Marilyn Lives On... Dar restul?

Atunci cînd ne gîndim la "cultura pop", figura lui Marilyn Monroe ne apare instantaneu în faţa ochilor: Marilyn, cu frumuseţea ei curată, cu bucuria din zîmbetul ei, era parcă făcută pentru a da un nume - şi un chip - şi un trup - lumii noastre dominate de civilizaţia logourilor. Marilyn nu s-a opus transformării sale în logo; dimpotrivă, a trudit la ea. Cu simţul ei infailibil în materie de oportunităţi, a nimerit "jackpotul" eternităţii: nu atît filmul, cît fotografia. Marilyn este, cu siguranţă, cea mai fotografiată femeie a secolului trecut. Căci, atunci cînd totul se duce - şi, într-o civilizaţie a deşeurilor, totul se duce foarte repede -, singurul lucru care rămîne sînt imaginile. Secolul 20 are formele lui Marilyn: Marilyn, cu rochia albă luată de vîntul de la metroul newyorkez, Marilyn pictată (şi re-pictată, şi re-pictată...) de Andy Warhol, Marilyn într-o rochie de perle cusută pe ea, cîntîndu-i "Happy Birthday, Mr President" lui John F. Kennedy... Tot atîtea imagini care nu ne lasă s-o uităm, deşi s-au scurs 40 de ani de cînd Marilyn Monroe a trecut în spatele cortinei negre, pentru un nesfîrşit "photo-session" @ "lumeaailalta.com"...

Marilyn Monroe a murit în noaptea de 4 spre 5 august 1962, la locuinţa ei din Brentwood, un cartier al Los Angeles-ului. Avea 36 de ani (împliniţi pe 1 iunie), tocmai semnase - pe 1 august - un nou contract cu studioul 20th Century Fox şi, potrivit lui Joe DiMaggio Jr., fiul fostul său soţ, care a vorbit cu ea la telefon în noaptea dinaintea morţii, Marilyn era extrem de veselă şi de atentă la firul conversaţiei. După convorbirea cu Joe, l-a mai sunat pe coaforul său şi pe José Bolanos, un scenarist mexican cu care avusese o legătură; Bolanos a murit în 1994, fără a dezvălui vreodată natura conversaţiei sale - ultima purtată de cineva - cu Marilyn...

Ce s-a întîmplat - de fapt - acum 40 de ani, în dormitorul vilei lui Marilyn? Ipotezele cele mai fanteziste - ca şi cele mai plauzibile - au fost avansate. Există o întreagă industrie a cărţilor scrise - cam la doi-trei ani o dată - pentru a "explica misterul" morţii sale neaşteptate. Devine tot mai limpede, astăzi, că ipoteza sinuciderii nu stă în picioare: pur şi simplu, Marilyn nu avea nici un motiv să-şi ia viaţa! Nu dădea semne de depresie (cel puţin, nu în noaptea dinaintea sfîrşitului) şi nu dădea semne nici că ar fi vrut să-şi încheie socotelile cu lumea: faptul că-şi concediase stafful poate fi văzut ca fiind dorinţa unui nou început "pe baze sănătoase", avînd în vedere că Eunice Murray, Patricia Newcomb şi doctorul Ralph Greenson se dovediseră nişte paraziţi sau profitori sau şi una şi alta... Există, astăzi, doar două ipoteze care mai pot fi luate în calcul.

Prima se referă la moartea accidentală: Marilyn s-ar fi îmbătat - lucru care i se întîmpla adesea - şi ar fi combinat băutura cu barbituricele (se ştie că avea mari probleme cu somnul). Un cocktail periculos, în doză mortală. Singura "fisură" în logica acestei ipoteze este faptul - confirmat de toată lumea - că Marilyn nu era la prima combinaţie de acest tip: apropiaţii ei susţin că recurgea frecvent la astfel de cocktailuri, fiind o "expertă" în dozajul exact al ingredientelor... Dar să presupunem că - de astă dată - cocktailul salvator ar fi fost, de fapt, cocktailul ucigător. Marilyn ar fi fost răpusă de propria ei inconştienţă, de dependenţa ei de somnifere combinată cu dependenţa ei de spirtoase. Cum rămîne, însă, cu ancheta accelerată, cu autopsia rasolită, cu atîtea şi atîtea elemente contradictorii legate de moartea vedetei, care n-au fost niciodată luate în calcul? Pe dosarul său stă scris: "Suicid probabil." De fapt, moartea sa n-a fost niciodată elucidată.

A doua ipoteză - mult mai spectaculoasă - presupune intervenţia unor persoane care, din diverse motive, ar fi avut interes s-o reducă pe Marilyn la tăcere. Care ar fi aceste persoane?

Lista e lungă. Unii avansează numele capilor Mafiei - indivizi dubioşi precum Sam Giancana, pe care Marilyn îl cunoştea bine, cu care petrecuse, chiar, un weekend la hotelul-cazino Cal Neva Lodge al acestuia, între 28 şi 29 iulie; a existat, se zice, şi un film fotografic, aflat la un moment dat în posesia lui Frank Sinatra, care o înfăţişa pe Marilyn - drogată şi inconştientă - participînd la o orgie alături de Giancana... (Se pare că Sinatra - care avusese, mai demult, o relaţie cu Marilyn - a fost convins să distrugă negativul.) Totul - aici - stă pe nisipuri mişcătoare: "se zice că...", "se pare că...", etc. Ce este cert este că Mafia avea - într-adevăr - interes să-i compromită pe fraţii Kennedy, iar asasinarea lui Marilyn ar fi fost un pion preţios în planul lor.

Cealaltă ipoteză îi ia în calcul chiar pe fraţii Kennedy. Aceştia ar fi hotărît să se descotorosească de Marilyn "pentru că vorbea prea mult" şi, deci, devenise incomodă pentru ei. Realitatea este că Marilyn trecuse, fără fasoane, din patul lui John în cel al lui Robert ("Bobby") Kennedy şi rămăsese în relaţii apropiate şi cu Peter Lawford, cumnatul acestora. Apariţia ei-surpriză la ziua de naştere a preşedintelui, susurîndu-i senzual, cu inimitabila ei voce întretăiată de respiraţie, "Hap-py Birth-day, Mis-ter Pre-si-dent!", nu înşelase pe nimeni în privinţa adevăratei sale relaţii cu JFK - în orice caz, nu pe Prima Doamnă, Jackie K... Lucrurile sînt complicate aici, asasinarea preşedintelui Kennedy la Dallas, în noiembrie 1963, punînd orice informaţie legată de acesta sub straturi de ştampile "Top Secret". Să fi revenit - aşa cum se zvoneşte - Bobby Kennedy în persoană la Marilyn, în noaptea fatală - după o vizită în după-amiaza zilei precedente, cînd se pare că s-au certat?... Puţin probabil că un demnitar important al administraţiei SUA ar fi riscat ceva atît de nebunesc; ca şi în cazul "ipotezei Mafia", ipoteza "fraţii Kennedy" suferă de ceea ce americanii numesc "allegations": supoziţii, afirmaţii nedovedite...

Singura certitudine: între ora estimată a decesului şi telefonul doctorului Greenson (alt "nume negru" pe lista ipotezelor!) la poliţie s-au scurs mai bine de cinci ore!... De ce atît de mult? Şi de ce acest decalaj, orice s-ar spune, suspect nu a fost explicat niciodată?

Marilyn nu mai poate să răspundă. Dar legenda din jurul morţii ei "răspunde" tocmai acestor pete albe de pe dosarul dispariţiei sale. Cîtă vreme nu se va face lumină în acest caz, mitul MM va rămîne de neclintit: este cea mai potrivită moarte pentru un star care a fost tot timpul sub reflectoare şi căreia îi mai lipsea un singur lucru pentru a deveni "eternă" - misterul...


Cine a văzut poze ale Normei Jeane Baker (viitoarea MM) din adolescenţă, a fost şocat să observe cît de "oarecare" arăta pe atunci: o fată rumenă în obraji, şaten-roşcată, cu o faţă sănătoasă şi un trup numai rotunjimi. Într-o fotografie în care poartă o pălărie de pai şi ţine în braţe un coş cu legume (castraveţi, morcovi etc.) este leită "fata de la fermă"! Era imediat după război (al 2-lea mondial) şi "Visul american" se prezenta în forma lui directă, foarte puţin şlefuită: o "fată bună" pentru GI-ii întorşi de pe front cu un apetit de sex direct proporţional cu aşteptarea...

După cîteva pictoriale în calendare şi reviste utilitare, Norma Jeane (o precizare: sînt prenumele ei reale, înscrise pe "identity card"; ulterior, unii i le-au "re-ortografiat" ca Norma Jean - vezi şi cîntecul lui Elton John "Candle in the Wind", cu refrenul "Good-bye, Norma Jean...") a fost preluată de stiliştii Hollywoodului şi "reinventată". Prima operaţie: tuns părul şi oxigenat. (Norma Jean nu putea decît să se bucure de transformare, blonda Jean Harlow fusese, încă de mică, idolul său.) A doua: schimbat numele. "Marilyn Monroe" s-a născut - prin dublă cezariană cosmetic-onomastică -, rămînînd să bîntuie, de-a pururi, imaginarul jumătăţii de secol care urma...

Dar nu imediat! Primele roluri conferite starletei cu sex- appeal bogat şi talent sărac au fost nesemnificative - Marilyn era "de umplutură", un pachet cu forme apetisante care era expediat, de colo-colo, ori de cîte ori într-un film era nevoie de clişeul "dumb blonde"... La un moment dat, a fost chiar azvîrlită din distribuţie: s-a considerat că magnetismul său animal era insuficient pentru a compensa limitările sale ca actriţă-figurantă.

Dată afară pe uşa studiourilor, Marilyn a revenit pe fereastra publicităţii. În numai cîteva luni, învăţase lecţia numărul 1 a Hollywoodului: "trebuie să se vorbească de tine!". Şi - mai ales - să fii văzut(ă). Nu contează unde, nu contează cum - important este să apari în cadru. Cum cadrul filmelor îi fusese refuzat, s-a gîndit că publicitatea era un "cadru" încă şi mai bun pentru a-şi pune în valoare frumuseţea. A fost, iarăşi, o decizie deşteaptă: lumea se schimbase, magia cinematografului nu se mai susţinea singură - magia publicităţii îi luase locul. Publicitatea devenise mediul cel mai potrivit pentru a fi celebru. Iar pentru a fi celebru nu aveai nevoie de "replici" sau "roluri", ci, doar, de farmec şi fotogenie. Marilyn le avea - din plin - pe amîndouă.

Acest "timing" perfect demonstrează cît de inteligentă era atunci cînd era vorba despre cariera ei. O inteligenţă intuitivă, care descoperise - deja - ceea ce marii mahări ai publicităţii aveau să exploateze nu peste mult timp: cultura populară este Imagine.

De aici încolo, totul este istorie. Revenită în Cinema, Marilyn a devenit - în doar cîţiva ani - cel mai de succes produs al Hollywoodului. Chiar şi atunci cînd filmele nu erau lovituri de box-office, "produsul Marilyn" se vindea - pe rupte - în paginile revistelor, în interviuri şi reportaje de televiziune. Timp de mai bine de un deceniu, a dominat cultura imaginii - din America în Japonia şi înapoi. Marilyn era considerată, pur şi simplu, "cel mai frumos dar pe care America îl făcuse lumii"! Filmele sale o făcuseră celebră; fotografiile o făcuseră nemuritoare.

Care ar fi, realist privind lucrurile, farmecul inepuizabil al celei care s-a căsătorit cu "eroul popular al Americii" (jucătorul de baseball Joe DiMaggio), apoi cu "eroul intelectual al Americii" (dramaturgul Arthur Miller), care a fost amanta celui mai celebru preşedinte (Kennedy) & al celui mai celebru cîntăreţ (Sinatra) şi care a mai găsit timp să joace alături de glorii masculine ale ecranului cum ar fi Clark Gable, Robert Mitchum, Montgomery Clift, Tony Curtis sau Yves Montand (ultimul i-a fost şi amant)? Chipul vine primul pe listă: machiată, stilizată, cu pleoapele grele de vino-ncoa, cu aluniţa de pe obrazul stîng ca un făcut cu ochiul şi gura întredeschisă de parcă ar fi adresat lumii un neîntrerupt "ia-mă!", Marilyn este feminitatea definitivă şi inalterabilă. Un chip care - iată - nu s-a demodat deloc în cei cincizeci de ani de cînd ne zîmbeşte dulce. Apoi trupul: bustul mărimea 16 poate că nu mai este deloc "la ordinea zilei" la Hollywood, dar arătaţi-mi un bărbat heterosexual care nu-şi clăteşte ochii privind cu jind bustul lui Marilyn - sau fundul, sau picioarele... - mai curînd decît siluitele siluete "sfoară" care populează Hollywoodul de astăzi! În fine, vocea: a lui Marilyn era unică - gîngurit semi-inocent, semi-lasciv care este primul lucru pe care vrei să-l auzi dimineaţa şi ultimul pe care să-l stingi cu sărutări noaptea... Femeie-obiect, femeie-copil, Marilyn nu avea nevoie să "schimbe vitezele" pentru a trece dintr-una într-alta: era - nonstop - amîndouă la un loc. Cînd cîntă "I wanna be loved by you, just you, and nobody else but you", oricare dintre tinerii bărbaţi de astăzi ştie - simte - că vocea aceea este "croită" special pentru a-l pune "in the mood for love"... Şi, cum dragostea este nemuritoare, Marilyn îşi are locul ei asigurat în galeria fantasmelor - fata "next door" care, deşi a cîntat "Diamantele sînt cele mai bune prietene ale fetelor", nu a vrut altceva decît să fie iubită.


Acum, Hollywoodul se chinuie să găsească "o nouă Marilyn"..., dar asta durează de 40 de ani şi nu se întrevede nici un sfîrşit apropiat pentru chinul ăsta. Au existat, periodic, actriţe care păreau - la un moment dat - că ar putea fi "the next MM": Jessica Lange, Michelle Pfeiffer, Darryl Hannah, Sean Young... Au devenit, destul de rapid, "actriţe serioase" şi şi-au pus sex-appealul în cui, făcînd loc tinerei generaţii. Iar tînăra generaţie are de toate - agresivitate, ambiţie, atuuri, agenţi... -, mai puţin tipul acela de frumuseţe made in Marilynland care presupunea o feminitate vulnerabilă şi emoţionantă.

Să le luăm pe rînd. Meg Ryan? E prea isterică şi prea imperfectă. Julia Roberts? Are gura prea mare. Catherine Zeta Jones? E prea oarecare. Charlize Theron? E prea "statuară". Ashley Judd? E prea studiată. Cameron Diaz? Vezi Julia Roberts! Drew Barrymore? E mai degrabă "drăguţă" decît frumoasă. Uma Thurman? Prea intelectuală. Heather Graham? Prea "hippy". Reese Witherspoon? Seamănă cu un pechinez. Calista Flockhart? E ca o "aţă". Natalie Portman? Prea "adolescentă". Kate Hudson? Idem. Mena Suvari? Nu e destul de "coaptă". Thora Birch? E prea coaptă. Estella Warren? Prea "Playboy centerfold". Hilary Swank? Să fim serioşi! Julia Stiles? Are fălcile prea mari. Jennifer Love Hewitt? Nu are fălci deloc! Jennifer Lopez? Prea agresivă. Brooke Shields? Cine a mai auzit de ea? "Fetele din Friends" (Jennifer Aniston, Courtney Cox, Lisa Kudrow)? Sînt o apă şi-un pămînt. Cît despre "fetele alternative" (Parker Posey, Selma Blair, Chloe Sevigny, Leelee Sobieski...), astea sînt atît de conştiente că trebuie să fie "interesante" încît feminitatea lor trebuie căutată cu lupa - şi nici nu eşti 100% sigur că, atunci cînd o găseşti, este ceea ce-ai căutat...

Nu, adevărul e că Hollywoodul nu stă deloc bine la capitolul "the next Marilyn Monroe". Gusturile s-au schimbat şi ele, puştimea - care dictează ce tip de film să se facă & cine să joace în el - nu prea le are cu "glamour"-ul, ceea ce înseamnă că trebuie să ne aşteptăm la mai puţin make up şi mai mult look Adidas / blugi. Marilyn - care arăta bine şi în blugi, şi fără make up - n-ar trebui să-şi facă probleme: e plin Hollywoodul de fătuci pe care blugii arată mai sexy decît ce e sub ei. Puneţi în computer datele fizice ale tuturor acestora, faceţi-le un portret-robot şi vedeţi ce iese: un monstru mutant. Nimeni n-ar vrea să vadă aşa ceva pe marele ecran! Şi nici nu e necesar: o Marilyn Monroe - într-un secol - ajunge pentru a alimenta fantasmele măcar încă o sută de ani de-acum încolo...