În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Tudor Giurgiu.
Claudia Nedelcu Duca: Pe plan național ești unul dintre cei mai vizibili cineaști. Ai pus bazele unui festival - TIFF - care nu doar că este necesar României, dar a ajuns să fie unul dintre cele mai importante și relevante evenimente de profil pentru Europa de Est. Ai înființat Premiile Gopo unde se premiază performanțele din cinematografie. Ești nelipsit din tot ceea ce înseamnă comisii care se ocupă de legislația privind cinematografia din România. Ești unul dintre producătorii cu un portofoliu impresionant nu doar prin numărul de producții pe care le faci ci și prin categoriile diferite de formate pe care le abordezi. Ești preocupat inclusiv de educația cinematografică - anul acesta se lansează un program pilot într-un liceu din Cluj despre educație cinematografică. Cred că suntem printre puținele țări din Europa care nu au astfel de opționale în curricula școlară. Filmele pe care le faci tu sunt importante nu doar prin tematicile foarte actuale pe care le-ai abordat, dar și prin niște campanii de promovare extrem de minuțios gândite, pe alocuri agresive în sensul pozitiv al cuvântului. E ceva ce lipsește din această prezentare despre cineastul și omul de film Tudor Giurgiu și ar fi trebuit să spun?
Tudor Giurgiu: Nu știu. În general, caracterizările ți le fac alții. E foarte greu să le faci tu. După mai bine de 20 și ceva de ani de lucru în domeniul ăsta, lucrurile vin cumva de la sine. În fiecare an avem un soi de rutină pentru organizarea TIFF-ului, a Premiilor Gopo, celelalte proiecte alternative. Anul ăsta plănuim un nou festival cu echipa mea. Rutina e spartă de aceste accidente plăcute, fericite care sunt filmele. E foarte greu pentru mine să fac evaluări, să trag linie, să fac analize de genul ăsta. Sunt alții care le fac și le fac foarte bine.
C.N.D.: Vreau să vorbim, în primul rând, despre Tudor Giurgiu ca regizor de film care împlinește anul acesta, pe 20 iunie, 50 de ani. Vom începe cu debutul tău în lungmetraj - Legături bolnăvicioase - care te-a dus la Berlinale, în secțiunea Panorama, în 2006. Mai important decât selecția la Berlin mi se pare faptul că este primul film din cinematografia românească unde se vorbește despre homosexualitate. Cum ai optat atunci, în 2006, pentru un astfel de subiect și cum a fost primit?
T.G.: Era o provocare de a sparge și de a vorbi despre un tabu în epocă. Relațiile între bărbați erau mai vizibile, cel puțin în media. Despre femei se vorbea foarte puțin. Pe mine m-a intrigat și m-a interesat întreg romanul Ceciliei Ștefănescu, nu doar partea asta a unei relații cu o tentă ușor lesbiană între cele două personaje principale. M-a interesat lumea din spatele romanului, un anume București pe care îl văzusem în timpul studenției. Era o poveste despre maturizare. Voiam să fac la vremea aia un film despre așa ceva și căutam un vehicul potrivit. M-am gândit că poate să funcționeze povestea de maturizare a unei fete care venea din provincie cu care rezonam oarecum - venisem din Cluj în București în 1990 să fac facultatea. Mi-am găsit niște puncte comune cu acel personaj. În egală măsură, foarte relevant era și alt personaj - mai așezat, cu o familie în București. Apoi mai era și o relație între doi frați. Nu înțelegeam această relație, nu știam cum e. A fost foarte greu. Țin minte că discutam mult cu actorii - cu Tudor Chirilă, cu Maria Popistașu, cu Ioana Barbu. Ne-am dus la psiholog. Mergeam pe un teren unde nu mai fusesem niciodată, niciunul din noi. Nu avusesem tipul ăsta de experiență, dar a fost foarte interesant să fac filmul. A fost, cum ziceam, o provocare în a vorbi liber despre niște lucruri puse un pic sub covor, despre care nu prea se vorbea. Țin minte și acum că mi s-a reproșat că nu am arătat mai mult, că n-a fost filmul mai explicit, dar nu asta era ideea. Scenariul cerea un anumit tip de delicatețe iar eu am răspuns cu o tratare cinematografică asemănătoare. A fost o aventură și un film foarte special. A rămas în continuare pentru mine și o filmare foarte plăcută alături de toți cei din echipă.
C.N.D.: Povestești despre cei care și-ar fi dorit să vadă mai mult din relația fizică dintre cele două personaje feminine, dar nu a fost și public deranjat de abordarea unui astfel de subiect?
T.G.: A fost și public șocat. În România, la vremea respectivă, nu era o poveste despre care să se vorbească cu ușurință. Nu era deloc ca acum când, bănuiesc, lucrurile sunt privite cu mai multă deschidere. Nu cred că mai este un subiect despre care nu se vorbește. În străinătate, arătând filmul în societăți mai deschise, unde lucrul ăsta nu mai era nici o surpriză, publicul a privit povestea ca pe un mod de a alege, de a fi. Filmul a născut multe pasiuni. Primeam mesaje de la fani. Țin minte că Maria a fost căutată de tot felul de fete; una din Brazilia a venit până în România ca să vadă Bucureștiul. Filmul a născut mulți fani pentru că în cinematografie, cel puțin în zona asta de filme gen LGBT, horror, comedie, există un număr semnificativ de fani care urmăresc filmele noi care apar. Am fost surprins să văd că filmul s-a vândut foarte bine în lume.
C.N.D.: Ai abordat în portofoliul tău filmul documentar. Ai făcut Nunți, muzici și casete video. Este un film despre cei care lucrează... cum să-i zic? - în industria nunților - filmează, fac poze, niște oameni care se iau foarte în serios într-un domeniu care e la limita kitsch-ului, de cele mai multe ori. De ce ai făcut un astfel de film?
T.G.: Pentru mine, în general, pedeapsă mai mare nu cred că e decât aia să mă duc la nunți sau la nunțile alea cu protocol, cu tot desfășurătorul, mai mult sau mai puțin tradițional. Am văzut tot felul de casete și m-am îngrozit un pic pentru că mă tot gândeam ce fac oamenii cu tipul ăsta de amintire în care investești extrem de mult financiar, emoțional înaintea acestui eveniment. Îți dorești să fie totul impecabil și nu discutăm doar de aranjamente, îmbrăcăminte și inclusiv partea asta legată de împachetarea nunții în albume foto sau materiale video.
C.N.D.: Și care e foarte falsă iar filmul traduce lucrurile astea.
T.G.: Nu știu dacă e neapărat falsă. E tipul de proiect în care am intrat judecându-i greșit pe oamenii ăștia. Mi se păreau multe amuzante, decizii foarte ridicole, dar stând de vorbă cu ei și cunoscându-i mai bine pentru că i-am urmărit o perioadă, ne-am împrietenit și am petrecut mult timp împreună, vedeai niște oameni foarte preocupați de ceea ce fac și foarte dornici să facă diferența de fapt în meseria asta a lor cu o competiție foarte puternică. În orice oraș din țară sunt câțiva lideri care se luptă să câștige segmente de piață tot mai multe, cupluri noi, familii noi și așa mai departe. Am încercat să înțeleg motivația din spatele fiecăruia, de ce vor să lucreze așa și nu altfel. M-am oprit din a-i judeca. Mi s-a părut amuzant să înțeleg estetica lor. Mi s-a părut interesant să îmi explice de ce fac lucrul ăsta, de ce filmează și montează în felul ăsta. A fost o încercare și pentru mine să intru într-un domeniu de care nu mă apropiasem până în momentul ăla. Am intrat ca musca-n lapte, cum se spune.
C.N.D.: Sunt niște oameni care se iau foarte în serios și, nu doar din acest motiv, devin ridicoli. E un film despre kitsch și ridicol versus... nici nu știu ce...
T.G.: Probabil că așa e, dar să știi că l-am făcut cu mare dragoste de subiect și de ei. Și chiar dacă, repet, la început îi judecam și îi tratam ușor superior. Dar dacă nu iei în serios lucrurile pe care le faci, indiferent că filmezi o nuntă, filmezi un clip, un film, nu faci nimic bine. Reușești să faci doar dacă ești foarte asumat și foarte obsedat de ceva. Mulți dintre ei erau în felul ăsta, dar sigur că exista un contrast până la urmă foarte simpatic și plin de umor. Mi se părea foarte simpatic cum realizau ei momentele esențiale ale nunții, fotografiile și filmările cu cuplurile în varii poziții unele într-adevăr total nepotrivite sau nefirești. De fapt era un chin la care mirii se supuneau doar pentru a avea the best angle.
C.N.D.: Și încercările de reconstituire a momentului primei întâlniri sunt și ele de excepție... E un film la care nici nu știi dacă să râzi sau să te minunezi de modul în care se întâmplă lucrurile.
Un film documentar pe care îl ai în pregătire și care nu e terminat este O oră la Mamaia - un documentar care are ca punct de plecare o corespondență dintre un adolescent din România și o nordică venită în anii '80 la mare. În ce stadiu e acel film?
T.G.: Filmul e încă în montaj pentru că nu reușim să îi dăm de cap. E un film care a început din dorința de a explora o relație foarte interesantă între doi oameni din culturi diferite, oameni care s-au cunoscut, cum spune și titlul, la Mamaia, în 1984. Aveau 13 - 14 ani și și-au scris apoi zeci de scrisori, de ilustrații, și-au trimis pachete. În România nu prea au mai ajuns din cauza securității și a celor de la vamă care cenzurau pachetele care trebuiau să ajungă la români în vremea aia. Iar pe acești doi oameni, după aproape 20 de ani de la această primă întâlnire, soarta i-a readus împreună. S-au regăsit și s-au iubit. E foarte interesant. În film m-a preocupat să vorbim și despre ce ne apropie și ce ne desparte la nivel de culturi, la nivel de experiență. Un bărbat din România e crescut și educat într-un anume fel. El e din Constanța și nu vreau să spun nici de bine nici de rău, dar e foarte interesantă educația și tipul de experiență pe care le ai când te formezi într-un mediu apropiat portului versus o femeie care vine din nordul Suediei, de la țară, din Laponia, care vine cu multe inhibiții, cu multe frici, dar născută într-o cultură în care nu spui totul direct pe față, o cultură unde nu te exteriorizezi, reții foarte mult în tine, nu ești open mouth. Tipul ăsta de relație cu multe contraste, cu multe lucruri foarte interesante mi s-a părut important să o explorez, să o analizez. Din păcate ei la un moment dat s-au despărțit și tot ceea ce trebuia să fie un film despre apropiere cumva a ajuns să fie un film despre anatomia unei despărțiri. În momentul de față suntem într-un impas pentru că nu știm încotro să mergem cu montajul, cu filmul. Au fost și cei doi ani grei de pandemie. O să mai filmăm probabil și anul ăsta cu ei. Trecerea timpului o sa ne ajute să ne dăm seama mai bine încotro merge povestea așa că nu am o presiune majoră în a termina anul ăsta sau anul viitor.
C.N.D.: Devine un observațional.
Se va face în sfârșit un film documentar despre Ilie Năstase căruia îi vei semna tu regia. În ce stadiu sunt filmările și care e perspectiva să finalizezi acest portret?
T.G.: Filmul despre Ilie e un proiect la care mă gândeam de multă vreme și mă bucur că am demarat în 2021 filmările. Recent m-am întors de la Paris, de la Roland-Garros. Am fost și la Roma. Am filmat cu nume mari ale tenisului mondial, cu Jan Kodes, Stan Smith, cu marii lui adversari, cu Mats Wilander, cu Henri Leconte, cu Mansour Bahrami, oameni care i-au fost lui foarte apropiați. Vor mai urma încă mulți alții. Am filmat cu Boris Becker - slavă Domnului, înainte să intre la închisoare, cu Rafael Nadal. Mai presus de toate, ceea ce e foarte interesant este că filmul ăsta nu doar că va revizita performanțele lui Ilie, dar vom și vedea cum a fost posibil ca România să dea un mare campion într-o perioadă când, în anii '70, noi nu eram deloc pe harta mondială a sportului. Apoi e important să vezi de fapt comparația între două epoci, nu doar ale tenisului, dar ale sportului din perioada aceea cu ce se întâmplă acum. Jucătorii se plimbau la turnee cu mașina, stăteau pe la prieteni, câștigau bani foarte puțini. Stăteau mult timp împreună după meciuri la restaurant, la distracție. Acele vremuri versus nebunia din sportul profesionist de azi unde fiecare jucător are echipele proprii de antrenori, maseuri, fizioterapeuți, psihologi și așa mai departe. E un contrast care merită exploatat între ce a pierdut și ce a câștigat sportul într-un interval de 50 de ani. Filmul va vorbi și despre asta. Mai filmăm anul ăsta. Căutăm materiale de arhivă în toată lumea. E un volum de muncă enorm și care va costa pe măsură. Sper că vara viitoare, la TIFF, să îl avem gata.
C.N.D.: În povestea lui Ilie Năstase ce loc vor ocupa momentele mai controversate din viața lui publică și privată din ultimii ani?
T.G.: O să vorbim despre toate. Nu este un film care să ocolească derapajele lui Năstase, dar în egală măsură nu poți să vorbești despre ele decât dacă înțelegi cine e Ilie și contextul în care el le spune. E un jucător care, în anii aceia în care devenise numărul unu în lume, așa vorbea cu prietenii lui. Își spuneau comunistule, țigane. El îi spunea lui Arthur Ashe negroni, el îi spunea nu știu cum. Li se părea haios și vorbeau foarte liber. Ilie e un free spirit, cum mi-a spus ieri Mats Wilander. Ăsta e Ilie. Nu poți să îi pui botniță. El așa a fost obișnuit să trăiască, să gândească. Sigur că a făcut niște declarații care în tiparul de azi al corectitudinii politice i-au atras mult hate, a primit penalizări și așa mai departe. Sigur că ar trebui învățat ce să spună și cum să spună. La 75 de ani cred că e mai greu să faci lucrul ăsta. În egală măsură, nu îți rămâne decât să vezi un pic cine e omul dincolo de vorbe, să îl înțelegi și să vezi de unde a plecat, să vezi cum s-a format și să afli mai multe despre el.
C.N.D.: Mai ai în plan alte proiecte de film documentar ca regizor?
T.G.: Slavă Domnului, nu!
C.N.D.: Sunt subiecte în sertarul tău pe care simți că ai putea să le tratezi mai bine urmând ca format mai degrabă documentarul decât ficțiunea? Mă gândesc la faptul că majoritatea subiectelor pe care le-ai abordat în filmele tale de ficțiune ating, unele dintre ele, aspecte sociale, politice.
T.G.: Nu, nu este neapărat o zonă de care să fiu foarte preocupat când apar subiecte și povești interesante.
C.N.D.: Vreau să vorbim despre Superman, Spiderman sau Batman. E un film premiat de Academia Europeană de Film pentru cel mai bun scurtmetraj în 2012. Are două premii la un festival important din Aspen și, probabil, de aici a ajuns pe lista lungă de la Oscaruri în anul respectiv. E una dintre poveștile foarte emoționante, foarte bine scrise. Are o structură narativă atipică pentru tine. Emoția și poezia pe care le are filmul sunt foarte puternice. Care e povestea din spatele poveștii din Superman, Spiderman sau Batman?
T.G.: E o poveste foarte simplă - am primit scenariul, m-a emoționat, mi s-a părut, cum bine ai spus, o poveste scrisă bine de Doru Lupeanu - un scenarist care, atât de bine a scris încât a plecat în Canada după ce am făcut filmul. Succesul filmului cred că a venit din alinierea unor astre - am găsit la casting acest copil, Aron, care este fabulos în film, cel mai mic dintre cei care veniseră la probe. Nu eram convins că se va descurca, dar, în egală măsură, văzându-i dezinvoltura, mi-am dat seama că he will steal the show, cum zice americanu' și că va trebui să ne pliem cu toții - regizor, operator, echipă, ceilalți actori - pe ceea ce face el, el ne va ghida. Mi-am dat seama rapid că va fi foarte complicat să îi pun eu vorbe în gură, să îl pun eu să facă. Sigur, când a fost nevoie, am insistat și a făcut ce am vrut. Era foarte simpatic. Deși avea patru ani, mi-am dat seama că trebuie să îl urmărim și datorită lui, datorită lui Bogdan Zsolt, celorlalți oameni din echipă, lui Adi Silișteanu de la cameră, filmul ăsta a avut o zodie foarte fericită. L-am filmat într-un timp record - în trei zile sau în patru zile la Cluj. S-au legat lucrurile foarte bine acolo. Nu l-am făcut cu gândul la premii, nu ne-am făcut un obiectiv din a stoarce lacrimi, l-am făcut pentru că ni s-a părut o poveste care trebuia spusă. Mulți dintre cei care l-au văzut mi-au spus că au plâns și că au fost foarte emoționați de film. Filmul a ajuns în cele mai incredibile locuri și a obținut multe premii. Sigur, premiul Academiei Europene de Film a fost cel mai important. E un film care mi-a provocat un lanț întreg de bucurii și de satisfacții la care nu m-am așteptat.
C.N.D.: E filmul care va deschide noaptea care îți este dedicată pe 25 iunie 2022 la TVR. Copilul este, într-adevăr, fermecător și e foarte echilibrat în relația cu Bogdan Zsolt, un actor pe care îl vedem foarte puțin în cinematografia de la noi. Nedrept de puțin. Nici tu nu l-ai mai distribuit în nimic altceva.
T.G.: E destinul actorilor de etnie maghiară pentru care fie se scriu roluri, fie le faci personaje ca atare, fie îi dublezi... E foarte greu să pătrundă în cinema datorită felului lor de a vorbi cu accent. Nu e ușor pentru ei, dar asta nu exclude deloc marele lor talent și e păcat, cum spui, că nu apar prea des.
C.N.D.: Vreau să vorbim puțin despre Doru Lupeanu - scenaristul scurtmetrajului. Eu am văzut acum pentru prima oară filmul. Am văzut că a mai scris niște scurtmetraje (unul dintre ele, Fatza galbenă care râde a fost publicat de LiterNet și e disponibil gratuit aici) și acum, uitându-mă pe imdb, are ceva în lucru. De ce nu scrie mai mult? De ce nu e mai prezent în această industrie?
T.G.: Lucra în imobiliare când ne-am întâlnit. Nu știu acuma în Canada ce face, dar scrisul era un hobby. Nu și-a făcut o meserie din asta. Nu a câștigat bani serios din scris. Cred că este unul dintre acele multe talente, din păcate neexploatate care și-au dat seama probabil că nu pot să trăiască doar din scris, din cinema, din televiziune și a hotărât să se dedice altei meserii. E un om foarte talentat.
C.N.D.: Nu ai făcut echipă cu un scenarist cu care să scrii. De fiecare dată, la fiecare nou film, ai schimbat co-scenaristul. De ce?
T.G.: E, cred, și o chestiune legată de specificul proiectului și de nevoia mea ca regizor de a schimba echipele, de a găsi chimii diferite cu oameni noi, cu oameni diferiți. Cred că fiecare întâlnire de tipul ăsta la un film - că e un scenarist, un operator - aduce ceva nou și te provoacă să schimbi și tu ceva, să îți pui întrebări în ceea ce te privește. Uite, acum, la filmul pe care tocmai l-am filmat - Sibiu '89, posibil cel mai bun film pe care l-am făcut până acum, am lucrat din nou cu Cecilia Ștefănescu cu care nu mai făcusem nimic de la primul film. Fiecare film are o poveste diferită de celălalt și mi s-ar părea foarte plicticos să lucrez în aceleași echipe. Nu pot să fac asta.
C.N.D.: Despre oameni și melci - un grup de muncitori care vor să salveze o fabrică donând spermă. Un film care povestește despre un fapt real, foarte aproape de Full Monty, unul dintre filmele care circulau atunci. Este un film despre anii '90 din România. E o comedie socială, iarăși un gen destul de izolat la noi, în momentul în care a apărut. Lansarea lui mi se pare că a fost o lecție despre cum ar trebui să se facă promovarea unui film într-o țară în care publicul nu consumă cinematografie românească. Sunt bani, în sistem, care susțin producția de film, dar când ai mare nevoie de bani ca să poți ajunge la un anumit tip de public, nu există surse de finanțare. Vreau să povestim despre cum ați gândit campania de promovare. A fost filmul cu cel mai bun box office în anul respectiv. În momentul în care ai gândit povestea, când ți-ai luat elementele din socialul acelor ani '90 nebuni din toate punctele de vedere, ai vizat acest box office?
T.G.: Nu înainte de a porni la filmare. Știam că avem un scenariu bun, eram absolut siguri că filmul, dacă era făcut corect și bine, va ajunge la public și va fi un film prizat, de asta eram absolut convins. Odată ce am terminat filmul și am făcut și câteva vizionări, ne-am dat seama că suntem acolo - filmul putea fi gustat și iubit de spectatorii români. Mi s-a părut firesc să facem o campanie cât mai agresivă. În condițiile în care neîncrederea în filmul românesc era și atunci la fel de mare cum e și acum. Totdeauna te duceai la cinema cu spaimă - ba că nu se vede bine, ba că nu se aude bine, ba că e prea deprimant. Am vrut să dăm încredere oamenilor, să vadă secvențe din el înainte. Am avut avantajul unei distribuții cu nume sonore, cu oameni deopotrivă tineri sau aflați mai spre finalul carierei, oameni cu o carieră impresionantă în spate. Ne-a ajutat și curiozitatea de a vedea pe Monica Bârlădeanu, pe Andi Vasluianu, Dorel Vișan și alții. Nu ne-am fixat un obiectiv în a doborî nu știu ce recorduri ci de a fi văzut filmul de cât mai multă lume. Ceea ce era greu pentru că nu erau săli, nu erau nici măcar câte sunt acum. Erau multe județe fără săli de cinema. Nici măcar la Câmpulung Muscel, locul de unde a pornit toată povestea, nu era un loc pentru proiecție. A fost un efort major să ajungem cu filmul la oamenii care au pornit întâmplarea asta nebună. Ne-am pornit în eterna caravană prin țară.
C.N.D.: Privind la ce se întâmplă acum și făcând abstracție de cei doi ani de pandemie care au agravat lucrurile, m-ar interesa să știu punctul tău de vedere din interior despre cum e cinematografia acum. Ofertele de film sunt în continuare foarte reduse. Despre săli nu avem ce să discutăm pentru că sunt din ce în ce mai puține și sunt doar în mall-uri. Partea de promovare, cum menționam mai devreme, e nulă; se întâmplă doar dacă vrea regizorul să facă ceva sau producătorul filmului. Filmul de autor în continuare nu și-a găsit locul în cinematografele din România și, poate implicit, nici în gusturile publicului. Cu această Noapte albă a filmului românesc la TVR încercăm să creăm portrete de cineaști și să încercăm să propunem niște chei prin care să privești filmul de autor, să îl diferențiezi de filmul pentru publicul larg. Și filmul pentru acest public larg este tot un accident generat de niște inițiative private ale unor oameni care nu prea au legătură cu industria cinematografică românească. Cinematografia locală supraviețuiește doar pentru că există câțiva curajoși. Cum se vede de la tine?
T.G.: Sincer, eu nu împărtășesc această analiză sumbră. Cred că e un fenomen firesc care se întâmplă peste tot în lume. Nu suntem cu nimic mai diferiți nici de Ungaria, nici de țări poate mai avansate. Desigur nu trebuie să vorbim despre Franța care e o cu totul altă poveste.
C.N.D: De ce trebuie să ne raportăm doar la ce se întâmplă în Sud-Estul Europei, unde oricum e mai bine decât la noi?
T.G.: E foarte greu. În Franța mersul la cinema e un cult. Copiii învață despre cinema la școală, li se explică cum să vadă un film, au ore de educație media. Nu putem compensa un ecart de 50 - 60 de ani de a învăța cum să te uiți la filme. În România lucrurile sunt cum sunt. Mi se pare că sunt mult mai bune de fapt decât merităm sau decât ne așteptăm pentru că, iată, ai filme de autor care sunt filme făcute de niște oameni excepționali, în împrejurări excepționale. Filme premiate pe niște subiecte care niciodată, nicăieri în lume, nu vor polariza masele, nu vor schimba gustul publicului. Faptul că se găsesc bani în continuare pentru ele și acești autori, câțiva, importanți, continuă să facă astfel de filme, e lăudabil. Mi se pare mai important faptul că au început să se facă în ultimii ani filme de public, multe născute din inițiativă particulară. Oamenii își pun banul de-acasă, fac filmul, se recuperează banii din cinema.
C.N.D: Se recuperează?
T.G.: Se recuperează. Mai primesc bani de la platforme de streaming... asta arată că deja e un circuit sănătos. Sigur că nu se rulează milioane de dolari ca în America, dar arată că deja și în România partea asta economică s-a cam reglat. Au apărut comedii mai bune, mai proaste. Putem să comentăm că e umorul prea gros sau nu, dar cred că din punctul ăsta de vedere lucrurile s-au așezat. Eu am militat ani de zile pentru săli, dar, după ce s-a întâmplat cu pandemia și cu impactul ăsta fabulos al platformelor de streaming, cred că sala de cinema va rămâne un obiect de muzeu în care oamenii vor vrea să vadă filme. Peste 30 - 40 de ani, te vei îmbrăca frumos, te vei duce la cinema cum te duci la Operă. Sigur, la mall va fi un pic diferit, dar cred că se va produce o schimbare majoră în felul în care ne raportăm la sala de cinema. Cred că trebuie să fim puțin mai relaxați. Da, regret în continuare că în toată România nu avem un cinematograf corect calibrat tehnic unde să pot face o premieră cu 1.000 de oameni și trebuie să găsim tot felul de variante alternative - mergem în teatre, la Sala Palatului, la...habar n-am. Este foarte penibil, de fapt, pentru o astfel de cinematografie hiper lăudată, hiper premiată. Nu există nicio emisiune de cinema... Astea sunt tipurile de insatisfacții și de durere care mă apasă. România urmează un model general valabil și în alte țări. Nu stăm nici mai bine, nici mai prost.
C.N.D.: Nu știu ce să zic. Faptul că nu mai ai unde să te duci la cinema în București ca să vezi film de autor decât în două săli unde condițiile sunt incompatibile cu investițiile pe care le faceți în sunet sau în producție, în general, e cel puțin aiurea. Nu cred că se va întâmpla să mă duc la cinema ca la Operă în timpul vieții mele, iar modul în care poți crește și educa o generație tânără să consume filmul ca artă, este tot o utopie, raportându-mă la cât și cum se face acum la nivel național.
T.G.: În egală măsură, trebuie să te gândești și dacă există consumatori care să vrea să vadă acest gen de filme. Eu nu cred sincer că sunt atât de mulți oameni dornici care să iasă numai pentru că a apărut ultimul film al lui Mikhaël Hers sau chiar și Almodóvar. Cred că mai poate funcționa o vreme. Festivalurile însă sunt făcute pentru asta. La festivaluri, la TIFF și nu numai, oamenii stau la coadă să vadă un film sud coreean pentru că știu că acolo e un eveniment. Mergi pe mâna echipei festivalului. Vrei să fii provocat și surprins de niște filme de care habar nu ai de unde sunt, ale cui sunt, cine le-a adus. Festivalurile, în scurt timp, dacă nu deja, au devenit aceste hub-uri în care foamea de film și goana după tipul ăsta de experiențe speciale, interesante de care aminteam, vor fi satisfăcute acolo. Spectatorul avid de cinema va fi mulțumit.
C.N.D.: TIFF-ul e în zona Clujului. Crezi că în Brăila, în Suceava, în Alexandria, nu sunt oameni care și-ar dori să vadă astfel de filme? Cum să faci un film pe care să îl poți vedea doar în cadrul unui festival? Mi se pare o greșeală de strategie care ar trebui rezolvată, însă nu știu de cine.
T.G.: Da, Claudia, dar e o chestiune care ține de politica națională. Dacă la nivel guvernamental nu se ia nicio decizie, e degeaba. România funcționează totuși sub sindromul ăsta al tătucului. Dacă nu vine cineva să spună: "Fraților, băgați bani în educație, cultură și sport!", nu va face nimeni nimic. Dacă vorbim de sport situația e mult mai tragică decât faptul că nu sunt filme sau săli. Copiii nu mai fac sport, nu se mișcă nimeni, nu spune nimeni: "oameni buni, sportul românesc e pe ducă". Sunt generații întregi care nu se mai mișcă, nu mai au orele de educație fizică, Asta vine după experiența pe care o am săptămânile astea în care montez la Budapesta când văd ce face statul maghiar despre care putem comenta și discuta vrute și nevrute. Statul maghiar a investit enorm în sport și nu doar în clădiri, cum se face la noi - mai vine un primar, mai adună banii pe linie de partid și mai trântește un stadion. Nu se investește în cei tineri, în sportul de masă, nu se investește într-o politică deșteaptă pentru a genera o mișcare, campioni. La fel și în film. La fel și în alte zone, alte domenii culturale. Ori la noi tipul ăsta de viziune pe termen lung lipsește. Atâta timp cât lucrul ăsta va fi la fel, nu cred că trebuie să avem pretenții majore.
C.N.D.: De ce eu? este un film al anilor 2000 despre îngrădirea justiției, despre sinuciderea unui procuror. E o reconstituire a ultimelor zile din viața unui tânăr procuror. Pare că în perioada de cercetare ați făcut un soi de anchetă. Aduci în filmele tale locurile de unde pornește subiectul - aici ai folosit terasa de pe care s-a aruncat Panait. Filmul e o radiografie dureroasă a acestei Românii despre care vorbim acum și care pare că refuză cu obstinație să se facă bine, să se vindece. Mi se pare un act de curaj să abordezi un astfel de subiect. Mă interesează și dacă în timp ce lucrai la el au fost persoane care au încercat să îți îngrădească accesul la informații pentru că era un subiect incomod politic. Cum vezi filmul acum?
T.G.: Așa, cu o perspectivă temporală detașată, cred că filmul a reușit să portretizeze bine anii respectivi - vorbim de anii 2000, anii în care România se dezvolta într-un regim foarte autoritar politic. Partidul Social Democrat, la vremea respectivă, printr-un mod anume de a guverna, intra cu bocancul peste tot. Puterea era atât de mare încât modul lor de lucru cu autoritățile presupunea nu independența justiției ci aservirea justiției. Nu numai acolo ci și în alte domenii - în media, în televiziune și așa mai departe. Tipul ăsta de legături toxice între mediul politic și, în cazul de față, justiție mi s-a părut o miză importantă. Am citit mult despre asta. Erau anii în care s-au vândut fabrici, ani în care serviciile secrete făceau contrabandă cu produse petroliere. Foștii securiști făceau averi mari de tot sub paravanul unor întregi operațiuni financiare și firme. România acelei perioade era un fel de pampas în care dacă aveai proptele, dacă erai apărat de cine trebuie la nivel politic sau din servicii puteai să faci orice. Tipul ăsta de viziune asupra acestei lumi și asupra acestor ani va rămâne probabil peste cincizeci de ani, o suta de ani. Cine o să vrea să mai vadă cum arăta România în anul 2000, ca în De ce eu?. N-a fost niciun act de curaj extraordinar. Am citit, am făcut research. N-a fost nimeni care să îmi spună să nu fac asta sau asta. A fost un film la care am lucrat fără probleme, fără intervenții sau obstrucții.
C.N.D.: În Despre oameni și melci ai apelat la o distribuție cu nume mari, în De ce eu? ai mers pe actori care nu aveau o vizibilitate foarte mare și a fost rampa de lansare pentru Emilian Oprea care a avut o partitură foarte curajoasă, foarte grea de care el s-a achitat cum trebuie. Cum ai optat pentru un actor care avea experiență mai degrabă în zona teatrului?
T.G.: Dacă în toate etapele facerii filmului stai să te gândești la temeri, mai bine nu mai faci. Trebuie să te arunci și să spui că orice pariu trebuie câștigat. Mă lupt să dovedesc validitatea propriilor alegeri. Emilian a fost o alegere foarte abruptă, dar hotărâtă pentru că am crezut că poate să facă filme. Am crezut în potențialul lui. Îl văzusem la teatru, în special în spectacolele pe care le-a făcut cu Radu Afrim. Radu este de fapt omul care l-a format, l-a ajutat să se descopere, să evolueze. Eu l-am preluat deja ca un actor matur care a trecut prin multe probe de foc în teatru. Am rămas surprins că nu făcuse deloc film. Ne-am împrietenit. După un an-doi de lucru așa la rece în care ajungi să te legi de omul respectiv, să-ți povestești viețile, să bei, să ieși în oraș, să stai să povestești despre subiectul filmului... senzațiile astea de nesiguranță dispar. Eram sigur că va putea face rolul ăsta foarte bine. Glumeam cu el spunându-i că o să îi iau 70% din toate contractele viitoare. Mă bucur că a devenit un actor căutat, lucrează cu Andrei Șerban, a devenit un actor iubit de Andrei, un actor de bază al trupei de la TNB, a jucat în seriale. Întâlnirea noastră și filmul ăsta au fost de fapt esențiale pentru explozia lui. Probabil că s-ar fi întâmplat și altfel, sau nu. În lumea teatrului, a filmului, sunt multe cazuri de actori, poate la fel de buni, care n-au avut șansa unor întâlniri care să le schimbe destinul.
C.N.D.: Parking e povestea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Este desprinsă din romanul lui, Apropierea. Personajul e un tânăr care pleacă cu 20 de euro în buzunar în Spania ca să se reinventeze. Ai filmat, apropos de locurile din realitate pe care le aduci în filmele tale, în parcarea în care Marin Mălaicu a fost paznic. Personajul vostru, Adrian, nu își dorește să facă bani în Spania ca să își construiască o casă cu etaj în România, ci vrea să învețe spaniola ca să poată să citească romanele și marile capodopere ale literaturii spaniole. Cum ai administrat această ciudățenie - care e ușor snoabă din punctul meu de vedere - în perioada de scriere a scenariului?
T.G.: O observație foarte justă pentru că cel mai greu de-a lungul scrierii și apoi facerii filmului a fost exact lucrul ăsta - să facem un film despre un antierou. De obicei, într-un film e un dur care ar vrea să facă lucruri. Vrei, așa cum spui, să adune bani să își construiască o casă, să se lupte cu un antagonist. Personajul meu din Parking nu era nimic din toate astea. E un om care a vrut să fugă de viața sa și vrea să se reinventeze din alte motive, mai mult sau mai puțin romantice. S-a nimerit într-o rulotă în sudul Spaniei, în condiții destul de mizere, dar bucuros că învață limba și citește poezie. Întâlnește o femeie care îi schimbă puțin viața. Tipul ăsta de atitudine, foarte relaxată și deloc încrâncenată a fost și pentru mine o problemă și, în egală măsură, mi-am spus "e un challenge". E un caz unic, un tip de situație despre care n-aș mai face niciodată film, dar m-a intrigat mai ales că se vorbea foarte mult de emigrație, de românii care au făcut și care au dres și... știm bine câte subiecte sunt în jurul lor. Iată că avem un român care face altceva cu timpul lui, cu banii lui, cu modul în care de fapt își gestionează momentele de singurătate. Și mi-am spus: "Hai să facem filmul ăsta!". Pentru că, la rândul meu, vorbind cu autorul real, cu Marin Mălaicu, nu înțelegeam cum de a trăit așa. Este un film care s-a născut din încercarea mea de a înțelege cum a făcut. Nu mă văd deloc făcând tipul ăsta de nebunie. Adică am și eu tot felul de idei crețe în cap, mai plec, dar n-aș fi în stare să las totul, să iau 20 de euro și să mă duc să culeg via, să plantez măslini. A fost un mister pentru mine, mister care m-a provocat să fac filmul.
C.N.D.: În permanență este contrastul ăsta între lumea spumoasă a spaniolilor care sunt puși tot timpul pe fiesta și el care este interiorizat în permanență. Nu e un film despre emigranți, cum spuneai, deși e una dintre temele filmului, e un film despre un visător, despre un om care își construiește... un chateaux en Espagne. Personajele masculine în special, pentru că ele sunt cheia în filmele tale, au un soi de naivitate, de inocență, dorința de a îndrepta lumea lor sau lumea din jur. Ai creat un soi de prototip de personaj masculin în cinematografia de la noi. Cum l-ai gândit?
T.G.: Fără să am o strategie în sensul ăsta cred că după Despre oameni și melci, De ce eu?, Parking și filmul despre revoluție la care lucrez acum întregesc tabloul acestor personaje masculine despre care spuneai. Sunt idealiști, vor să schimbe lumea, dar în egală măsură naivi și oameni care sunt luați pe sus de evenimentele care se desfășoară în jurul lor. Istoria îi ia pe sus și sunt incapabili să înțeleagă de fapt marele curs al istoriei și felul în care se scriu lumea și evenimentele din jurul lor. Sunt incapabili să priceapă de fapt acest the bigger game. Cred că am încheiat un anume tip de poveste. Mi-ar plăcea să fac și alt tip de filme în care eroul principal să nu mai aibă aceeași structură de personaj masculin, cum bine ai observat. Probabil asta vine și din felul în care sunt eu construit, din felul în care mă minunez. Și eu am un fel de idealism, de naivitate. Deci sunt, într-o mare măsură, un pic din fiecare din acești eroi. La un anume moment dat, evident, e important să mai cauți și alt tip de povești.
C.N.D.: La bază ești regizor de film, dar apuci, de fapt, să faci foarte puțin film. Toate preocupările pe care le ai în zona cinema-ului sunt proiecte uriașe; Gopo, TIFF-ul, chiar și Festivalul de filme horror care nu are amploarea pe care o au celelalte două... Cât de împăcat ești cu situația asta?
T.G.: Niciodată nu voi fi împăcat cu felul în care gestionez timpul între toate aceste proiecte. După 40 de ani te gândești că timpul nu mai are atâta răbdare. Nu a mai rămas foarte mult și devine o cursă contra cronometru. Energiile mele în momentul de față sunt în direcția facerii de filme noi. Sunt câteva proiecte care mă așteaptă și mi-aș dori ritmul ăsta de producție. Nu mă văd făcând prostii sau, dacă fac prostii, mă opresc. TIFF-ul a ajuns la maturitate, are deja o echipă sudată, oameni care știu ce au de făcut acolo. Anul ăsta a fost și pentru mine un an în care nu prea m-am implicat pentru că din iarnă până azi am filmat un nou film, suntem în montaj, deci mi-a fost foarte greu să mă ocup și de una și de alta. E o frustrare majoră faptul că, iată, trec șase ani sau șapte chiar până ajung să fac un nou film. Mi-aș propune să reduc intervalul ăsta și să încerc să fac mai des. Să vedem dacă o să iasă.
C.N.D.: Ai fost cel mai tânăr președinte al televiziunii publice, ai acest festival, ai Gopo, ai filmele pe care le promovezi și în jurul tău aduni opinii pro și contra în ceea ce privește personalitatea ta. Cum administrezi opiniile mai puțin pozitive despre Tudor Giurgiu - omul de film?
T.G.: Când ești mai tânăr opiniile astea te irită. Ai sentimentul că toți oamenii trebuie să te placă, ceea ce e o prostie, evident, și te gândești cum de se întâmplă așa pentru că tu ai făcut doar lucruri din dorința de a face bine. Anii trec și ajungi să ai perspectiva pe care o am acum - indiferent ce faci, faptul că ai o poziție, faptul că îți asumi organizarea unor lucruri relevante, îți asumi facerea unui film poate pe un subiect controversat sau nu, un film care place sau nu place, îți asumi niște decizii manageriale importante... Când faci lucruri, nu poți să nu deranjezi. Nu poți să nu polarizezi opinia publică într-o parte sau într-alta. Nu mai am deloc acea frământare că anumite decizii, hotărâri, filme nu plac sau nu sunt pe gustul unora sau altora. Așa e lumea făcută de sute de ani. Niciodată nu vei găsi numai oameni care să te aduleze și nu cred că trebuie să căutăm asta. Trebuie să fim mulțumiți să ne facem treaba cât mai bine. Restul vine de la sine. Mi se pare mai important să îți fie recunoscute meritele cât timp ești în viață pentru că sunt și situații foarte neplăcute de oameni, de artiști care au fost redescoperiți prea târziu. E important să avem o perspectivă foarte serenă și liniștită asupra acestui subiect.
C.N.D.: Spune-ne despre Sibiu '89. Care e povestea acestui film? Ce urmează să spună nou despre Revoluție?
T.G.: E o poveste despre haos, minciună și manipulare și despre felul în care noi toți, dar în special cei care au fost la putere în '90 - '91, au fost atât de savanți în a pune sub covor tot gunoiul acumulat în zilele Revoluției. Toată cantitatea asta de informații care se știau foarte bine s-au ocultat, s-au ascuns. Justiția militară și-a făcut rolul până la capăt în a albi și în a nu trage la răspundere pe cei vinovați. E un film care nu vine să spună lucruri pe care nu le știam, dar cred că vorbește despre milițieni, securiști prinși într-o împrejurare de viață foarte ciudată. E o poveste despre Sibiu la Revoluție, nu e despre București sau despre Timișoara, despre confuzia acelor zile, despre faptul că astăzi puteai să fii revoluționar, să lupți cu arma în mână pentru ceea ce credeai că e o mare revoluție și mâine puteai să fii confundat drept terorist și erai pedepsit și sufereai ca atare. Cam asta a fost așa-zisa Revoluție - un șir întreg de confuzii și de malentendu. Toți oamenii ăștia naivi - și iată iar vorbim de naivi și de idealiști - n-au realizat că de fapt o operațiune majoră se scria în spatele lor. Din păcate nici azi lucrurile nu sunt afirmate cu subiect și predicat. E foarte trist că, după, iată, mai bine de 30 de ani, nu ai un narativ foarte clar și foarte asumat despre ce s-a întâmplat atunci.
C.N.D.: Ce a generat povestea filmului tău?
T.G.: E născută din întâmplările reale de la Sibiu când, din motive care îmi scapă, armata a tras ca la balamuc în vecinii de peste drum - milițieni și securiști în momentul în care ei voiau să se refugieze în sediul unei mari unități militare din Sibiu - UM 1512. Din cauză că au fost confundați cu teroriștii, armata a tras în enorm de mulți oameni care lucrau la Ministerul de Interne. După care, cei vii care au rămas neîmpușcați, au fost băgați într-un bazin dezafectat și au fost ținuți acolo până pe 15 februarie, acela devenind locul în care toți teroriștii din Sibiu - civili, militari, polițiști, oricine era suspect - ajungeau în bazinul Unității Militare. Bazinul devine un personaj în filmul nostru.
C.N.D.: Ca producător de film ai o paletă foarte largă de proiecte și tematici și genuri. Ai contribuit la debutul multor cineaști tineri. Cum îți alegi proiectele?
T.G.: Proiectele vin în două feluri - fie vine un regizor cu un proiect, îl citesc, îmi place și atunci mă hotărăsc să îl produc, sau sunt scenarii care mi se par bune și încerc să caut un regizor sau provoci un regizor cu un subiect în care crezi. S-au întâmplat toate variantele și evident sunt regizori cu care îmi place să lucrez sau pe care îi urmăresc, după cum există și regizori pe care îi admir cu care n-am apucat să lucrez ca producător. Criteriile în care îți alegi proiectele sunt foarte diferite, dar nu cred că aș putea sa lucrez pe niște proiecte sau scenarii în care nu cred sau cu oameni cu care nu am nicio chimie. S-a întâmplat și asta - să fie scenarii bune, scenarii în care credeam, dar am renunțat să colaborez pentru că oamenii respectivi nu îmi spuneau nimic sau ceea ce schimbam la nivel de energii, de afecte era zero. Într-o relație de lucru producător-regizor cred că trebuie să fie un schimb de multe lucruri, nu doar de energie, de păreri, de idei, de opinii, ci de încredere. Regizorul trebuie să aibă încredere că producătorul vrea să facă filmul cât mai bine, să îl ajute, să stea în spatele lui, să fie un sprijin și un suport după cum și invers. Producătorul trebuie să simtă din partea regizorului și respect și camaraderie... daca lucrurile nu există, e o relație sortită eșecului.
C.N.D.: În topul mondial al festivalurilor de film, TIFF-ul era acum doi ani în primele 50 dintre cele 3.000 care erau active înainte de pandemie. Este, indiscutabil, cel mai relevant festival de film din România. Care sunt visurile tale legate de acest eveniment? Unde îl proiectezi peste ani?
T.G.: TIFF-ul e un fenomen pentru că e făcut cu mult drag. E făcut cu multă pasiune de noi toți cei care suntem în spatele lui. Dar este într-un oraș unde e întâmpinat și așteptat cu mult drag. E iubit de un public extrem de pasionat de film, nu doar clujeni. Toți cei care vin din jur, din varii orașe, locuri, de peste mări și țări, toți îl așteaptă și îl iubesc. Tipul ăsta de reacție și de relație specială între festival cu oferta de filme, de evenimente și public mi-aș dori să rămână la fel. E lucrul care mă preocupă cel mai mult pentru că am văzut și cazuri în lume de festivaluri care au început sus, dar și-au pierdut publicul din varii motive - echipa festivalului a îmbătrânit, publicul cu care ei au crescut a îmbătrânit, inabilitatea de a se reinventa sau de a-l face relevant pentru alte generații. Tipul ăsta de continuu refresh mi se pare important și asta trebuie să se întâmple și cu TIFF-ul. Altfel sigur că putem vorbi multe despre felul în care festivalurile vor fi peste ani și ani, dar indiferent de ofertă și de schimbări și de inovații la nivel de programming un lucru va rămâne sigur - va fi acea ocazie din an în care cinefilii se vor întâlni cu mare bucurie ca la o sărbătoare, ca la un eveniment unde vei vedea filmele în sala de cinema. Ceremonialul ăsta nu va mai fi atât de des. Nu se va mai întâmpla atât de des precum ne-am obișnuit noi. Tocmai din cauza asta, să vezi un film într-o sală cu 1.000 de oameni va fi wow. Să vezi un film în peliculă laolaltă cu o mie de oameni, să auzi zgomotul specific va fi wow. Tipul ăsta de ceremonial și de stare va fi o bucurie pentru public.
C.N.D.: TIFF-ul e foarte bogat printr-o multitudine de evenimente și de programe, nu doar selecția de film ci tot ce se întâmplă pe lângă. Festivalurile mari sau început să aducă producții care folosesc noile limbaje cinematografice - VR, AR etc., tot ce ține de zona asta în care tehnologia practic reinventează limbajul cinematografic. Pe când o astfel de secțiune la TIFF?
T.G.: Noi la TIFF am făcut, cred că în 2016, 2017 și în 2018, ceva ce s-a chemat infiniTIFF, un fel de forum pentru noi tehnologii de la VR la Realitate Augmentată, la performance-uri unde VR-ul funcționa la pachet cu experiențe imersive sau de teatru. Am încercat să facem puțin din fiecare. A avut succes, nu zic nu, au fost mulți curioși care au venit să vadă, dar, sincer, am rezerve că acest tip de conținut ar putea fi un fel de marcă a TIFF ului. Ne-am jucat cu ele, am văzut cum sunt. Cred însă că experiența de a vedea un film într-o arenă în aer liber, de a vedea un cinema-concert mi se pare un pic mai available pe termen lung. Nu neg că, mai ales datorită faptului că e un oraș, Clujul, unde artele vizuale sunt foarte bine established, în câțiva ani să dezvoltăm formate noi în jurul infiniTIFF-ului, poate chiar un incubator de talente și de oameni care își propun să lucreze interdisciplinar în zona de gaming, folosim poate animația și așa mai departe. E un tip de zonă care ne interesează, dar nu avem neapărat un drum foarte clar stabilit. Știu sigur însă că aș vrea ca TIFF-ul să se implice în a ajuta acești oameni tineri, la început de drum, să creeze conținut. Poate să-i ajutăm chiar cu resurse financiare, să mobilizăm resurse financiare de la sponsori. Mi se pare important să avem un cuvânt de spus în a-i ajuta în procesul ăsta în care se formează și în care au nevoie de sprijin.
C.N.D.: Aceste noi limbaje se regăsesc, în festivalurile de profil, în mici secțiuni prin care se promovează zona asta de cinema imersiv. Mi se pare că singurul loc din România în care ar putea căpăta o plajă de desfacere e TIFF-ul. Sunt foarte mulți tineri talentați în zona asta, nu neapărat de film experimental, ci de noi limbaje cinematografice. Apropos și de faptul că trebuie să ții festivalul mereu tânăr, să crești un anumit tip de public. Mi se pare că adolescenții, tinerii sunt mult mai curioși să consume genul ăsta de limbaj decât genul clasic.
Care sunt câteva urgențe legislative pe care le crezi importante pentru a duce industria de film de la noi acolo unde trebuie?
T.G.: Sunt lucruri despre care vorbim de ani de zile, dar care nu s-au concretizat și care sunt esențiale pentru ca filmele de fapt să se facă mai ușor. Mă gândesc la taxarea platformelor de streaming, o inițiativă despre care s-a vorbit care e în curs de adoptare, dar iată că nu se adoptă deși asta ar însemna evident bani mai mulți la fondul cinematografic. România e în pericol să primească o amendă din partea Comisiei Europene din cauza faptului că nu și-a aliniat legislația din audiovizual. Apoi desecretizarea concursului de scenarii care mi se pare că este absolut important să se întâmple. Și, evident, reluarea schemei de facilități fiscale de cash rebate pentru producătorii de film. E o situație bizară - toate țările din Europa au reușit să aibă scheme funcționale care să meargă. Asta înseamnă un business mai activ care atrage de afară producători străini care filmează la tine în țară. În România lucrul ăsta s-a oprit în mod paradoxal inexplicabil. Guvernul nu a mai dat undă verde la această schemă, ori asta a declanșat un blocaj și o neîncredere totală pentru străini. În ceea ce privește România, în momentul de față suntem rămași în urmă rău de tot în ceea ce privește alinierea acestei legislații de profil. Avem filme bune, profesioniști talentați, dar un sistem destul de încremenit.
C.N.D.: De ce te-ai opune să pui în funcțiune ceva care aduce beneficii reale, măsurabile acestei țări? Care este explicația din interior, cea la care aveți voi acces?
T.G.: Nicio explicație, mă depășește total. Niciodată aceste scheme de ajutor de stat nu funcționează decât dacă mediul politic și le asumă răspicat și sunt duse la capăt creându-se niște mecanisme prin care ele pot să funcționeze. În România a existat această dorință, dar iată că am ajuns la mâna unor funcționari din Ministerul Economiei care nu doar că nu înțeleg tipul ăsta de schemă, dar se și pun contra aplicabilității ei.
C.N.D.: Filmul este în primul rând...
T.G.: Muncă.
C.N.D.: Cea mai mare provocare la un film e....
T.G.: Să scrii un scenariu bun.
C.N.D.: Actorii sunt...
T.G.: Cei mai importanți.
C.N.D.: Cel mai mult îți place să...
T.G.: Lucrez cu echipa de filmare.
C.N.D.: Faci filme ca să...
T.G.: Spun povești.