După-amiaza unui faun (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Eram tulburat. Treceam de la bucurie la o iritare surdă din cauza prezenței lui Massey în lojă. O soprană începu să cânte: Vieni, deh, vieni și Daniela, ca fascinată, se uită spre scenă și‑mi întoarse spatele. Pe nedrept, desigur, m‑am gândit că femeia vieții mele, după o despărțire interminabilă, îmi acordase (probabil, cuvântul potrivit era îmi împrumutase) atenția preț de mai puțin de un minut. Lucrul cel mai extraordinar și poate cel mai trist era că eu reacționam cu indiferență. Mă simțeam atât de distant, încât am putut urmări atent iubirea nefericită a Anei, a lui Walter și Lorelei, care, din disperare și ca să capete puteri miraculoase, se căsătorește cu un fluviu (dacă‑mi amintesc bine, Rhinul). Într‑un prim moment, singura asemănare de care mi‑am dat seama între povestea de pe scenă și a mea a fost că erau implicate trei persoane; nici n‑aveam nevoie de altceva ca s‑o urmăresc cu interes deosebit. Din când în când, e drept, mă adânceam în starea mea de descumpănire... Mă aflam într‑o situație neprevăzută, care mă scandaliza: Daniela și eu ne priveam ca niște străini. Ba mai rău, voiam să plec. Când veni pauza, Daniela întrebă:
- Cine‑i atât de drăguț să‑mi aducă bomboane din astea de ciocolată? Se vând la barul din piață, chiar peste drum.
- Eu, m‑am grăbit să‑i răspund.

Enervat, am auzit glasul lui Massey care spuse:
- Te însoțesc.

Înconjurați de domni în ținută de gală, coborârăm încet scara de marmură. Când ieșirăm din teatru o luarăm la fugă, fiindcă în piațetă era foarte frig. La bar, Massey alese o masă lângă ușă. Intrară o fată îmbrăcată ca o doamnă de pe vremuri, cu malacov, un "nobil" și un "turc"; prinși de conversație zăboveau în ușa întredeschisă.
- Curentul ăsta nu‑mi place, am zis. Să schimbăm masa.

Ne mutarăm la o masă din fund. Ne‑au luat comanda imediat: pentru mine, o stregga, pentru Massey, o cafea și bomboanele de ciocolată. Aproape n‑am vorbit, ca și cum n‑ar fi existat decât un subiect și acela ar fi fost interzis. Când să facem plata, nu mai era nicio masă liberă; oricât i‑am tot chemat, chelnerii treceau pe lângă noi fără să se oprească. Frigul atrăsese lumea. Deodată, în rumoarea conversațiilor, se auzi limpede o voce de neconfundat și amândoi ne uitarăm spre ușa de la intrare. Nu știu de ce mi se păru că avurăm o clipă de șovăială, de parcă fiecare ar simți că celălalt îl luase prin surprindere. La masa la care ne așezaserăm la început (puseseră altele în prelungirea ei) am văzut arlechini, colombine și două sau trei dominouri. Mi‑am dat pe loc seama care era Daniela. Strălucirea ochilor ei, care priveau prin masca ce‑i acoperea fața, alunga orice îndoială.

Pradă unei surescitări vădite, Massey se uită la ceas și anunță:
- E gata să înceapă.

M‑am rugat în gând să nu înceapă iar cu povestea că dacă întârziem n‑o să mai putem intra. Ceea ce spuse mă supără și mai tare:
- Așteaptă‑mă în lojă.

"Ce‑o fi crezând, că scapă de mine fiindcă a venit Daniela?", mi‑am spus indignat. După o clipă, am cumpănit: fiecare vedea lucrurile în felul său și se prea poate ca Massey să considere că avea toate drepturile, deoarece se însurase cu ea, pe când eu o lăsasem să plece. I‑am spus:
- Îi duc eu bomboanele de ciocolată.

Mi le dădu, ezitând, de parcă spusele mele l‑ar fi descumpănit.

Când m‑am apropiat de masa ei, Daniela mă privi în ochi și șopti:
- Mâine, la aceeași oră, chiar aici.

Mai adăugă un cuvânt: o poreclă pe care o știa numai ea. Învăluit într‑un nimb de fericire, am ieșit din bar. M‑am întrebat, ca și când mi s‑ar fi dat la o parte un văl de pe ochi, de ce am înțeles atât de târziu că Daniela se arătase distantă în lojă ca să se ascundă. Am descoperit brusc că nu‑i dădusem bomboanele și eram gata să mă întorc, dar mi‑a trecut prin cap că a mă înfățișa iar cu ele ar adăuga poate o nuanță ridicolă unei clipe minunate. Un lucru e sigur: n‑am zăbovit în piață pentru că era frig, și odată intrat în La Fenice m‑am dus direct în loja noastră.

De aceea m‑am mirat s‑o văd acolo pe Daniela, stând așa cum o lăsasem cu puțin înainte, sprijinită cu coatele de balustrada de catifea roșie. S‑ar fi crezut că în tot acest timp nu‑și schimbase poziția. Am reușit să‑i întind bomboanele de ciocolată, dar adevărul e că eram uluit de‑a binelea. O bănuială, o presimțire fără rost (mi‑am amintit că de dimineață Massey nu spusese "Daniela", ci "nevastă‑mea") mă îmboldi pe neașteptate s‑o rog să‑și scoată masca. Pentru a mă liniști, m‑am uitat cu luare-aminte la mișcările mâinilor sale, care mai întâi traseră pe spate gluga pelerinei de domino și imediat începură să netezească părul ușor ciufulit. Ce dor mi s‑a făcut de timpurile de odinioară! Nu era nevoie, mi‑am zis, să‑și scoată masca, fiindcă numai ea avea atâta grație: eram gata s‑o fac să se răzgândească, dar își descoperise deja chipul. Deși totdeauna îmi amintisem de ea ca fiind neasemuită, unică, perfecțiunea frumuseții ei mă fascină. I‑am șoptit numele.

Foarte curând am regretat. Se petrecuse ceva straniu: numele atât de îndrăgit, acolo, în clipa aceea, mă făcu să mă întristez. Lumea mi s‑a părut de neînțeles. În toiul zăpăcelii m‑a încercat altă presimțire, care‑mi stârni o nemulțumire adâncă: "Gemene?" Atunci, ca și cum aș fi fost cuprins de o bănuială pe care aș fi vrut s‑o lămuresc neîntârziat, m‑am ridicat cu grijă, să nu fiu auzit, și m‑am strecurat pe coridor, dar când am trecut pragul, m‑am întrebat dacă nu făceam oare o greșeală, dacă nu mă purtam urât cu Daniela. M‑am întors și i‑am șoptit:
- Vin imediat!

Am luat‑o la fugă prin galeria în formă de potcoavă ce înconjura lojile. Chiar în momentul în care m‑am repezit pe scări în jos, l‑am văzut pe Massey urcând alene și m‑am ascuns în spatele unui grup de măști. Dacă cineva mă întreba: "Ce faceți aici?", n‑aș fi găsit un răspuns acceptabil. Poate că nu mă văzu nimeni. Înainte ca Massey să ajungă la intrarea în lojă, mi‑am croit drum printre măști și am coborât în fugă. Întocmai ca cineva care se aruncă într‑o apă rece ca gheața, am ieșit în piață. Cum am ajuns la bar, am observat că era mai puțină lume și că scaunul Danielei era gol. Am vorbit cu o fată travestită în domino.
- A plecat chiar acum, cu Massey, îmi spuse, și văzu pesemne cât eram de descumpănit, căci adăugă cu solicitudine: Nu poate fi prea departe... Poate o ajungeți din urmă pe strada Delle Veste.

Am pornit în căutarea ei cu hotărârea nestrămutată să înving toate greutățile și s‑o găsesc. Deoarece eram sănătos, puteam să‑mi concentrez toată voința în acest unic țel. Probabil că îmi dădea putere dorința imperioasă de a o regăsi pe Daniela, pe adevărata Daniela, și de a‑i dovedi că o iubeam, că nu din lipsă de dragoste mă despărțisem atunci de ea. Voiam să i‑o dovedesc Danielei și întregii lumi. Pe a doua stradă am făcut la dreapta; mi s‑a părut că pe acolo o luau toți. Am simțit o durere, o lovitură care‑mi tăie răsuflarea: era frigul. Am descoperit că, dacă‑mi amintesc de boală, mă îmbolnăvesc și, ca să mă gândesc la altceva, mi‑am spus că noi nu eram atât de curajoși ca venețienii: într‑o asemenea noapte, noi, cei din Buenos Aires, nu ieșim pe stradă. Încercam să împac nevoia de a grăbi pasul cu cea de a privi cu luare‑aminte, în măsura posibilului, femeile în negru și, bineînțeles, pe cele îmbrăcate în domino. În fața unei biserici am fost sigur că o recunosc.

Când m‑am apropiat, mi‑am dat seama că nu era ea. Dezamăgirea m‑a făcut să mă simt rău. "Nu trebuie să‑mi pierd capul", mi‑am zis. Ca să nu mă las copleșit, desigur, m‑am gândit că era nostim cum reușeam, fără să vreau, să exprim exact ce simțeam; într‑adevăr, mi‑am păstrat capul pe umeri cu greu.

Nu voiam să atrag atenția, nici să mă sprijin de brațul nimănui, de teamă să nu dau de cineva prea săritor, care să mă facă să zăbovesc. Cum m‑am simțit în stare, am mers mai departe. Mă străduiam s‑o iau înaintea puhoiului nesfârșit al celor care mergeau în aceeași direcție cu mine și să nu mă ciocnesc de cei care veneau în sens invers. Mă chinuiam să prind privirea tuturor femeilor în costum de domino și să le cercetez trăsăturile care se puteau vedea din mască. Deși mă străduiam din răsputeri, erau atât de multe că mi‑au scăpat probabil câteva. Imposibilitatea de a le privi pe toate însemna un risc cu care nu mă puteam împăca. Mi‑am croit drum printre oameni. Un arlechin se dădu la o parte, izbucni în râs și‑mi strigă ceva, imitând poate gondolierii. Adevărul este că mă vedeam pe mine însumi ca pe o barcă ce‑și făcea drum cu prova. În această imagine de vis capul meu și prova se confundau. Mi‑am dus mâna la frunte: ardea. Am început să‑mi explic că, oricât de straniu părea, acea fierbințeală venea de la valurile care se spărgeau și mi‑am pierdut cunoștința.

Au urmat zile confuze, în care visam și când dormeam și când mă trezeam. În fiecare clipă credeam că m‑am deșteptat de‑a binelea și speram să se spulbere visele acelea atât de supărătoare, căci stăruiau cu îndărătnicie. Foarte curând rămâneam dezamăgit, poate pentru că fapte reale, greu de admis, și care mă tot frământau, îmi provocau (ca și febra, care era și ea tot reală) noi stări de delir.

Pentru ca totul să fie cumplit de incoerent, n‑am recunoscut camera unde mă aflam. O femeie pe care n‑o mai văzusem niciodată și care mă îngrijea cu o eficiență maternă mi‑a spus că eram în hotelul La Fenice. Femeia se numea Eufemia; eu îi spuneam Sfânta Eufemia.

Cred că în două rânduri veni să mă vadă un anume doctor Kurtz. Prima oară mi‑a explicat că "locuia chiar acolo, în centrul Veneției", la nu știu ce număr pe strada Fiubera și că, dacă aveam nevoie de el, să‑l chem la orice oră, chiar și noaptea. A doua oară mi‑a spus că mă făcusem bine. Când a plecat, mi‑am dat seama că nu‑l întrebasem de onorariu, ceea ce mi‑a stârnit o nouă îngrijorare, fiindcă mi‑era teamă că nu reținusem bine adresa lui, că o să uit să‑i dau banii ori că n‑o să‑l găsesc, de parc‑ar fi fost vorba de un personaj dintr‑un vis. În realitate, era tipul obișnuit de medic de familie, din aceia cum întâlneai pe vremuri. Părea poate puțin ireal în zilele noastre, dar există oare ceva în Veneția care să nu fie astfel?

Într‑o seară am întrebat‑o pe Eufemia cum ajunsesem la hotelul La Fenice. Mi‑a răspuns evaziv și mi‑a repetat stăruitor că în timpul bolii domnul și doamna Massey veniseră să mă vadă chiar și de două ori pe zi. Mi‑am amintit imediat de vizitele lor sau, mai bine zis, i‑am văzut ca într‑un vis foarte limpede pe Massey și pe Daniela. Partea cea mai rea cu febra (și în privința asta nu se schimbase nimic) era autonomia imaginilor mintale. Mă îngrozea faptul că voința nu avea putere asupra lor, ca și cum era un început de nebunie. În seara aceea am reușit să‑mi amintesc de una dintre vizitele soților Massey, să‑i văd de parc‑ar fi stat lângă patul meu de bolnav, să o revăd pe Daniela mâncând bomboane de ciocolată în lojă, iar apoi am zărit o femeie travestită, cu masca pe față, aplecată asupra‑mi, care‑mi vorbea și pe care am identificat‑o cu ușurință. Faptul de a retrăi sau visa scena m‑a tulburat într‑atât, încât la început n‑am auzit cuvintele femeii cu mască. Dar chiar în clipa în care eu o rugam să le mai spună o dată, se făcu nevăzută. Massey intrase în cameră. Dispariția femeii mă făcea să fiu neconsolat, pentru că preferam s‑o am aproape pe Daniela în vis, nu să mă pomenesc fără ea; însă prezența lui Massey mă trezi de tot: poate era o ușurare, fiindcă am început să nu mă mai simt atât de pierdut. Prietenul îmi vorbi cu franchețea‑i obișnuită, ca și când aș fi fost sănătos și aș fi putut ține piept adevărului. Am încercat să răspund acestei dovezi de încredere. Mi‑a spus ceva ce știam, de bună seamă: că, după ce mă îndepărtasem de ea, Daniela n‑a mai fost aceeași. Am lămurit:
- N‑am mințit‑o niciodată.
- Sigur. Și ea recunoaște că n‑a crezut cu adevărat că erai bolnav până nu te‑a întâlnit aici, pe aproape, zăcând în stradă.

M‑am supărat pe neașteptate și i‑am spus:
- Încearcă să‑și ispășească vina cu o infirmieră pricepută și un doctor bun.
- Nu‑i cere ceea ce nu‑ți poate da.
- Știi ce se întâmplă? Nu înțelege că o iubesc.

Mi‑a răspuns că nu puteam avea nicio pretenție, întrucât și ea mă iubea când am părăsit‑o. Am protestat:
- Eu eram bolnav.

Spuse că dragostea cerea imposibilul. Adăugă:
- Așa cum tocmai o dovedești acum, cu insistența asta ca ea să se întoarcă. N‑o să se întoarcă.

L‑am întrebat de ce era așa sigur și mi‑a spus că din proprie experiență. Am exclamat, neputând să‑mi înfrânez iritarea:
- Nu‑i același lucru!

Răspunse:
- Bineînțeles. Eu n‑am părăsit‑o.

L‑am privit uluit, pentru că preț de o secundă am crezut că i se frânge glasul. Mă asigură că Daniela a suferit mult, că după cele întâmplate cu mine nu se mai putea îndrăgosti, cel puțin nu ca înainte.
- Pentru tot restul vieții, înțelegi?

Nu m‑am putut stăpâni. I‑am spus:
- Poate că mă mai iubește.
- Sigur că te iubește. Ca pe un prieten, ca pe cel mai bun prieten. Și i‑ai putea cere să facă pentru tine ceea ce a făcut pentru mine.

Massey își recâștigase siguranța. Pe tonul cel mai liniștit, începu să dea niște explicații oribile, pe care nu voiam să le ascult și pe care abia le‑am înțeles, așa slăbit cum eram, în convalescență. Vorbi de așa‑numiții copii identici, sau clone, sau dubli. Spuse că Daniela, în colaborare cu Leclerc, făcuse să se dezvolte dintr‑o celulă a sa (cred că a folosit cuvântul celulă, dar nu pot jura) fiice identice cu ea. Acum mă gândesc că o fi fost poate una singură (era de ajuns una pentru coșmarul pe care mi‑l povestea Massey) și că izbuti să‑i accelereze creșterea atât de intens, încât în mai puțin de zece ani aceasta deveni o superbă tânără de șaptesprezece-optsprezece ani.
- Daniela a ta? l‑am întrebat, simțindu‑mă brusc ușurat.
- Pare de necrezut, dar este într‑adevăr femeia făcută pentru mine. Identică mamei, dar, cum să‑ți spun?, cu atât mai potrivită pentru un bărbat ca mine. Să‑ți mărturisesc ceva care o să ți se pară un sacrilegiu: n‑aș schimba‑o cu cea originală pentru nimic în lume. E identică, dar alături de ea trăiesc în pace, cu o seninătate neobișnuită. Dac‑ai ști cum stau lucrurile cu adevărat, m‑ai invidia.

Ca să nu‑i tot dea zor cu ce anume trebuia să‑i cer Danielei, am declarat:
- Nu mă interesează o femeie identică. Pe ea o iubesc.

Mi‑a replicat cu tristețe, dar hotărât:
- Atunci n‑ai să te alegi cu nimic. Daniela mi‑a spus că, văzându‑te la bar, a înțeles după chipul tău că o mai iubești încă. Ea crede că n‑are rost să reia o dragoste trecută. Ca să evite orice discuție inutilă, când a aflat că nu mai ești în pericol, a plecat cu primul avion.