Acțiunea filmului, ca rezultat al tuturor întrebărilor pe care le nasc temele de mai sus, are mai puțin de-a face cu opoziția clasică a filmelor de-a hoții și vardiștii cât cu chestiuni delicate și complexe, fără răspunsuri clare și cu atât mai puțin cuantificabile. Tensiunea se construiește prin opunerea mentalităților personajelor, prin jocul ideilor și a valorilor împărtășite de acestea, care uneori se suprapun parțial, alteori se confruntă direct. Protagoniștii lui de Peretti vorbesc cu sens, încearcă să înțeleagă și să se înțeleagă. Ei sunt angajați într-un efort de a se opune unui rău puternic și fără față, împotriva căruia orice atac frontal și naiv este sortit eșecului.
Cristian Caloian: Felicitări pentru ultimul d-voastră film, Anchetă asupra unui scandal de stat / Enquête sur un scandale d'État. Sunteți de acord cu descrierea filmului ca thriller politic - pentru că este un film mult mai complex decât atât?
Thierry de Peretti: Da, sunt de acord. Nu aș ști cum să-l definesc exact. Este în același timp un film de investigație și un film despre droguri. Reprezintă un amestec bizar între două sub-genuri de cinema, dar este, de asemenea, dintr-un anumit punct de vedere, un thriller politic. Dar, da, este un film destul de impur, puțin metis, amestecat.
C.C.: Păstrați această dublă perspectivă, a informatorului și a jurnalistului. De ce nu ați sacrificat una dintre ele în favoarea celeilalte?
T.P.: Pentru că așa am construit filmul, ca un jurnal intim, secret. Iar acest jurnal este al meu. Înlănțuirea secvențelor, a episoadelor urmăresc durata de timp pe care am petrecut-o cu cei doi.
C.C.: Cât timp?
T.P.: Un an și jumătate. În același timp scriam scenariul și petreceam timp cu cei doi protagoniști, în același timp aveam acces la masa enormă de informații legată de această afacere. Articolele din Libération, interviurile pe care Hubert Avoine le dăduse, tot materialul pe care îl căutasem pe cont propriu, oamenii cu care intram în contact, traficanți, polițiști, judecători.
C.C.: Așadar, în același timp, filmul este despre carte și despre anchetă în același timp.
T.P.: Cartea este, de fapt, portretul lui Hubert. El vorbește la persoana întâi, ca un fel de autobiografie în care povestește unde este născut, parcursul vieții sale, cum a lucrat pentru Partidul Comunist, tinerețea comunistă petrecută în nordul Franței, cum a ajuns să intre în contact cu persoane mai bizare.
C.C.: Deci, o istorie a vieții trăite.
T.P.: Da, exact, aceasta este cartea. Ceea ce păstrez eu este faptul că, la un moment dat în carte, ei declară că vor scrie o carte. În film nu mai rămâne aproape nimic din carte, pentru că filmul începe din momentul în care îi întâlnesc pe cei doi, de atunci scriu realitățile la care asist, scriu ceea ce aud.
C.C.: Ca martor al acestei anchete...
T.P.: Exact. Rămâne ancheta celor doi, dar și strângerea informațiilor. Filmul este hibrid tocmai pentru că este compus din materiale puțin eteroclite, din care se detașează istoria acestor două personaje, un jurnalist și un persoană infiltrată de Oficiul Central pentru Suprimarea Traficului Ilicit de Stupefiante. Ceea ce mă interesează cu adevărat este relația stranie dintre aceste două persoane, care nu ar fi trebuit să se întâlnească, care nu s-ar fi întâlnit dacă nu ar fi fost această anchetă comună. Nu provin din același mediu, nu sunt nici măcar din aceeași generație, nu au deloc același traseu în viață, și se întâlnesc totuși, muncesc împreună pentru un timp pentru ca apoi să se despartă. Iar mie îmi place mult asta ca principiu dramaturgic: întâlnirea a două persoane care nu ar fi trebuit să se întâlnească și care au un interes comun, o pasiune comună, o obsesie comună în raport cu o obsesie foarte puternică. Întrebarea a fost deci: ce va produce, unde va duce această situație?
C.C.: Care este această obsesie? Dreptatea?
T.P.: Dreptatea, adevărul. O anumită formă de adevăr. Ceea ce îmi place mult la aceste personaje este funcționarea lor interioară și proiectele lor evoluează permanent, constant. Nu sunt niciodată aceleași, ca în viață. Hubert pare să zică: "Am asistat la ceva relevant, am fost martor la o întâmplare anormală și vreau să o denunț, sunt un whistleblower".
C.C.: El chiar se laudă de toată această activitate, iar jurnalistul este neîncrezător față de el.
T.P.: Da, e neîncrezător pentru că în acest tip de activitate, jurnalistul trebuie adesea să verifice sursele, să vadă cine este cu adevărat persoana respectivă, ce dorește ea să realizeze.
C.C.: Care sunt adevăratele sale intenții.
T.P.: Da, iar acestea sunt multiple. Îmi place că în ficțiunea contemporană, întâlnim personaje care au proiecte atât de variate, care sunt duble, ambigui, complexe.
C.C.: Și gri din punct de vedere moral. Nu întâlnim îngeri care se opun unor demoni.
T.P.: Sigur că nu. Iar ceea ce mă interesează sunt personaje care pun în joc tocmai criza de astăzi a discursului, a narativității. Instrumentalizarea discursului pe care o fac în primul rând responsabilii politici, apoi jurnaliștii, tot felul de persoane, iar tocmai aceasta mă interesează în calitate de realizator de ficțiune. Pentru că, îmi spun, dacă narativul ficțional este acaparat de politică, de jurnalism, de media, eu cu ce mai rămân în calitate de cineast de ficțiune? Cum mă obligă această stare de lucruri să povestesc, să "demachiez" mult mai mult realitățile?
C.C.: Așadar, vă preocupă în primul rând chestiunea discursului și nu a legalității, a criminalității sau a traficului ca atare.
T.P.: Bineînțeles. Aceasta este problema care mă pasionează. Dar, evident, sunt interesat și de chestiunea infracționalității. Subiectele asociate criminalității în cinema sunt pasionante, să ajungi în zone mai întunecate, cu traficanți, dar asta a dus la punerea în scenă, la reprezentarea crimei organizate.
C.C.: Cum putem reprezenta violența, deoarece în film duceți acțiunea spectaculară în afara ecranului? Povestirea se concentrează asupra discuțiilor, asupra procedurilor legale. Nu vedem violența gratuită, nudă a traficului.
T.P.: Nu, pentru că punctul de plecare este un scandal. Ce este acela un scandal? O reprezentare mediatică: ce se spune despre realități. Ce spun oamenii, care cunosc aceste subiecte, despre ele? Și cum spun toate astea? Asta mă interesează: să ascult și să produc eu însumi propriile mele imagini mentale.
C.C.: Așadar, nu atât întâmplările în sine, cât discuțiile pe care oamenii le au despre aceste întâmplări, proceduri legale, etc.
T.P.: Da. Și conflictele dintre personaje, personajele pe care le vedem, jurnalistul și sursa acestuia, conflictele dintre ele nu sunt certuri despre fapte concrete: "Ai traficat! - Nu, nu am traficat!", ci întrebări despre cui aparține istoria. Dacă eu, ca jurnalist, te iau în povestea mea și o duc în presă, atunci povestea îmi aparține mie, pentru că eu te fac să exiști din punct de vedere mediatic și, în plus, te mai și protejez. Iar celălalt spune: "Nu, nu este povestea ta!".
C.C.: Așadar, a zice și a scrie sunt astfel acte de putere.
T.P.: Da, sunt acte de putere, de asemenea, sunt acte de reinventare a propriei identități. Dacă zic că am făcut și am zis asta, înseamnă că devin ceea ce zic.
C.C.: Jacques Billard, polițistul nu este declarat vinovat, în pofida actelor sale dubioase, pentru că are un discurs care îl disculpă și rămâne consecvent cu propria sa versiune, pe care îl opune discursului mediatic.
T.P.: Da, discursul ideologic al media, care susține că, în scopul obținerii de rezultate, polițistul a încălcat statul de drept și chiar că a făcut trafic de droguri. Dar acesta este doar un punct de vedere. Nu spun că îl împărtășesc. Polițistul, care nu e un simplu polițist, ci un funcționar de rang înalt, un comisar care a realizat strategii majore de combatere a drogurilor, aduce chestiunea - nu neapărat pe gustul meu - pe terenul realității. De fapt, el afirmă că lucrurile nu se întâmplă așa cum sunt prezentate de presă.
C.C.: Este și o chestiune de asimetrie a cunoașterii. Comisarul afirmă că trebuie destructurate rețelele nu urmărite capturile de stupefiante ca atare, produsul în sine, care oricum cunosc o criză de supra-producție. Este un argument solid.
T.P.: Da, bineînțeles. Pentru că asta nu ar putea fi acceptat de public, de electorat, anume că principala chestiune este aceea a informațiilor, nu a rezultatelor. "Eu am nevoie să văd cine ce face, cum se organizează acest fenomen". Există oricum o asimetrie între mijloacele traficanților și mijloacele poliției astăzi, iar munca reală pe care o pot face este o muncă de informații, nu atât o muncă de poliție.
Apoi, întrebarea filosofică este: trebuie să ne aliem cu răufăcătorii, cu răul, pentru a-l combate. Iar astăzi putem vedea că este o chestiune de geo-politică, cum spune Emmanuel Macron că "nu îl vom umili pe Vladimir Putin". Ce înseamnă această noțiune de "umilire" când avem de-a face cu un rău absolut, vizibil în imagini? La fel, vedem că traficul de droguri produce victime în cartiere, oameni care sunt uciși. Dar, traficul rămâne o abstracție, la fel cum sunt și fluxurile de alimente.
C.C.: Da, așa cum afirmă un personaj din filmul dumneavoastră, o polițistă spaniolă, citez: "Statul eșuează aproape întotdeauna atunci când folosește aceleași mijloace ilegale ca și cei cu care se luptă."
T.P.: Asta este discutabil! Istoric, statul francez a pactizat cu banditismul, ceea ce se a fost numită legătura scelerată între stat și crima organizată, iar asta încă de la începutul secolului, ceea ce a fost denumită "Filiera Franceză", folosite pentru a deschide canale diplomatice paralele cu state problematice din Africa pentru chestiuni de afaceri și care erau chiar lăsate să traficheze cu condiția ca ordinea să stăpânească pe străzi. Pe de altă parte, astăzi la Marsilia sunt nu știu câți morți pe an, pentru că s-a produs o atomizare a crimei, nu mai sunt doar două-trei persoane responsabile. Un stat democratic pierde întotdeauna atunci când se aliază cu forțe obscure, dar, în același timp dacă nu o face, ne trezim cu morți pe stradă. Așadar, ceea ce afirmă personajul respectiv este corect, dar este totodată o formulă goală de conținut. Pentru că depinde de când, unde, în ce fel...
C.C.: Așadar, o discrepanță între teoria juridică a statului și viața reală a traficanților, a polițiștilor, a străzii.
T.P.: Exact. Reprezentările trebuie permanent aduse la zi. Ceea ce mă interesează să aflu este modul în care doctrinele de luptă anti-stupefiante - în Franța, nu știu cum se petrec lucrurile în alte țări - determină viețile oamenilor în cartiere. Cum stabilim noi doctrine? În Franța până în anii 2000, se afirma că lupta împotriva traficului de droguri trebuie subordonată chestiunilor de sănătate publică. Produsul traficului de droguri care face cel mai mult rău este heroina, pentru că heroina ucide. Așadar, pe aceasta trebuie să cadă accentul. Apoi, accentul a căzut pe cocaină, care ucidea mai puțin, dar care era totuși extrem de periculos. Iar canabisul, hașișul au fost lăsate pe plan secund, pentru că nu ucid.
Ulterior, au fost polițiști de rang înalt care au argumentat că este complet greșit să gândim în acest fel, că nu trebuie să gândim în termeni de sănătatea publică, ci în termeni de violență, să combatem vectorul violent. Care este produsul care generează cea mai multă violență pe străzi? Ei bine, tocmai traficul de canabis este cel care produce cel mai mult violență, mult mai mult decât cel cu heroină.
C.C.: Precum prohibiția în Statele Unite. Alcoolul este permis, dar, într-o anumită configurație politică, într-un anumit moment istoric, a produs criminalitate organizată.
T.P.: Exact. Este tulburător și, în același timp, nu putem regla aceste chestiuni o dată pentru totdeauna. Am descoperit că trebuie să facem un pas în lateral, că nu putem să le teoretizăm pentru 30 de ani. Trebuie să ne putem adapta. Apoi, chestiunea traficului de droguri este legată de atât de multe alte lucruri. Există chestiunea tehnică a traficului, apoi cea a consumului, a oamenilor care consumă, inclusiv modul în care chestiunea este abordată politic.
C.C.: Imaginea statului, a aparatului de stat, nu este un angrenaj mecanic, impersonal. Este permanent modificat de femei și bărbați în carne și oase: magistrați, polițiști, ca angajați ai statului, iar la periferie, de jurnaliștii care sunt interesați de aceste chestiuni și de informatorul care lucrează în secret tot pentru stat. Statul se schimbă, creat de cetățeni, care își pune întrebări și care își schimbă politicile publice în privința stupefiantelor. Este o imagine optimistă?
T.P.: Este prima dată când mi se spune asta despre film (râde). Da, posibil, nu știu. În centrul aparatului de stat, cel puțin în Franța, există nu neapărat un conservatism, dar forțe care sunt refractare la schimbare, cum este în chestiunea corsicană. Sunt francez, dar sunt născut în Corsica.
C.C.: Prima dumneavoastră peliculă filmată în Paris.
T.P.: Da, aproape că este făcut în străinătate pentru mine. Așa că sunt interesat cum vede aparatul de stat francez chestiunea corsicană cu multă rigiditate, iar asta de-a lungul diferitelor epoci, a guvernelor reciproce. Înțeleg că în film există schimbare, adaptări, dar la nivelul aparatului de stat francez există jacobini, ceea ce face ca subiecte precum laicitatea sau centralismul să fie foarte dificil de discutat.
C.C.: Un viitor proiect?
T.P.: Următorul proiect este o adaptare după un roman de Jérôme Ferrari, un romancier corsican care a câștigat Premiul Goncourt pentru literatură. Cred, de altfel, că a și venit la București, la Institutul Francez. Ultimul său roman, Á son image, pe care mi- ar plăcea să-l ecranizez în următoarele luni, se petrece în Corsica, și are în centru o tânăra, jurnalistă la un ziar local din Corsica. Este portretul ei și al amicilor ei pe o perioadă de 20 de ani, din 1980 până în 2003. Reprezintă, de asemenea, ca și filmul meu precedent, Une vie violente / O viață violentă, o oportunitate de a revizita, ca și în filmul meu precedent, anii cei mai intenși ai activității politice clandestine din Corsica.
C.C.: Vă mulțumesc!