Mofturile rațiunii americane

Greg Lukianoff, născut la New York în 1974, este președinte al Foundation for Individual Rights in Education (FIRE), organizație nonprofit care luptă pentru libertatea de exprimare în universitățile din Statele Unite. A absolvit American University din Washington, D.C. și Stanford Law School, devenind un eminent specialist în drept, interesat în principal de probleme care țin de aplicarea Primului Amendament din Constituția SUA în învățământul superior (Congresul nu va elabora legi în vederea oficializării vreunei religii sau interzicerii liberului exercițiu al acesteia; sau pentru îngrădirea libertății de exprimare sau a libertății presei; sau a dreptului poporului de a se aduna pașnic și de a trimite petiții Guvernului pentru corectarea nedreptăților.).

A publicat mai multe cărți pe această temă, iar numeroase articole ale sale au apărut în The Washington Post, The New York Times, The Wall Street Journal, The Huffington Post. Scrie regulat editoriale pentru Los Angeles/San Francisco Daily Journal. De asemenea, a apărut în emisiuni de televiziune, printre care CBS Evening News, Fox & Friends, The Today Show.

Pentru activitatea desfășurată, fundația condusă de Lukianoff a primit mai multe distincții, printre care Playboy Foundation's Freedom of Expression Award (2008) și Ford Hall Forum's Louis P. and Evelyn Smith First Amendment Award (2010).

Jonathan Haidt, renumit specialist american în psihologie socială, s-a născut în 1963. Actualmente este profesor de etică a leadershipului la Stern School of Business din cadrul New York University. După ce a studiat filozofia la Yale, și-a obținut doctoratul în psihologie socială la University of Pennsylvania, în 1992. A făcut cercetare postdoctorală în antropologie culturală atât la University of Chicago, cât și în India, în Orissa, apoi a predat la University of Virginia timp de 16 ani. Pentru meritele sale excepționale, în 2007-2008 a fost profesor invitat la Princeton University.

Este, de asemenea, cofondator al Heterodox Academy, organizație care promovează diversitatea punctelor de vedere în politică și morală. Este autorul mai multor bestselleruri internaționale. Haidt a fost apreciat drept unul dintre "gânditorii de top la nivel global" atât de revista americană Foreign Policy, cât și de publicația britanică Prospect, iar din 2019 face parte din American Academy of Arts and Sciences.
Aceasta este o carte despre înțelepciune și despre opusul ei. Totodată, este o carte despre educație. Greg Lukianoff și Jonathan Haidt se apleacă asupra comportamentelor sociale recente din a căror întâlnire au rezultat erori adânc înrădăcinate în gândirea tinerilor americani, cu un mare potențial de a deveni trenduri intelectuale globale.

Apariția acestor erori este cercetată în amonte. Autorii pun sub lupă atât tendințe care țin de copilăria timpurie, precum îngrijirea parentală supraprotectoare, declinul jocului nesupravegheat și utilizarea excesivă a rețelelor sociale, cât și fenomene recente din mediul academic, cum ar fi corporatizarea universităților, răspândirea unor noi idei despre identitate și justiție, conflictele stârnite de polarizarea politică tot mai accentuată. Efectele? Tinerii devin mai fragili, mai puțin autonomi și mai nepregătiți să facă față provocărilor vieții contemporane. Există soluții? Lukianoff și Haidt ne demonstrează că da.

"Consecințele apariției unei generații de studenți incapabili să se angajeze în schimburi de idei care nu coincid cu propriul punct de vedere, pe motiv că le consideră inconfortabile, sunt grave pentru societate în ansamblu, pentru că deschid calea unor forme de totalitarism." (The New York Times Book Review)

"Intoleranța crescândă față de punctele de vedere diferite este o provocare nu numai în universități, ci și la nivelul întregului discurs politic american." (Michael Bloomberg)

"Lukianoff și Haidt explică fenomenul parentingului de tip «elicopter» și pericolele lui - modul în care protecția excesivă amplifică fricile copiilor și le diminuează șansele de a deveni independenți la maturitate. De mici, ei trebuie supuși provocărilor, inclusiv unor puncte de vedere diferite, pentru a se dezvolta ca adulți puternici." (Susan H. McDaniel)

"Cum putem, ca națiune, să ne îndeplinim mai bine sarcina de a-i pregăti pe tinerii din toate mediile sociale, astfel încât să devină căutători ai adevărului și susținători ai democrației? În cartea lor, Lukianoff și Haidt fac o analiză riguroasă a acestei provocări dintotdeauna - în forma pe care o îmbracă ea astăzi - și oferă soluții judicioase pentru a remedia lucrurile. Mai mult, recomandările lor pot modela calitățile personale și înțelepciunea practică, pe care autorii le propun, justificat, drept chei ale progresului." (Cornel R. West)

"Această carte sintetizează cunoștințe din mai multe domenii științifice, pentru a pune în lumină problemele majore care îi afectează pe studenți, printre care se numără un declin al sănătății mintale, al libertăților academice și al colegialității. Mai important, autorii propun strategii verificate, care ar putea ajuta la depășirea obstacolelor. O lectură provocatoare și captivantă, care îi va inspira atât pe profesori, cât și pe părinți." (Nadine Strossen)

"În egală măsură studiu sociologic, manual de introducere în psihiatrie, ghid parental și manifest politic, cartea deschide un drum către speranță, sănătate și umanism." (Anne-Marie Slaughter)

Introducere: În căutarea înțelepciunii

Aceasta este o carte despre înțelepciune și despre opusul ei. Punctul ei de plecare a fost o călătorie întreprinsă de noi (Greg și Jon) în Grecia, în august 2016. Anterior dezbătuserăm pe tema unor idei ce se răspândeau în universități, idei despre care credeam că le fac rău studenților și că sunt dăunătoare perspectivei lor de a-și făuri vieți mulțumitoare. În esență, respectivele idei îi făceau pe studenți mai puțin înțelepți. Așa că am decis să scriem o carte pentru a-i avertiza pe oameni în legătură cu acele idei înspăimântătoare și ne-am gândit să începem pornind într-o călătorie personală pentru descoperirea înțelepciunii. Amândoi lucrăm în campusurile unor universități - iar în ultimii ani am auzit menționându-se în mod repetat înțelepciunea lui Misoponos, un oracol modern care trăiește într-o peșteră de pe versantul nordic al Muntelui Olimp, unde continuă ritualurile antice ale cultului Koalemos.

Am zburat la Atena, apoi am mers cu trenul cinci ore spre Litochoro, un orășel de la poalele muntelui. A doua zi, la răsăritul soarelui, am pornit pe o cărare pe care grecii o parcurg de mii de ani pentru a căuta comuniunea cu zeii lor. Am urcat șase ore, urmând cărarea șerpuită și abruptă. La prânz, ajunși la o bifurcație, am zărit un indicator pe care scria MISOPONOS, săgeata lui călăuzindu-ne spre dreapta. Calea principală, spre stânga, arăta amenințător: se îndrepta către o râpă îngustă, unde alunecările de pietre păreau un pericol iminent.

Cărarea spre Misoponos, dimpotrivă, era netedă și ușoară - o schimbare bine‑venită. Calea aceea ne-a dus printr-o pădurice de pini și brazi, pe un pod pietonal trainic, de lemn, cu balustrade înalte, care trecea peste o prăpastie adâncă, iar apoi ajungea chiar la gura unei peșteri mari.

În interiorul peșterii am văzut o scenă ciudată. Misoponos și asistenții săi instalaseră un sistem din acelea care emit tichete cu numere de ordine, așa cum există în unele magazine sau instituții publice, iar acolo, în fața noastră, se formase o coadă la care așteptau alți căutători. Am luat un număr, am plătit taxa de 100 de euro pentru a avea parte de o întâlnire privată cu slăvitul oracol, am îndeplinit ritualurile obligatorii de purificare și am așteptat.

Când ne-a venit rândul, am fost însoțiți spre o încăpere slab luminată din fundul peșterii, unde un izvor mic bolborosea dintr-o stâncă, apa picurând într-un vas de marmură albă ce semăna întru câtva cu un bazin pentru păsări. Lângă vas, Misoponos stătea într-un jilț confortabil care părea să fie un fotoliu reglabil BarcaLounger din anii 1970. Auziserăm că știe limba engleză, dar am fost surprinși când ne-a salutat într-o engleză americană perfectă, cu accent de Long Island: "Intrați, băieți. Spuneți-mi ce căutați."

Jon a vorbit primul: "O, slăvit Oracol, am venit să căutăm înțelepciunea. Care sunt cele mai profunde și mărețe dintre adevăruri?"

Greg s-a gândit că trebuie să fim mai expliciți, așa că a adăugat: "Noi scriem o carte despre înțelepciune pentru adolescenți, adulți tineri, părinți și educatori și sperăm că puteți concentra cunoștințele dumneavoastră în câteva axiome semnificative - la modul ideal, în trei axiome - care i-ar conduce pe tineri, dacă le-ar adopta, spre dezvoltarea înțelepciunii în cursul vieții lor."

Misoponos a rămas tăcut, cu ochii închiși, timp de două minute. Într-un final, a deschis ochii și a vorbit.
"Această fântână este Izvorul lui Koalemos. Koalemos a fost un zeu grec al înțelepciunii. Astăzi nu e atât de bine cunoscut precum Atena, care, în opinia mea, primește prea multă atenție din partea presei. Dar Koalemos are și el niște idei foarte bune, dacă îmi cereți părerea. Ceea ce tocmai ați făcut. Deci, lăsați-mă să vă spun. Vă voi da trei cești de înțelepciune."

A umplut o ceașcă mică din alabastru cu apă din vas și ne-a înmânat-o. După ce am băut din ea amândoi, i-am înapoiat-o.

"Iată primul adevăr: Ceea ce nu te omoară te face mai slab. Așa că evită durerea, evită disconfortul și toate experiențele cu potențial negativ", a spus oracolul.

Jon a fost surprins. El scrisese o carte numită Teoria fericirii^[i], care examina înțelepciunea antică în lumina psihologiei moderne. În carte avea un capitol întreg dedicat testării opusului afirmației oracolului, lucru devenit faimos în formularea lui Friedrich Nietzsche: "Ce nu mă omoară mă face mai puternic."^[ii] Jon a crezut că trebuie să fie o greșeală. "Mă scuzați, Sfinția Voastră, dar chiar ați vrut să spuneți «slab»? Pentru că am citate din multe surse de înțelepciune tradițională care susțin că durerea, eșecurile, până și experiențele traumatice îi pot face pe oameni mai puternici."

"Am spus «slab»?" s-a întrebat Misoponos. "Stai puțin... o fi «slab» sau «puternic»?" A mijit ochii în timp ce se gândea la acest lucru, apoi i-a deschis și a rostit: "Da, am avut dreptate, «slab» am vrut să spun. Experiențele rele sunt oribile, cine și-ar dori vreuna? Ai călătorit atât de mult pentru a avea o experiență proastă? Sigur că nu. Și durere? O sumedenie de înțelepți din munții noștri stau pe jos 12 ore pe zi, și cu ce se aleg? Cu probleme de circulație și dureri în zona lombară. Cât de multă înțelepciune poți să oferi când te gândești tot timpul la durerile și suferințele tale? De aceea mi-am luat scaunul ăsta, în urmă cu vreo 20 de ani. De ce să nu mă simt confortabil?" Cu o iritare clară în voce, oracolul a adăugat:
"Pot să zic mai departe?"
"Îmi cer iertare", a spus Jon cu supunere.

Misoponos a umplut din nou ceașca, iar noi am mai luat o gură de apă.

Oracolul a continuat: "Al doilea adevăr: Ai încredere întotdeauna în sentimentele tale. Niciodată să nu le pui la îndoială."

Acum era rândul lui Greg să fie șocat. El a petrecut mulți ani practicând terapia cognitiv-comportamentală, care se bazează exact pe opusul acestui sfat: deseori sentimentele ne induc în eroare, așa încât nu putem dobândi sănătatea mintală până când nu învățăm să le punem sub semnul întrebării și să ne eliberăm de unele distorsiuni obișnuite ale realității. Dar, fiindcă Greg știa să-și controleze reacțiile negative imediate, și-a mușcat limba și a tăcut.

Misoponos a umplut iarăși ceașca, și iarăși am băut. "În al treilea rând: Viața este o luptă între oamenii buni și oamenii răi."

Ne-am uitat unul la altul cu stupoare. Greg nu s-a mai putut abține: "O, măreț Oracol al lui Koalemos..." a început el, ezitant. "Poți să ne explici acest lucru?"

"Unii oameni sunt buni", a spus Misoponos lent și tare, ca și cum ar fi crezut că până atunci nu l-am auzit, "iar unii oameni sunt răi". Ne-a privit aspru și a inspirat. "Există atât de mult rău în lume! De unde vine?" A făcut o pauză, părând că s-ar fi așteptat să răspundem noi. Eram amuțiți. "De la oamenii răi!" a continuat oracolul, în mod clar exasperat. "Ține de mine, și de tine, și de restul oamenilor buni din lume să ne luptăm cu ei. Trebuie să fii un războinic al virtuții și al binelui. Vezi limpede cât de răi și de nedrepți sunt unii oameni! Trebuie să-i înfrunți! Formați o coaliție a celor integri și faceți-i de rușine pe cei răi, până când își vor schimba felul de-a fi."

Jon a întrebat: "Dar ei nu cred același lucru despre noi? Cum putem să știm că noi suntem cei care avem dreptate și că ei sunt cei care greșesc?"

Misoponos a răspuns tăios: "N-ai învățat nimic de la mine azi? Ai încredere în sentimentele tale. Simți că ai dreptate? Sau simți că greșești? Eu simt acum că întrevederea noastră a luat sfârșit. Ieșiți afară."


Nu există niciun Misoponos^[iii] și nici nu am călătorit cu adevărat în Grecia pentru a descoperi cele trei idei înfiorătoare. N-a fost nevoie. Le putem găsi în campusurile universităților, în licee și în multe case. Aceste neadevăruri sunt rareori predate în mod explicit; mai degrabă, le sunt transmise tinerilor prin reguli, practici și norme care le sunt impuse, foarte adesea cu intențiile cele mai bune.

Aceasta este o carte despre trei Mari Neadevăruri ce pare că s-au răspândit considerabil în ultimii ani:
1. Neadevărul despre fragilitate: Ceea ce nu te omoară te face mai slab.
2. Neadevărul despre gândirea emoțională: Ai încredere întotdeauna în sentimentele tale.
3. Neadevărul despre "noi versus ei": Viața este o luptă între oamenii buni și oamenii răi.

Multe afirmații sunt neadevărate, dar pentru ca o idee să poată fi clasificată ca Mare Neadevăr trebuie să îndeplinească trei criterii:
1. Să contrazică înțelepciunea antică (ideile care se regăsesc pe scară largă în literatura înțelepciunii din multe culturi).
2. Să contrazică rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei moderne.
3. Să dăuneze indivizilor și comunităților care o adoptă.

Vom arăta cum aceste trei Mari Neadevăruri - plus strategiile și mișcările politice care se bazează pe ele - le creează probleme tinerilor, universităților și, la modul general, democrațiilor liberale.

Deocamdată vom enumera doar câteva dintre aceste probleme. Anxietatea, depresia și ratele de suicid la adolescenți au crescut vertiginos în ultimii ani. Cultura, în multe campusuri universitare, a devenit mai nivelată din punct de vedere ideologic, compromițând abilitatea profesorilor de a căuta adevărul și a studenților de a putea învăța de la o gamă largă de gânditori. Extremiștii - atât cei de dreapta, cât și cei de stânga - au proliferat, provocându-se reciproc și ajungând la niveluri tot mai profunde de ură. Rețelele sociale au canalizat pasiunile partizane spre crearea unei "culturi de blamare în public": oricine poate fi făcut public de rușine fiindcă a spus ceva bine intenționat pe care altcineva l-a interpretat răutăcios.

Noile platforme și canale media le permit cetățenilor să se retragă în sfere închise, unde le sunt susținute punctele de vedere, locuri în care cele mai mari temeri ale lor despre relele din tabăra opusă pot fi confirmate și amplificate de intenția extremiștilor și a trolilor^[iv] cibernetici de a semăna discordie.

Cele trei Mari Neadevăruri au înflorit în multe campusuri, dar ele își au rădăcinile în educația timpurie și în experiențele din copilărie, iar de-acum se extind în lumea corporatistă și în piața publică, ajungând inclusiv în politicile naționale. Totodată, se extind în afara universităților din Statele Unite, spre universitățile din întreaga lume unde se vorbește limba engleză.^[v] Aceste Mari Neadevăruri sunt dăunătoare pentru toată lumea. Oricui îi pasă de tineri, de educație sau de democrație ar trebui să fie îngrijorat în privința unor astfel de tendințe nefaste.

Adevăratele origini ale acestei cărți

În mai 2014, noi (Greg și Jon) ne-am așezat pentru a lua prânzul împreună în Greenwich Village din New York City. Ne aflam acolo pentru a discuta despre un puzzle pe care Greg încerca să îl rezolve de ceva vreme. Greg este avocat specializat în Primul Amendament din Constituția SUA. Din 2001, se luptă pentru libertatea academică și pentru libertatea de exprimare în campusuri, în calitate de director al Foundation for Individual Rights in Education (FIRE)^[vi]. Organizație nonprofit și nepartizană, FIRE s-a dedicat apărării libertății cuvântului, a proceselor echitabile și a tuturor drepturilor în campusurile colegiilor din țară.

De-a lungul carierei sale, cererile pentru cenzura din campusuri au venit, în general, din partea administratorilor. Studenții, pe de altă parte, au reprezentat întotdeauna grupul care a susținut în mod consecvent libertatea de exprimare - de fapt, care a solicitat-o. Dar, de-acum, ceva se schimba: în anumite campusuri, cuvintele începuseră să fie văzute din ce în ce mai des ca fiind surse de pericol. În toamna lui 2013, Greg a auzit pentru prima dată despre studenți care cereau ca materialele "declanșatoare" (de stres) să fie eliminate de la cursuri. Până în primăvara lui 2014, The New Republic^[vii] și The New York Times^[viii] scriau deja despre această tendință. De asemenea, Greg a observat o presiune mai mare din partea studenților asupra administratorilor de colegii pentru a retrage invitațiile conferențiarilor ale căror idei erau considerate ofensatoare de către tineri.

Când acelor lectori nu li se retrăgea invitația, studenții foloseau din ce în ce mai frecvent "vetoul scandalagiilor", protestând prin mijloace care îi împiedicau pe colegii lor să participe la conferință sau să îl audă pe speaker. Totuși, cel mai îngrijorător lucru pentru Greg - și motivul pentru care a dorit să-i vorbească lui Jon - era schimbarea justificărilor pentru aceste noi reacții la materialele de curs și la persoanele invitate să le țină cuvântări studenților.

În trecut, administratorii erau motivați să stabilească anumite reguli pentru discursurile ținute în campusuri, cu scopul de a restrânge ceea ce ei considerau a fi discursuri rasiste sau sexiste.

Cu toate acestea, studenții susțineau din ce în ce mai mult că anumite tipuri de discurs - și chiar conținutul unor cărți și cursuri - le afectau capacitatea de a activa normal. Ei doreau protecție față de materialele despre care credeau că le pot periclita sănătatea mintală prin "declanșarea unor suferințe" sau prin a-i face "să se simtă lipsiți de siguranță".

Pentru a da un exemplu, programa de bază a Columbia College (parte din educația generală obligatorie pentru toți studenții colegiului) cuprinde un curs numit Capodopere ale literaturii și filozofiei occidentale^[ix]. În perioada respectivă, includea operele lui Ovidiu, Homer, Dante, Sfântul Augustin, Montaigne, Woolf - și, potrivit universității, cursul trebuia să abordeze "cele mai dificile întrebări despre experiența omenească". Dar, în 2015, patru studenți de la Columbia au scris un eseu în ziarul universității în care susțineau că studenții "au nevoie să se simtă în siguranță în sala de clasă", însă "multe texte din literatura occidentală sunt înțesate cu istorii și relatări despre excludere și opresiune" și conțin "aspecte declanșatoare de stres sau lucruri ofensatoare, ce marginalizează identitatea tinerilor din sala de curs". Unii studenți au spus că acele texte sunt atât de solicitante din punct de vedere emoțional, atunci când sunt citite și discutate, încât profesorii ar trebui să emită "avertismente privind factorii declanșatori de stres" și să le ofere sprijin studenților afectați psihic.^[x] (Avertismentele privind factorii declanșatori sunt notificări scrise sau orale oferite de profesor pentru a-i atenționa pe studenți că urmează să se confrunte cu materiale care au potențialul de a-i tulbura.) Eseul era nuanțat și aducea câteva puncte de vedere interesante despre diversificarea bibliografiei - dar chestiunea "siguranță versus pericol" este oare un cadru util pentru discutarea reacțiilor față de literatură? Sau ar putea chiar acel cadru să schimbe reacțiile studentului la textele vechi, creând un sentiment de amenințare și un răspuns la stres față de ceea ce, altfel, ar fi fost experimentat doar ca disconfort sau neplăcere?

Desigur, activismul studențesc nu este nimic nou; studenții au încercat în mod nemijlocit să modeleze mediul de învățare, așa cum a fost când s-au alăturat profesorilor în timpul "războaielor bibliografiilor" din anii 1990 (încercarea de a adăuga mai multe femei și mai mulți autori de culoare la "bărbații albi morți" care dominau listele de lectură).^[xi] Iar adesea, studenții din anii 1960 și 1970 se străduiau să îi țină pe vorbitori departe de campus sau să împiedice ca spusele lor să fie auzite. De exemplu, studenții mai multor universități au protestat față de prelegerile ținute de E.O. Wilson, biolog la Harvard, blamând scrierile acestuia despre modul cum evoluția a modelat comportamentul uman, despre care unii tineri credeau că pot fi folosite pentru a justifica existența rolurilor și inegalităților de gen. (Un panou ce promova protestul îi îndemna pe studenți să aducă "făcători de gălăgie"^[xii].) Dar acele încercări nu erau propulsate de griji în privința sănătății. Studenții doreau să-i îndepărteze pe oamenii despre care credeau că răspândesc idei malițioase (așa cum o fac și astăzi), dar atunci ei nu afirmau că membrii comunității școlare ar putea fi vătămați de vizita vorbitorului sau de expunerea la idei. Și, fără îndoială, nu le cereau profesorilor și personalului administrativ să adopte o atitudine ocrotitoare față de ei, apărându-i de prezența anumitor persoane.

Noutatea din ziua de astăzi este premisa că studenții sunt fragili. Chiar și cei care nu sunt ei înșiși fragili cred, adeseori, că alții sunt în pericol, așadar au nevoie de protecție. Nu există nicio așteptare ca studenții să devină mai puternici prin confruntarea cu discursuri sau texte pe care le etichetează drept "declanșatoare". (Acesta este Neadevărul despre fragilitate: Ceea ce nu te omoară te face mai slab.)

Pentru Greg, care a suferit de depresie pe tot parcursul vieții sale, aceasta părea o abordare teribilă. În căutarea tratamentului pentru propria depresie, el - asemenea altor milioane de persoane din întreaga lume - a descoperit că terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este cea mai eficientă soluție. TCC te învață să observi când aluneci în diferite "distorsiuni cognitive", cum ar fi "catastrofarea" (Dacă ratez acest test, voi rata întregul curs și voi fi dat afară din școală, apoi nu îmi voi mai găsi niciodată vreo slujbă...) și "filtrarea negativă" (când acorzi atenție doar feedbackului negativ, fără a remarca și laudele). Aceste tipare de gânduri distorsionate și iraționale sunt semne distinctive ale depresiei și tulburărilor anxioase.

Nu spunem că studenții n-ar fi niciodată într-un pericol fizic real sau că afirmațiile lor despre nedreptate ar fi mai mereu distorsiuni cognitive. Spunem că, și atunci când studenții reacționează la probleme reale, ei sunt mai predispuși decât generațiile anterioare să se angreneze în tipare de gândire care fac ca aceste probleme să pară mai amenințătoare, devenind, prin urmare, mai greu de rezolvat. O descoperire importantă făcută încă de timpuriu de către cercetătorii TCC a fost că, dacă oamenii încetează să gândească astfel, depresia și anxietatea lor se diminuează. Din acest motiv, Greg a fost tulburat când a observat că reacțiile unor studenți la discursurile din campusurile colegiilor expuneau exact aceleași distorsiuni despre care el învățase, în cadrul terapiei proprii, să le respingă. Unde deprinseseră studenții aceste obiceiuri mentale nocive? Astfel de distorsiuni cognitive nu îi fac cumva pe studenți mai anxioși, mai depresivi?

Desigur, multe lucruri s-au schimbat în campusuri din anii 1970 încoace. Studenții de astăzi sunt mult mai diverși. Unii ajung în universități după ce au avut deja de-a face cu forme variate de bigotism, sărăcie, traumă și boli mintale. Cadrele didactice trebuie să țină cont de aceste diferențe, să-și reevalueze vechile presupuneri și să se străduiască să creeze o comunitate incluzivă. Dar care este cea mai bună cale de a reuși asta? Dacă suntem preocupați în special de studenții care au întâmpinat cele mai severe probleme, ar trebui să facem o prioritate din a-i proteja pe aceștia de anumiți vorbitori, de cărți și idei care ar putea să-i ofenseze? Sau poate că asemenea măsuri de protecție - oricum, bine intenționate - s-ar întoarce împotriva lor, dăunându-le tocmai acelor tineri?

E necesar ca toți studenții să fie pregătiți pentru lumea cu care vor da piept după colegiu, iar aceia care fac saltul cel mai mare - cei mai expuși riscului de a se simți străini într-un ținut ciudat - sunt aceia care trebuie să învețe cel mai repede și să se pregătească cel mai din greu. Terenul de joacă nu este nivelat; viața nu este corectă. Dar colegiul rămâne, probabil, cel mai favorabil mediu de pe pământ în care te poți întâlni față în față cu oameni și idei potențial ofensive sau chiar ostile. Este ultima sală de sport mental, plină cu echipamente avansate, antrenori competenți și terapeuți gata să ajute la nevoie.

Greg era îngrijorat de faptul că, odată ce studenții ar ajunge să se vadă pe ei înșiși fragili, ar sta departe de sala de sport. Dacă studenții nu și-ar construi abilități și nu ar accepta invitațiile prietenoase de a se antrena deschis, în ring, dacă ar evita aceste oportunități pentru că oameni bine intenționați i-au convins că ar putea fi răniți de un asemenea antrenament - ei bine, asta ar fi o tragedie pentru toți cei implicați. Credințele lor despre fragilitatea proprie și a altora în raport cu idei care le displac ar deveni profeții autoîmplinite. Nu numai că studenții vor ajunge să creadă că ei nu pot face față unor astfel de lucruri, dar dacă ar acționa conform acelei credințe și ar evita expunerea, în cele din urmă ar deveni mai puțin capabili să le înfrunte. Iar dacă ar avea succes în crearea unor "bule de siguranță" intelectuală în colegiu, studenții s-ar pregăti pentru o anxietate și un conflict încă mai acute după absolvire, când, cu siguranță, vor întâlni mult mai mulți oameni cu puncte de vedere extreme.

Bazându-se pe experiența sa personală și profesională, teoria lui Greg a fost aceasta: studenții au început să ceară mai multă ocrotire față de discursuri și idei, pentru că au învățat involuntar să folosească distorsiunile cognitive pe care TCC încearcă să le corecteze. Sau, într-o altă formulare, mulți studenți învață să gândească în moduri distorsionate, iar asta crește probabilitatea ca ei să devină fragili, anxioși și ușor de rănit.

Greg voia să discute pe marginea acestei teorii cu Jon, întrucât Jon activează în domeniul psihologiei sociale și a scris extensiv^[xiii] despre puterea TCC și despre legătura ei apropiată cu înțelepciunea antică. Jon a sesizat de îndată potențialul ideii lui Greg. Ca profesor la Stern School of Business de la New York University, tocmai începuse să observe primele semne ale acestui nou "model de student fragil". Domeniul său principal de cercetare era psihologia morală, iar a doua lui carte, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, reprezenta o încercare de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă diferitele culturi morale, sau "matrice morale", în special culturile morale aferente stângii și dreptei politice.

Termenul "matrice", așa cum l-a folosit Jon, provine din romanul de science-fiction Neuromantul^[xiv] de William Gibson, apărut în 1984 (roman care a inspirat filmul de mai târziu Matrix). Gibson și-a imaginat o rețea futuristă, asemănătoare cu internetul, care conecta pe toată lumea. A numit-o "matricea" și s-a referit la ea ca la o "halucinație consensuală". În opinia lui Jon, era o modalitate grozavă de a privi culturile morale. Grupurile creează o matrice morală consensuală în timp ce indivizii interacționează unii cu alții, după care ei se comportă în moduri ce ar putea fi neinteligibile pentru persoanele din exterior. În acel moment, nouă, amândurora, ni se părea că lua naștere o nouă matrice morală în anumite zone ale universităților și că aceasta avea să se dezvolte. (Rețelele sociale, desigur, sunt concepute perfect pentru a ajuta "halucinațiile consensuale" să se răspândească cu viteza luminii în comunitățile conectate - în campus și în afara lui, în stânga și în dreapta politică.)

Jon a acceptat cu entuziasm să i se alăture lui Greg în încercarea de a rezolva acest mister. Astfel, noi am scris împreună un articol care explora ideea lui Greg, folosind-o pentru a explica un număr de evenimente și tendințe ce au apărut în campusuri cu un an sau doi în urmă. Am trimis publicației The Atlantic articolul intitulat "Arguing Towards Misery: How Campuses Teach Cognitive Distorsions". Editorului, Don Peck, i-a plăcut articolul; ne-a ajutat să consolidăm raționamentul din text, apoi i-a dat un titlu mai succint și mai provocator.

În articolul respectiv am argumentat că mulți părinți, educatori, profesori de liceu și cadre universitare au învățat, fără să-și dea seama, o întreagă generație de tineri să se angreneze în obiceiuri mentale întâlnite, de obicei, la persoanele care suferă de anxietate și depresie. Am sugerat că studenții începeau să reacționeze cu frică și furie la anumite cuvinte, cărți și lectori invitați deoarece fuseseră învățați să exagereze pericolul, să folosească gândirea dihotomică (sau binară), să își amplifice primele reacții emoționale și să se lase atrași într-o serie de alte distorsiuni cognitive (pe care le vom discuta mai departe în cartea de față). Asemenea tipare de gândire dăunau în mod direct sănătății mintale a studenților și interferau cu dezvoltarea lor intelectuală - și, uneori, cu dezvoltarea persoanelor din jurul lor. La unele școli, se contura o cultură a autocenzurii defensive, în parte ca răspuns pentru studenții care se grăbeau să îi "arate cu degetul" sau să îi facă de rușine pe alții pentru lucruri mărunte, considerate de ei ca lipsite de sensibilitate - nu neapărat ca răspuns pentru un student care arăta cu degetul, ci pentru membrii unui grup pe care studentul îl susținea. Am denumit acest tipar protecție vindicativă și am argumentat că un astfel de comportament le reduce tuturor studenților posibilitatea de a purta discuții deschise, în care să exerseze abilitățile esențiale ale gândirii critice și ale dezacordului civilizat.

Articolul nostru a fost publicat pe site-ul The Atlantic pe 11 august 2015, iar numărul revistei care îl găzduia a apărut la chioșcurile de presă aproape o săptămână mai târziu. Ne așteptam la un val de critici, dar mulți oameni - atât din campusuri și din afara lor, cât și din întregul spectru politic - observaseră deja tendințele pe care le descriam, astfel că reacția la eseu a fost predominant pozitivă. Lucrarea noastră a devenit unul dintre cele mai citite cinci articole din toate timpurile de pe site-ul The Atlantic.

Până și președintele Obama a făcut referire la ea într-un discurs ținut câteva săptămâni mai târziu, atunci când a lăudat valoarea diversității opiniilor și a spus că studenții nu ar trebui "cocoloșiți, protejați de contactul cu puncte de vedere diferite"^[xv].

Până în octombrie, ne terminaserăm aparițiile în media legate de acel articol, și amândoi eram bucuroși să ne întoarcem la celelalte activități ale noastre. Habar n-aveam că lunile și anii următori aveau să răstoarne cu susul în jos nu doar lumea academică, ci întreaga țară. În 2016, a devenit limpede că Marile Neadevăruri și practicile asociate lor se răspândeau în universitățile din Marea Britanie^[xvi], Canada și Australia^[xvii]. Prin urmare, în toamna lui 2016 am decis să aruncăm o privire mai aprofundată asupra problemelor pe care le-am abordat în articol și să scriem această carte.

Citiți continuarea acestui fragment aici.