Narcis Axinte: Dintotdeauna cel mai mult m-a fascinat partea de compoziție. De când m-am apucat de cântat, scopul meu a fost să îmi compun propriile piese. Cred că din acest motiv m-am mulat destul de bine pe diverse instrumente într-o formație. Știu exact care este rolul și importanța fiecăruia într-o piesă. Pentru mine este o plăcere să fac parte dintr-o compoziție, indiferent de poziția de pe scenă.
A.S.: Cum a intrat muzica în viața ta și cum ți s-au schimbat planurile de atunci și până acum?
N.A.: Muzica a fost mereu parte din viața mea. De când eram mic rețineam aproape instant linii de voce, versuri, riff-uri și părți instrumentale. Pe la 15 ani m-a înscris tata la un curs de chitară clasică unde, spre surprinderea mea și a profesorului, am progresat destul de repede. După vreo 5-6 luni, deja făceam parte dintr-o formație și începusem să compun piese. La scurt timp au început și concertele. De atunci nu mi-am dorit niciodată să fac altceva.
A.S.: Ce și mai ales cine voiai să te faci când urma să fii mare?
N.A.: Am avut multe pasiuni și încă mai am. Am vrut să fac de toate, să fiu maestru Pokemon sau Yu-Gi-Oh! Am vrut să fiu skater profesionist ca Tony Hawk sau Rodney Mullen, bucătar chef ca Jamie Oliver, pe care încă îl admir. Am vrut să fiu regizor de film ca Tim Burton, Quentin Tarantino sau Paul Thomas Anderson. Dar cel mai mult mi-am dorit să fiu muzician precum eroii mei: Thom Yorke, Damon Albarn, Brian Molko, Matt Bellamy, Jack White, PJ Harvey, Beth Gibbons, Prince, Alex Turner, James Blake și foarte, foarte mulți alții.
A.S.: Crezi că ai pornit cu dreptul pe drumul ăsta sau ai schimba ceva dacă ai avea șansa să te întorci în timp?
N.A.: Am pornit destul de ok, mai ales în condițiile date. Faptul că mi-am petrecut jumătate din viață în Giurgiu, orașul unde m-am și apucat de cântat, unde stilul de muzică pe care îl abordam era ascultat de o mână de oameni, m-a făcut să fiu mult mai ambițios, mai creativ și mai sigur pe mine. Cred că dacă locuiam altundeva, într-un oraș mai mare, n-aș mai fi avut același tupeu și aceeași ambiție. Dacă aș schimba ceva? Poate aș profita mai mult de unele ocazii sau poate aș fi mai puțin arogant în unele situații. Consider, în schimb, că toate experiențele din trecut au rolul lor și că este inutil să te gândești la ce ai fi făcut, ci mai degrabă să te gândești la ce urmează să faci.
A.S.: Ți-a fost teamă de ceva când te-ai apucat de muzică? Dar acum?
N.A.: Mi-a fost și îmi este teamă să fiu mediocru, să cânt sau să compun o muzică generică și fără personalitate și să ajung să cânt coveruri pentru a mă susține financiar. Nu de asta m-am apucat de muzică. Nu am absolut nimic împotriva cântatului într-un cover band, îi respect pe cei care o fac, mai ales că știu că e foarte mult de muncă. Câteodată mai băgăm și noi, în formațiile noastre, coveruri, însă ne punem puternic amprenta personală asupra lor.
A.S.: Ai povestit în mai multe interviuri ce artiști străini te inspiră - pe cine de la noi, în schimb, crezi că poți lua drept exemplu? Tu ce faci ca să fii un exemplu?
N.A.: Sunt foarte mulți artiști de la noi care m-au inspirat și mă inspiră, atât muzical cât și ca oameni. Cu unii dintre ei am și cântat. Cu mulți dintre ei am onoarea să mă consider prieten, lucru care în continuare mi se pare halucinant. Le ascultam casetele și CD-urile (da, atât de bătrân sunt), îi vedeam la TV și mergeam la concerte visând ca la un moment dat să împart scena cu ei. Din cei mai mari pot enumera câțiva: Horvath Octavian Vita de la Blazzaj și IPR, Mani Gutău de la Urma, Daniel Rocca de la Firma, Vlad Gorneanu Vlase de la Zob, Artan, Oigăn, Dan Byron, Mihnea Blidariu, Adrian Despot, Junkyard, Mara, Maca de la Butterflies in my stomach, Raluca Leahu de la Zebre, Roman Yagupov de la Zdob și Zdub sunt doar câțiva dintre ei. Iar din generația mea ar fi Cătălin Rulea, Andrei Hațegan, Andrei Robin Proca, Macanache, Alexandru Burcea și Mihai Ristea de la Golan, Bean MC, fratele meu Jurjak și foarte mulți alții care sper să nu se supere că nu i-am enumerat aici, dar altfel n-aș fi terminat niciodată acest interviu. De la ei și de la mulți dintre colegii mei de breaslă am învățat o grămadă de lucruri atât despre muzică, despre felul în care te prezinți pe scenă, despre cum să fii profi, despre ambiție și despre cum să îți alegi propriul drum și să te ții de el, ceea ce doresc și eu să transmit la rândul meu.
A.S.: E greu să mai inventezi o roată în zilele noastre dar crezi că ai un ceva muzical al tău și numai al tău?
N.A.: Cred că orice fel de muzică ai vrea să faci este foarte important să inserezi ceva din personalitatea ta. La mine, fiind un pic ciudat și plăcându-mi foarte multe stiluri muzicale diverse, am încercat să presar câte puțin din toate, lucru care se observă cel mai bine în Tourette Roulette. De altfel, dacă ai vedea colecția mea de CD-uri și playlist-urile de pe platformele de streaming, n-ai înțelege nimic. Ascult de toate, de la Gabriel Cotabiță la Death Grips, de la ABBA și Modern Talking la Slipknot și Burzum.
A.S.: Harlequin_Jack, Tourette Roulette, Jurjak și nu numai - ce au reprezentat pentru tine fiecare dintre aceste proiecte și ce latură din tine ai explorat cu fiecare?
N.A.: Harlequin_Jack este proiectul meu de suflet cu care am pornit la drum și unde compun tot ce îmi trece prin cap fără să îmi impun vreo limită. Este latura întunecată, psihedelică, nebună, experimentală a personalității mele. Aici cânt cu vocea, chitara, sintetizatoarele și ce îmi mai cade în mână.
Tourette Roulette este proiectul în care ne-am întâlnit patru tâmpiți, cu personalități puternice și diferite, cu scopul de a ne bate joc de tot ce e frumos. După cum o spune și numele, niciodată nu vei ști ce urmează. Abordăm toate stilurile muzicale care ne trec prin cap, încercând din răsputeri să nu sune nicio piesă la fel cu o alta, având totuși un numitor comun: dansul. Aici sunt vocalist dar mai am momente în care cânt și cu chitara și cu synth-urile.
Jurjak este proiectul ăla cool, cu băieții ăia cool, adepții șpriț, blues și rock and roll. Echipa all stars care face ravagii peste tot unde se duce. Aici port tricoul de basist și îmi face o deosebită plăcere să aduc low-end-ul live în sufletul ascultătorilor.
A.S.: Care e scopul final pe care vrei să îl atingi prin muzică?
N.A.: Să compun și să particip la crearea muzicii care va rezona cu oamenii și care va trăi mai mult ca mine. Până la urmă despre asta e vorba, să reușești să faci ceva care să trăiască pentru totdeauna. Dacă pentru cineva, undeva, muzica pe care o cânt sau o compun înseamnă suficient de mult încât să le rămână în suflet, este suficient pentru mine.
A.S.: Din culise - ai fost prezent pe scena Rocanotherworld în diverse formule și, într-un an, ai avut chiar trei concerte unul după altul cu formațiile din care făceai parte. Care a fost experiența de la festival care va rămâne mereu aproape de tine?
N.A.: Cred că mă pot considera unul din veteranii festivalului Rocanotherworld, participând cu un proiect sau altul la șase din șapte ediții. Am prins toate scenele, la toate orele și cu toate felurile de public. Mereu am venit și voi veni cu drag pentru că îmi place foarte mult atmosfera, felul în care sunt tratați artiștii. Îi respect pe oamenii din spatele festivalului pentru efortul pe care îl depun în fiecare an, reușind chiar și în pandemie să facă ceva frumos.
Referitor la experiență, cred că cea din anul în care am cântat cu trei formații, una după alta, a fost una dintre cele pe care le voi ține minte cu drag. A fost destul de intens pentru că am cântat undeva la 40-50 de piese la instrumente diferite și în ipostaze diferite, cu stări diferite. Plus că eram acolo cu toți colegii mei în backstage, ceea ce se întâmplă destul de rar și a fost minunat. Alte experiențe de festival memorabile au fost la Electric Castle și Living Rock Tuzla cu Jurjak, cât și Green Sounds București cu Tourette Roulette, concerte care vor rămâne mereu în inima mea.
A.S.: The Schnitzels e o nouă aventură muzicală - ce nevoie sau dorință explorezi prin acest proiect? Care e planul pe termen scurt? Dar pe termen lung?
N.A.: În principiu, ne-am propus să vedem câtă gălăgie putem să facem în doi oameni, să aducem rock and roll-ul înapoi în peisaj, să scoatem (sperăm) prin toamnă albumul nostru de debut - PHANTASMAGORE și să facem un mini-turneu prin țară unde vom rupe scena în două, lucru pe care vrem să îl facem și la Rocanotherworld!
A.S.: Ce e în playlistul tău pe repeat în ultima vreme? Crezi că ai vreun guilty pleasure muzical sau îți asumi tot ce asculți?
N.A.: Nu există guilty pleasure. Asculți ce vrei și când vrei, atâta timp cât îți transmite ceva. Pentru mine muzica nu are genul ăsta de bariere.
Referitor la playlist, în ultima perioadă ascult Wet Leg, The Smile, albumul nou de la!!! (chk chk chk) - Let it be Blue, Fear of the Dawn de la Jack White, IDLES, Parcels, Viagra Boys, Shannon and the Clams, James Blake, Tomahawk, Tom Misch, o tonă de Gorillaz și multe soundtrack-uri din anime-uri, în special cel de la The Great Pretender (e pe Netflix), care ar fi acolo sus cu soundtrack-urile de la Cowboy Bebop și Hellsing.
A.S.: Cu ce artist român sau străin, dar neapărat din afara zonei tale de interes, nu ai rata o colaborare?
N.A.: Cu oricare din cei enumerați mai sus.
A.S.: Se tot vorbește de publicul restrâns, de lipsa de promovare și de medii de expunere pentru muzica mai puțin comercială - cum îți stimulează creativitatea limitările?
N.A.: Pentru mine cel puțin, limitările au ajutat foarte mult creativității. Fă cât poți tu de mult, cu puținul pe care îl ai. Câteodată iese ceva foarte mișto. În același timp, fără un pic de ajutor din partea mediilor de expunere și a promovării, de multe ori nu ajunge ceea ce faci la cine trebuie. În era internetului e mult mai simplu pentru că poți să îți faci singur promovarea și să îți stabilești singur target-ul. E un pic mai mult de muncă dar satisfacția este mult mai mare. În esență, pe cât de mult muncești, pe atât de mult se văd rezultatele. La final de zi, tot tu ești răspunzător pentru ceea ce vrei să transmiți, cui vrei să transmiți și felul în care vrei să transmiți.
A.S.: Ce crezi despre segregarea între underground și mainstream - de unde a apărut, cine o întreține, cum se poate aplana?
N.A.: Nu cred că mai este așa de pronunțată segregarea asta cum era odată. Dintotdeauna mainstreamul s-a inspirat din underground și vice-versa. Consider că este loc pentru toată lumea și fiecare categorie are parte de fanii lor. În ultima perioadă, datorită internetului, au început să se micșoreze barierele între cele două zone, lumea fiind mult mai deschisă spre diversitate, ceea ce întotdeauna este un lucru minunat. E posibil ca segregarea asta să fi pornit de la radio-uri și televiziuni, case de discuri și label-uri în ideea de crea vâlvă, biserici și bisericuțe, cât și din dorința de a aparține unui anumit club de oameni. Dar după cum se vede, lucrul ăsta va dispărea ușor ușor și asta nu poate decât să mă bucure.
