Divorț în cetatea Buda

Sándor Márai (1900-1989) s-a născut la Kassa, în fostul Imperiu Austro-Ungar. Prozator, poet și dramaturg cosmopolit, a cunoscut un succes extraordinar încă de la primele romane, devenind cel mai iubit scriitor de limbă maghiară al generației sale.

Deopotrivă antifascist și anticomunist, Márai a criticat dur ambele regimuri, pentru ca în 1948 să părăsească Ungaria. După o viață de peregrinări, s-a stabilit în cele din urmă la San Diego, în Statele Unite. A refuzat să publice în Ungaria sub regimul comunist, dar nu a abandonat legăturile cu țara, colaborând vreme de douăzeci de ani cu redacția maghiară a postului de radio Europa Liberă. În februarie 1989, singur și epuizat de autoexil, Márai s-a sinucis, fără să bănuiască apropiata cădere a comunismului. În 1990 i s-a acordat postum Premiul Kossuth.

Cu o operă care însumează patruzeci și șase de titluri, Márai este recunoscut astăzi drept unul dintre marii scriitori ai Europei, parte a canonului literar al secolului al XX‑lea.

Cel mai recent dosar de pe biroul lui Kőmives Kristóf, judecător în Buda interbelică, este divorțul soților Greiner. Nu ar trebui să fie decât un alt proces banal, dar judecătorul face o descoperire care îi tulbură liniștea: numele de dinainte de căsătorie al femeii este Fazekas. Fazekas Anna. Elanul tinereții, o plimbare pe Insulă, o privire misterioasă în lumina felinarului... Amintirea acelor clipe fugare deschide răni vechi, nebănuite sub stratul gros al anilor în care judecătorul și-a sacrificat sentimentele și gustul pentru imprevizibil de dragul păstrării unui trai burghez nepătat, fundamentat pe valori solide. Dar când domnul Greiner își face apariția în casa lui spre miezul nopții, aducând vestea morții subite a soției sale, Kristóf se trezește prins într-un dublu rol: de martor și de acuzat într-o confesiune care dezvăluie abisul dintre doi bărbați, fiecare sfâșiat între căutarea iubirii și jocul nemilos al întreținerii unor aparențe.

Prin arta desăvârșită a monologului amplu, Sándor Márai sondează la nerv conștiința umană, voința, compromisul și crevasele minciunii, atrăgându-și cititorii într-o narațiune pe cât de sfâșietoare, pe atât de sublimă.

Carte publicată cu sprijinul Petőfi Literary Fund (PLF)
 
"Márai este un adevărat artist, capabil să pătrundă în profunzimile sufletești și să distileze întrebările esențiale, acele întrebări care nu se lasă tranșate cu un singur răspuns." (El Cultural)

"Márai a devenit talismanul Ungariei noi, democratice. Extrema lui popularitate se datorează atât operei, cât și vieții pe care a dus-o și care oglindește nenorocirile țării sale de-a lungul secolului al XX-lea: război, exil și revoluție." (The Guardian)

"Literatura secolului al XX-lea, pe care o credeam stinsă și îngropată, a primit darul postum al unui nou maestru pe care îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil și chiar altor semizei pierduți, Thomas Mann și Franz Kafka. Numele său este Sándor Márai." (Die Zeit)

"Cel mai mare romancier al Ungariei." (The Guardian)

10

- Mozart, spuse Hertha, întinzându‑se ca să își aranjeze părul. Eine kleine Nachtmusik...

Erau pe picior de plecare, își luau rămas‑bun. Muzica împrospăta aerul din grădină. Era mesajul unui suflet în seara aceea caldă, iar melodia pe care patefonul ieftin o zăngănea pentru eternitate era pură și proaspătă, de‑a dreptul neomenească. De parcă ar fi fost cântul sufletului unei păsări. Muzica îi mai ținu împreună preț de o clipă. Președintele consiliului plecase deja de mult, amfitrionul, care se clătina în pridvor, îl căuta pe Kristóf peste tot, cu privirea lui mioapă. Hertha se lăsă absorbită de muzică, de parcă i s‑ar fi adresat doar ei. Zâmbea, îl privea pe Kristóf, apoi începu să admire copacii cu privirea străin familiară a celei care aude, în sfârșit, voci cunoscute, de acasă, un dialect pe care nu îl înțelege pe de‑a‑ntregul decât ea.
- Eine kleine Nachtmusik' își spuse ea șoptit, abia murmurat, ca apoi viorile să intervină în tânguirile languroase ale flautelor și clarinetelor.

Toate aceste sunete veneau de departe, din neant, și totuși imaterialitatea lor era la fel de reală ca lumea care o percepea. Un suflet prinse glas și o luă pe urmele lor. Cea căreia i le adresase cândva nu mai exista, dar sufletul continua să o curteze și să tânjească după ea; i se adresase cândva nemijlocit, cu plecăciuni grațioase și cu coafura albită cu făină de orez, dezvăluindu‑și taina. Emma o luase deja înainte, stătea la capătul coridorului alb, boltit, înstrăinată, de parcă această muzică nu ar fi fost pentru ea. Hertha așteptă să răsune și ultimul acord, apoi se uită împrejur zâmbind, de parcă ar mai fi dorit să audă o continuare, un fel de explicație.

Merseră pe aleea de pe zidul cetății; seara era înăbușitoare, de culoarea sepiei. Mergeau de‑a lungul balustradei; jos, în adâncul de sub ei, vechiul cartier adormise deja. Kristóf căuta, cu o privire iscoditoare, ferestrele casei lor - la două dintre ele lumina era aprinsă.
- Copiii sunt încă treji, spuse el.

Se aplecă peste balustradă.
- Copiii sunt neliniștiți, îi răspunse Hertha. Ce‑i drept, mâine începe școala. Dar nu numai pentru asta. De altfel, nici Trude nu a răzbit cu ei, nu i‑a impresionat nici povestea despre vânătorul verde. Și Teddy e neliniștit.

Kristóf își aprinse o țigară și întrebă, în glumă, în ce tonalitate se manifestase neliniștea lui Teddy. Teddy era cățelul, un Airedale Terrier despre care Kristóf spunea în glumă, cam pe nedrept, că "nu e bun de nimic". Această constatare o provoca de fiecare dată pe Hertha să îl contrazică. Nu accepta, cu o îndârjire tipic feminină, să se complacă în această idee utilitaristă, nu înțelegea de ce trebuie orice ființă vie să fie "utilă" la ceva. Dar Kristóf nu îl îndrăgea pe Teddy, pe care îl cataloga drept "mofturos", sau "javră capricioasă"; pentru el, adevăratul câine era cel de vânătoare, cu părul des, ciufulit și cârlionțat, cu pieptul lat, de luptător, cu urechi mari, clăpăuge, care trezea în sufletul lui Kristóf dorul după paradisul pierdut cu gust vag de pălincă, cu pământuri, cu tarlale, cu dimineți cețoase, cu tabieturi aristocrate, cu arme de vânătoare și bucurie. Hertha îi înțelesese de îndată acest dor, îi dezlegase taina și evidențiase tot ce era fals la el, de filfizon - ea nu agrea acest tip de indivizi, îi asocia, exagerând îndărătnic, cu pantalonii vânătorești cadrilați. Dar, totodată, inteligentă și binevoitoare, trecea cu vederea aceste capricii. Kristóf mergea zâmbind alături de ea, suporta să i se reproșeze pantalonii cadrilați; da, se înțelegeau unul pe celălalt. Dar aceste doruri îi aparțineau și ele lui Kristóf; trebuia acceptat așa, cu ele, pe când Hertha le desfăcea fără milă, le distingea în infernul cețos al visurilor, ca apoi, cu o ridicare din umeri, să le ierte.
- Da, și Teddy a fost agitat, îi răspunse ea. Și toată după‑amiaza casa a fost întoarsă cu fundul în sus...
- Cu fundul în sus e o exagerare, spuse Kristóf cu o dojană prietenoasă, cu o undă de pedanterie.

Această rigurozitate neînduplecată era singura lui armă împotriva locvacității sentimentale a Herthei. Discutau prin jumătăți de cuvinte; era suficient ca unul să dea intrarea pentru începutul frazei, asemenea unui dirijor, pentru ca celălalt să înțeleagă de îndată și să continue fraza.
- Și care a fost cauza cutremurului din casă? întrebă Kristóf, cu răbdarea capului de familie.
- Cauza?

Hertha începu să recite. Există multe lucruri pe lume care nu au motive demonstrabile cu acte. Totul începuse în camera copiilor. La prânz, de îndată ce Kristóf plecase, Gábor refuzase să se culce, o trezise cu țipetele lui și pe Eszter, aprinseseră lampa în camera copiilor cu jaluzelele trase și voiseră să se joace de‑a "cei trei purceluși", dar lipsea al treilea. Trude călca, nu avea vreme de ei, Hertha lua al doilea praf, după prânz - de la o vreme, aceste zile de toamnă timpurie îi făceau sângele să i se repeadă la cap, suporta din ce în ce mai greu trecerile dintre anotimpuri, probabil fiindcă începuse să îmbătrânească. Kristóf protestă, mormăind distrat, cu o politețe flegmatică.
- Ba da, îmbătrânesc, spuse Hertha.

Nu suporta nimic din ceea ce reprezenta o schimbare, nu îi plăcea dacă cineva muta o mobilă din loc, cel mai mult și‑ar fi dorit să alcătuiască o listă cu toate cele care nu puteau fi schimbate, cum este calendarul gregorian, nu îi plăcea când natura își schimba programul.
- Aha, "program"..., spuse încet Kristóf, ca pe un reproș, fiindcă și această expresie era una dintre exagerările Herthei.
- Da, "program". Poate că e un cuvânt prea frivol, răspunse Hertha.

Îl rugă insistent să accepte liniștit aceste exagerări, fiindcă, de fapt, fără un strop de frivolitate, de lejeritate, fără pic de exagerare, poate că nici nu se putea trăi. Nu era de aceeași părere? Se putea trăi mai precis și mai pedant, dar ce rost ar fi avut...? Însă acum nu despre asta era vorba, ci nici mai mult, nici mai puțin decât despre faptul că Eszter și Gábor nu își găsiseră un al treilea partener pentru "cei trei purceluși". Apoi stinseseră lumina, se așezaseră pe covor și începuseră să scâncească. Așa dăduse Trude peste ei. Între timp, Teddy ieșise de sub divanul din camera lui Kristóf și începuse să se comporte straniu.
- O să‑i prescriem niște brom, spuse Kristóf disprețuitor.

Dar acum, comportamentul straniu al lui Teddy nu putea fi trecut cu vederea cu astfel de remarci flușturatice și zvăpăieri. Hertha nu se lăsă cu una, cu două, povesti cu lux de amănunte cum că furiosului Teddy i se ridicase părul măciucă în cap, se postase în mijlocul camerei cu picioarele rășchirate, chelălăise încet și făcuse să îi strălucească albul ochilor "ca unui negru speriat". Kristóf sâsâi ofensat, de‑a dreptul jignit, auzind aceste comparații exagerate. Ciulise urechile și niciun cub de zahăr nu îi risipise groaza, se repezise de mai multe ori până la ușă, amușinând deznădăjduit, de parcă ar fi așteptat pe cineva. Era înspăimântător, nenatural.
- Poate că s‑a stricat la burtă, spuse Kristóf îngăduitor, cu obiectivitatea unui savant, și voia să iasă afară.

Dar nu, neobișnuit era faptul că nu voia să iasă, în zadar îl chemaseră la plimbare, mai târziu se băgase din nou sub canapea, de unde începuse să scheaune, să mârâie, o prinsese de mână și pe Trude. Animalul simțea ceva.
- Poate că e un semn de bătrânețe, se auzi vorbind nepoliticos Kristóf.

Ajunseseră deja la vechea biserică. Orologiul, luminat cețos, arăta zece și jumătate. Brusc, Kristóf se simți obosit. Mai aveau câțiva pași până acasă. Sperau că, între timp, Teddy se potolise; de obicei, la ora aceea târzie, Gábor și Eszter erau deja prea somnoroși pentru acel joc atât de atrăgător și la modă, "cei trei purceluși"; iar Kristóf avea o dorință, aproape ca o senzație de sete, să rămână singur în camera lui, să închidă ușa și să se așeze în cercul de lumină al abajurului de la masă, fără să se gândească la nimic, să se odihnească, să se odihnească până în străfundul sufletului, să se dezbare de toate tensiunile... Să uite întreaga zi... Da, fiindcă ziua aceea fusese una "dintr‑acelea". Mâine poate că avea să fie mai bine. Poate că simțea și el schimbarea anotimpului. O asculta pe Hertha distrat; acum vorbea și ea într‑o tonalitate mai ironică despre "nervozitatea" cățelului și a copiilor din după‑amiaza aceea, mai ironică și totuși un pic mai însuflețită și mai neliniștită decât i se cuvenea unei gâlcevi domestice.
- N‑ai decât să râzi de mine, îi spuse lui Kristóf și își luă mâna de pe brațul lui. Doar știi foarte bine cât de mult disprețuiesc superstițiile. Dar se părea că au o presimțire... Ce știu eu... Mai nou, toți vorbesc verzi și uscate, despre catastrofe și despre război, bine că nu prevăd și comete... Dar s‑au înverșunat așa, fără niciun motiv, și Eszter, și Gábor, iar Teddy nici măcar nu citește ziarele! Dar acum, gata. Pe seară s‑au potolit.

Trecură pe sub castanii de pe strada largă și întortocheată care ducea la casa lor; la crâșma din colț se vindea must, pe caldarâm tronau grămezi uriașe de frunziș uscat, maroniu. Kristóf mergea încet, Hertha rămăsese cu o jumătate de pas în urma lui. Da, se mai întâmplă uneori ca ființe inferioare nouă să devină, fără niciun motiv, agitate. Atunci e de datoria noastră să le potolim. Despre "groaza neagră" Kristóf nici nu voia să audă; dar recunoștea un fel de panică superstițioasă populară care uneori, fără niciun motiv, izbucnește printre ființele vii, și o rugă pe Hertha ca în zilele următoare să fie atentă la digestia copiilor... Cât despre Teddy... Kristóf făcu un gest disprețuitor și nepăsător, apoi băgă mâna în buzunar, după chei. Hertha se sprijini de poartă și privi bolta cerească, acum scânteietor de înstelată, ca în marile nopți senine de vară.
- Au avut o presimțire! spuse ea șoptit, cu încăpățânare, după care începu de îndată să caște.

Kristóf nu‑i răspunse, o lăsă înainte, încuie poarta cu grijă, în ultima clipă observă și el lumina stranie de pe cerul înstelat și se gândi ușurat că ziua aceea - ziua aceea aparte, da, ziua aceea puțin "imorală" și "agitată" - se sfârșise. Începea noaptea.

 
În antreu lumina era aprinsă. Trude ședea pe vechea ladă nemțească, pe care Hertha o adusese din vacanța petrecută în Bavaria; stătea ghemuită pe capacul colorat al lăzii, îmbrăcată sumar și cu un aer timorat.
- Domnule judecător, vă așteaptă un domn, spuse ea speriată, cu o figură chinuită de remușcări.

Își ridică cu grație chipul blond, de țărăncuță stiriană^[i], privindu‑i în ochi cu o cochetărie familiară și totodată slugarnică. Trude era ca un membru al familiei - tatăl ei, dirigintele poștei din Mürzzuschlag, le trimitea de Paști și de Crăciun câte o felicitare cu aceeași fotografie colorată a orașului, cu "Rosegger‑Stube, mândria orașului"; Trude era o "fată mai acătării", care mânca la aceeași masă cu familia, dar nu se ferea să spele rufele copiilor. Soția generalului, mama Herthei, nu o îndrăgea; o considera "isterică", fiindcă uneori, înainte și după nopțile cu lună plină, avea "vedenii" și le spunea copiilor povești despre cerbii albaștri și despre oamenii de pe fundul mării. "Visionen hat sie, die Jungfrau von Orléans!"^[ii], spunea disprețuitor doamna general; dar copiii o îndrăgeau pe Trude, le plăceau poveștile cu cerbii albaștri - în poveștile Trudei, toate animalele erau colorate, de pildă ursul era, nu se știe de ce, roșu‑ocru -, le ascultau cu profundă empatie și țeseau mai departe "vedeniile" ei. Acum, chipul bunei fete era palid și timorat.
- Un domn? Acum? Ce fel de domn? o întrebă repezit Kristóf.

Dintr‑un instinct de apărare, Hertha se înfofoli cu paltonul. Un domn, un domn străin, noaptea, în casă? Vorbeau în șoaptă, cu o intimitate sâsâită.

"Ah!", spuse Trude. Domnul judecător să o scuze, ea nu înțelege nimic. A trebuit să îl lase să intre. A venit pe la nouă. Copiii se culcaseră deja. Ea, Trude, tocmai se pregătea să se spele pe cap, când a sunat domnul; dar ei nici prin gând nu i‑a trecut să îi deschidă imediat, ci i‑a spus că domnul judecător nu primește pe nimeni acasă și, de altfel, nu îl mai văzuse niciodată pe la ei. Domnul judecător nu primește pe nimeni. "Ce i‑o fi trecut prin minte?", se întrebă Kristóf și își aruncă paltonul și pălăria pe vechea ladă nemțească. Gestul lui fu destul de vehement, un pic necontrolat. Kristóf rămase dezorientat în mijlocul încăperii, dar Trude continuă să explice, cu abundență de cuvinte, în stilul "vedeniilor", cu ochii larg deschiși, însuflețit și totodată tainic. Da, un domn, între

două vârste, cam ca domnul judecător, dar poate totuși mai bătrân. Da, sigur e mai bătrân. Dar numai fața îi era îmbătrânită. Trude vorbea alandala; Hertha se apropie de ea și o apucă puternic de braț, cu mâna înmănușată. Fata începu să își revină, lăsă o clipă ochii în jos, privi fix covorul țărănesc, în dungi, de pe podea, apoi, de parcă cineva ar fi văduvit‑o de vise, iar acum totul îi devenise indiferent, începu să răspundă la întrebările lui Kristóf. Vocea îi trăda deziluzia și apatia, gestul Herthei o readusese din "vedenie" în realitate. "Vai de voi, dacă nu credeți în vise!", asta trăda reproșul din privirea ei. În câteva clipe, Trude ar fi avut multe de spus despre "domnul". I‑ar fi dezvăluit culoarea, care ar fi fost probabil verde‑albastră, și că jos, în curte, pe domnul cel străin îl așteaptă un cangur, dar despre asta nu trebuie să afle nimeni, fiindcă altminteri, lumea din jur "ar începe să bârfească". Hertha o strângea tare pe Trude, iar acum fata reacționa cu o obiectivitate ofensată. Da, domnul a sosit la nouă. E un domn "bine", uite‑i mănușile și pălăria. Într‑adevăr, era un individ bine îmbrăcat. Pe lada nemțească se afla pălăria moale, străină, de un gri‑deschis, iar mănușile bărbătești suedeze, de un gri‑murdar, erau aruncate tot acolo, aidoma unor corpuri delicte. La ora aceea, într‑o locuință ca aceea, exista în obiecte o înstrăinare agresivă. Kristóf făcu un pas instinctiv spre ladă și începu să învârtă în mâini pălăria; nu era tocmai nouă, dar fără îndoială că era una orășenească, demnă de "un domn"; Kristóf o puse suspicios înapoi.
- Nu, spuse Trude, domnul nu a mai fost niciodată pe aici.
- Și cum îl cheamă? Unde e cartea lui de vizită?
- Nu a spus cum îl cheamă.
- Gâscă proastă ce ești! spuse Hertha iritată.

Vorbeau în șoaptă, gâfâind pătimaș, cu capetele apropiate, de parcă ar fi complotat la ceva. "Asta e totuși prea mult", își spuse Kristóf în sinea lui. Omul se întoarce seara în propria locuință și un domn străin... "Violare de domiciliu!", își spuse el profesional. La urma urmei, jos, la colțul străzii, era postat un polițist.
- Și dumneata ai lăsat un străin să intre în casă...

Trude ridică din umeri.
- Vă rog să mă credeți, domnule judecător, că am fost nevoită să‑l las.
- Dar de ce, ce a făcut, a fost violent? o întrebă Hertha, neîncrezătoare.
- Violent?

Trude era cu mintea în altă parte.
- Nu, nu a fost violent; totuși, a trebuit să‑l las să intre.

Nici ea nu știa de ce.
- A venit și a sunat pe la nouă, stătea în ușă, chiar în locul în care stă acum domnul judecător, cu pălăria și cu mănușile în mână, cu o față foarte îmbătrânită... și a vrut cu orice preț să intre. A spus că vă e prieten, că îl cunoaște pe domnul judecător, cu care e prieten. Apoi a intrat. Acum stă în camera verde, spuse Trude, ca una care avea simțul culorilor.

După ce auziseră atâtea absurdități, soții se priviră puțin derutați, palizi și cu sufletele răscolite.
- Intră pe acolo, prin camera copiilor, îi spuse Kristóf. Lasă‑l în seama mea...

Hertha îl înțelese îndată și încuviință din cap. Se duseră împreună până la ușa de la "camera verde", un salon modest, ca să tragă cu urechea. Dinăuntru, dindărătul ușii, nu se auzea nimic. Această liniște din încăperea bine‑cunoscută în care se afla o persoană străină era de‑a dreptul înspăimântătoare. Pe sub pragul ușii închise se strecura o rază de lumină.
- Indiferent cine este și ce vrea, tu să rămâi calm, bine? îi șopti Hertha.

Kristóf încuviință înclinând din cap. Îi atinse brațul Herthei, o împinse spre camera copiilor, se îndreptă și apăsă pe clanță. Intră singur în salon și se opri în prag. Oaspetele stătea în dreptul ferestrei cu mâinile încrucișate la spate și privea strada scăldată în întuneric. Se întoarse încet, porni cu pași măsurați către Kristóf și se opri în conul de lumină al candelabrului. Doctorul Greiner, îl recunoscu Kristóf, Greiner Imre. Fața îi era cunoscută, ca toate cele care se detașau din miturile tinereții lor îngropate, și totodată îi era înspăimântător de străină. "Într‑adevăr a îmbătrânit", își spuse el. Se priviră îndelung. Greiner Imre stătea un pic adus de spate, brațele îi atârnau inerte, partea superioară a trupului îi era înclinată înainte, capul îi era întors puțin spre dreapta, cu o privire implorator‑neputincioasă. Fața cunoscută era pământie și serioasă, atât de "serioasă", încât părea că o mână necunoscută ștersese de pe ea orice urmă de pasiune - era ca o mumie. Kőmives aștepta primul cuvânt, scuzele, justificările sociale care se cuvin într‑o asemenea situație, aștepta banalitatea care să îl ajute să treacă peste prima clipă a intruziunii în plină noapte - la urma urmei, era în casa lui, iar vizitatorul îi era într‑adevăr "prieten", nu se cuvenea să îl dea afară, dar de‑ar scoate măcar un cuvânt! Să își ceară scuze, să rupă tăcerea... Dar primul cuvânt nu voia să izvorască. Stăteau unul în fața celuilalt, fără ca măcar să se fi salutat. "Cine e ăsta?", se întrebă Kristóf, acum speriat. "Cine e acest individ cunoscut? Ce a pățit? De ce tace? Niciodată nu am știut că se poate tăcea și așa." Aștepta fraza politicoasă de scuze: avea deja răspunsul pregătit, va fi foarte decent, în măsura circumstanțelor, desigur că aștepta o explicație, fără să o spună, prietenia din copilărie nu îl îndreptățea să dea buzna într‑o locuință străină... Dar cum scuzele întârziau, iar fierbințeala din privirea liniștită, imploratoare, a lui Greiner Imre nu se stingea, înțelese că acest om avea "dreptul" să stea acum în fața lui, în toiul nopții, în această locuință străină - avea "dreptul", drept care încă nu fusese inclus în niciun paragraf din Codul Penal, nici în codul bunelor maniere; avea pur și simplu dreptul să fie acolo, iar el nu putea să facă nimic.
- Trebuie să vorbesc cu tine, îi spuse Greiner Imre, fără să îi întindă mâna.

Făcu doar o mică plecăciune, din obișnuință. Acest gest social îl liniști pe Kristóf. Reflexele manierei încă lucrau, nu era vorba despre nicio criză de nervi, despre niciun cataclism, se gândi el liniștit, cu sufletul împăcat. Aștepta continuarea, se apropie grăbit de oaspetele lui, îi întinse mâna intimidat și reținut. Greiner îi acceptă mâna într‑o doară, numai cu două degete, apoi îi dădu drumul repede, un pic iritat, ca unul conștient că asta nu mai are nicio importanță, dar se vede că altfel nu se poate, că anumite convenții rămân valabile, chiar și pentru el, la ora asta. Începu să vorbească cu o mimică înciudată, ca unul pentru care întreaga scenă era chinuitor de plicticoasă, cu toate cuvintele de introducere, dar altfel nu se putea; nu se putea altfel nici dacă ar fi început să se scufunde un vapor sau dacă ar fi erupt un vulcan. Anumite gesturi, anumite zâmbete rămân valabile până în ultima clipă, nu se poate renunța la nimic din recuzita civilizației, chiar și cel pe cale să se înece e obligat să se prezinte salvatorului său.
- Desigur că îți amintești de mine, spuse el pe un ton concluziv. Doctorul Greiner. Am stat șase ani în banca a treia din spatele tău.

Acest comportament regulamentar și irațional îl irită pe Kristóf. Găsi, în fine, un pretext să își iasă din fire - la miezul nopții, într‑o casă străină, omul nu vorbește despre "banca a treia"! Îl privi cu răceală și aroganță pe vizitatorul său.
- Da, spuse el. Greiner Imre. Cu ce pot să‑ți fiu de folos?

Medicul își reveni. Deveni brusc politicos, de‑a dreptul umil.
- Te rog, nu așa, spuse el aproape șoptit. Da, am totuși senzația că trebuie spus ce se obișnuiește în asemenea cazuri, se vede că altfel nu se poate.

Răsufla adânc, din străfundul pieptului.
- Iartă‑mă, continuă el șoptit. Îți dai seama că nu aș fi dat buzna peste tine la ora asta dacă aș fi putut face și altfel... Adică dacă s‑ar fi putut rezolva și altfel...

Își căuta chinuit cuvintele, formulele dinainte pregătite. Murmură banalitățile de‑a dreptul dezgustat, umil și scârbit. Ca un om care era obligat să facă o plecăciune înainte să sară într‑o prăpastie, se gândi Kristóf. Era pe cale să îi dea o mână de ajutor. Dar aparatul sufletului era încă în funcțiune: scârțâind, cu poticneli, de parcă în timp ce vorbea ar fi fost nevoit să facă față unor opreliști îndărătnice, pentru ca totuși, în cele din urmă, cuvintele să se lege în formule aparent politicoase.
- Bineînțeles că era mai firesc să te fi căutat la birou. Am trecut și pe acolo, cred că pe la... șapte.

Acest nesigur "cred" îl mișcă pe Kristóf; de parcă i‑ar fi spus cineva, îngândurat: "Cred că înainte de masă încă mai trăiam și că am fost cândva prin America." Ce se întâmpla cu omul acesta? Aparent era absolut "normal", dar acum, dintr‑odată, Kristóf simțea superioritatea binevoitoare a omului "sănătos" și orice urmă de adversitate îi dispăru, acum nu mai vedea în fața lui decât pe omul mai slab, mai nevolnic, pe cunoscutul care a suferit un accident; simțea că trebuie să îl ajute, repede, chiar acum, chiar aici, în propria locuință, la ora asta, că trebuie să îi ofere un prim ajutor...
- Te rog să iei loc, spuse el repede, amabil. Desigur că ai avut un motiv serios ca să‑mi faci această vizită, și arătă către fotoliu.
- Foarte serios, spuse simplu medicul, dar nu se așeză. Apoi, pe la nouă, am venit aici. Fata mi‑a spus că o să vă întoarceți curând. Te rog să‑i prezinți scuzele mele. Adică doamnei... Nu am avut de ales. Trebuie să vorbesc cu tine. Încă din noaptea asta. Mi‑e teamă că nu va fi prea ușor. Trebuie să‑ți spun totul. De aceea am și venit.

Kristóf își puse mâna prietenos pe umărul vizitatorului său, cu un gest spontan‑părintesc, "sănătos", dar și‑o retrase de îndată.
- Bineînțeles, spuse el șovăielnic. Văd că ești agitat. Te rog, cum dorești... Totuși, poate că mâine... Aici sau la birou... Orice s‑a întâmplat, adică dacă te‑ai mai liniștit un pic...

Dar acum deveni și el agitat. Mai degrabă medicul era calm și direct.
- Nu, mâine ar fi prea târziu, spuse el impasibil. La birou n‑aș putea să‑ți spun. În noaptea asta, cel mai târziu... Fiindcă asta are legătură un pic și cu tine.

Kőmives simțea că pălește. Cuvintele erau atât de percutante, ca niște împunsături.
- Cu mine? N‑am nici cea mai vagă idee...

Medicul dădea din cap înțelegător.
- Da, e greu de crezut, spuse el afabil. Azi‑dimineață nici eu n‑aș fi crezut încă, spuse el apoi, pe acel ton cu care vorbește de obicei omul atunci când povestește despre întâmplări care s‑au petrecut aievea. Crede‑mă că nici eu n‑aș fi crezut că pe seară mă voi afla aici, în fața ta. Știi că locuim aici, în apropiere? Două străzi mai încolo? Pe strada Bors, spuse el, de parcă ar fi fost o veste îmbucurătoare, menită să îl binedispună pe amfitrion.

Intenția de a‑i descreți fruntea i se simțea în tonul vocii.
- Abia venind încoace am aflat că și voi locuiți prin apropiere. Noi stăm de opt ani aici. Nu e curios?

Acum, Kristóf deveni gazda perfectă.
- O, da, spuse el cu o bucurie reținută.
- Oamenii locuiesc unii în apropierea celorlalți, fără să știe, spuse doctorul cu un patetism surprinzător și râse forțat. În ultimul timp m‑am gândit mult la tine. Știam că tu vei fi judecătorul care mă va despărți de Anna.

Și, cum Kristóf tăcea, continuă:
- Cunoști cazul? Adică de Anna, soția mea.

Judecătorul încuviință din cap, tăcut.
- Dosarul este la tine. Am primit termen mâine la prânz!

Kőmives își privea pantofii cu capul plecat.
- Da, spuse el cu o voce dezaprobatoare. Dar dacă despre asta vrei să vorbești cu mine... sau despre oricare altă problemă de serviciu... poate că ar fi mai înțelept dacă mi‑ai prezenta‑o pe cale oficială...

Medicul începu să se plimbe prin cameră, de parcă ar fi fost la el acasă. Cu mâinile încrucișate la spate, cu partea superioară a trupului aplecată pronunțat înainte. Acest comportament îl înspăimântă pe Kristóf. Începu să își privească prietenul cu atenție. Avea trupul fragil și hainele atârnau pe el. Mâini fine, osoase, puternice. Purta un costum bleumarin. Avea o înfățișare destul de festivă. Capul, chipul nu i se schimbaseră prea mult, doar ochii îi îmbătrâniseră. Greiner Imre era scund, poate chiar cu un cap mai mic decât Kőmives. Brusc, se opri din mers, îl privi în treacăt pe judecător, cu mâinile încleștate la spate:
- De fapt, înfățișarea de mâine nu va putea să aibă loc.

Kristóf încercă de îndată să îi sară în ajutor:
- Dacă te‑aș putea sprijini cumva, te rog să...

Dar înainte să își fi terminat fraza, medicul îl întrerupse și repetă pe un ton neutru și cursiv:
- Înfățișarea de mâine nu va putea să aibă loc, pentru că în această după‑amiază mi‑am ucis soția.

Apoi se uită din nou în tavan, puțin adus de spate, și foarte atent.