Privind femeia amuşinată de altul

Tocmai ieri, înainte de amiază, mult spre orele dimineţii, s-a urcat în autobuzul portocaliu, imediat după doi copii, găsind loc în spate, pe scaunul măzgălit cu porcoşenii scrijelite cu cheia. E vorba de Mircea, un văr de departe, atât de îndepărtat încât nu suntem siguri că ne înrudim, doar că are aceleaşi sprâncene stufoase ca Rică, morfoleşte mâncarea în gură la fel ca mătuşa unui bunic, îşi ţine spinarea un pic încovoiată, ca mânerul unui baston, la fel cum arăta şi vărul Leonard după cununie, la ieşirea din biserică. În punga albastră avea cinci gutui şi-o jumătate, bucata cealaltă a mâncat-o rasă cu biscuiţi, dimineaţa pe stomacul gol. De unde era vedea strada în dreapta, prin geamul năclăit de degete şi muşte strivite, câteva capete de călători, umeri, grumaji, cefe, coate de toate culorile, genţi, o mustaţă, o agrafă sclipind deasupra unei urechi mici, poşete şi rucsace, precum şi un sac mare de rafie umplut cu cetină de brad.

Una dintre femei, slabă dar nu ca o scândură, cu ochelari, părul lung blond-roşcăţiu, mâini albe cu venele albastre scoase în relief, stătea în picioare, ţinându-se de bară într-un echilibru precar, se bălăngănea ca şi cum tălpile ar fi atins puntea unui vapor aflat pe o mare verde şi agitată. Privind-o ai fi spus că mai are un pic şi va cădea peste balustradă în mare, fără colac, desigur, dar după cât de liniştită părea, cu trupul moale, neîncordat, ştiai că nu va striga după ajutor, că se va scufunda fără să scoată un sunet, doar zgomotul de corp căzut de la mare înălţime s-ar fi auzit, şi valurile sparte. Ei bine, toate acestea le rumega Mircea în minte. Ridicând ochii, l-a văzut clar pe un alt pasager, un bărbat care până atunci vorbise zgomotos, glumise grosolan cu prietenii lui, gesticulase, le atinsese umerii şi genunchii cu palmele. Era în spatele femeii, aşezat pe scaun, în lateral. Când a ridicat privirea, l-a zărit închizând brusc gura, tăcând prin urmare, apropiindu-şi nasul mare de părul necunoscutei, amuşinându-l cu îndrăzneală şi totuşi pe furiş. Şi nasul lui nu mai ieşea din pletele femeii, se simţea bine acolo de n-ar mai fi vrut să plece de bunăvoie. Îl mişca în sus şi-n jos, cu nările fremătânde, la fel cum fac armăsarii, dar fără nechezat. Toţi cei din jur vedeau scena, în afară de necunoscuta amuşinată care, nebănuind nimic, părea că e tot pe puntea vaporului, bălăngănindu-se uşor prin rafalele de vânt, după cum şoferul întorcea autobuzul în curbă, punea frână sau accelera. Oamenii vedeau şi se bucurau, zâmbind larg sau în bărbii, fiecare după fire, nu spuneau nimic, doar se uitau, poate că unii, bărbaţi, ar fi vrut şi ei să miroasă pletele galben roşcăţii, dar nu puteau, fiind prea departe de ele, şi, de ce nu, prea fricoşi şi bine crescuţi. În plus, nu i-ar fi lăsat nevestele de lângă ei, logodnicele, mamele.

Mircea, habotnic, rămăsese la părerea lui. Se prefăcea în sine că ceea ce face bărbatul e greşit, că nefiind femeia lui, n-ar fi trebuit s-o miroasă cu poftă, ca dezmăţaţii. Ar fi vrut să se ridice şi să-i tragă două palme, cu sete, însă atunci s-ar fi apropiat şi de părul lung ce părea moale. Îi era teamă că, fără voie, nasul i s-ar fi repezit între plete, n-ar fi ştiut să se oprească la timp şi-ar fi atins spinarea necunoscutei, ceea ce ar fi fost o tragedie, da, ceva teribil de stânjenitor şi absurd. Apoi îşi simţea pantofii scâlciaţi, ascunşi sub scaun, ştia că haina veche nu e arătoasă.

Realizând ridicolul situaţiei, Mircea ar fi vrut ca femeia să moară. Să se prăbuşească acolo, în spaţiul strâmt dintre scaune, pe podeaua murdară, sau înecată în marea verde la care părea că se tot uită. Nu-l interesa cum, doar să moară, repede, să dispară din faţa lui! Să nu mai vadă părul lung amuşinat. Să audă dintr-o dată că i s-a găsit corpul tumefiat, acoperit de alge şi meduze, cu orbitele golite de crustacei minusculi, trup de femeie pe care nu te-ai gândi să-l miroşi, să-l priveşti cu încântare.

Toate acestea le gândea Mircea pe scaunul lui, încovoiat la trup, însă n-ai fi zis, pentru că părea ca oricare altul.