei angajate ca femei de serviciu la Operă, două plecate în Austria de câţiva ani, două măritate cu nişte borfaşi şi una studentă la Medicină. Cum naiba vine asta studentă la medicină? S-a întrebat de nenumărate ori şi n-a găsit un răspuns. I-a fost jenă să-l întrebe pe ţigan. Fiecare cu viaţa lui: poate că era o întrebare nelalocul ei. În minte îi încolţise însă o idee care la început i-a provocat un surâs parşiv apoi i s-a înfipt din ce în ce mai adânc în creieri: îşi dorea să o cunoască pe sora ţiganului care era studentă. Îşi dorea să meargă acasă la ţigan, acesta să i-o prezinte, el să poarte o cămaşă albă nemototolită, să-i întindă mâna şi să-şi rostească numele cu voce puternică, în contrast cu statura lui de frunză în vânt. Ea să poarte două codiţe împletite, precum ţigăncile din tablourile clasice, să-i zâmbească frumos, după care să-i povestească despre viaţa de la facultate. Ce învaţă acolo şi mai ales cum se face că e singura din cele douăsprezece fete, surori ale ţiganului, care a ales o viaţă de intelectuală. E drept, mersese şi mai departe cu gândul, dar de fiecare dată când îşi amintea, se înroşea. Nu se considera un bărbat bătrân, la cei 48 de ani ai lui, dar nici ideea că ar putea avea o relaţie cu o studentă nu se mula foarte bine pe conceptul de corectitudine pe care-şi bazase existenţa până acum.

Astăzi, pe ploaia asta nesuferită, va merge din nou la film. A luat un client din Dămăroaia şi l-a dus în Berceni după care a refuzat toate comenzile tentante pe care le auzea în staţie. E ziua de film şi nimic nu poate perturba acest lucru. Nu ştia nimic despre filmul din program. Însă de regulă nu se documenta înainte: pur şi simplu intra în sală, de cele mai multe ori fără să dea iniţial importanţă la titlul filmului, după care intra în transă. Aşa va face şi azi.