Absolut deleuzian-guattarian, abia acum arta încearcă să exploreze, să creeze, odată cu avansul tehnologiei și cu complicarea și complexifierea raporturilor noastre cu ea, noua realitatea post-hibridă (grefa "a prins", cum se spune în jargon medical), deja reunificată, corp-mașină, organic-anorganic, "natural"-"artificial". Absolut deleuzian-guattarian deci, noua realitate cu care cu care sîntem confruntați și pe care trebuie s-o înfruntăm este aceea potrivit căreia corpul și mașina nu mai alcătuiesc, prin urmare, ceea ce încă mai putea fi numit un hibrid, nu mai e vorba de două "naturi" diferite, ci, unificat, oricum indistinct, de una singură.
Or, a trebuit ca tehnologia să avanseze și să devină, din unealtă manipulabilă, cîmp și mediu de existență care includ și trevesează nu numai umanul, ci viul în general, lumea însăși, separației și dualismului luîndu-le locul simbioza, osmoza, dar unele care trebuie permanent explorate, experimentate, negociate, post-dramatic însă, cu un nou afect mai curînd ludic, copilăresc așadar, osmoza și simbioza producîndu-se după modele mai degrabă virale, bio-chimice, "vegetale", a trebuit, deci, ca tehnologia să "o ia razna" pentru ca noi să înțelegem că de fapt dintotdeauna lucrurile au stat așa, că separația om-mașină și ipostazierea tehnologicului ca unealtă "la îndemînă", cum spunea Heidegger, nu a reprezentat decît o paranteză, enormă, desigur, cît istoria și preistoria umană, mai înainte ca Antropocenul să ne readucă în natura-mașină, într-un fel apropiat, dar din perspectiva opusă, mecanicismuului și mașinismului post-cartezian. Invers, deci, tehnologicul s-a "naturalizat", după ce omul a "antropizat" "natura".
Diplomatic, așa cum ecosofic spune un tînăr gînditor al noii ecologii a viului, Baptiste Morizot, arta, așa cum, foarte sensibil-lucid, ca o perfect realistă apreciere a realităților actuale, o concepe artista, arta, deci, cercetează între pozițiile adeverse, pure, pur ideale, niciodate existente ca atare în realitate. Diplomatic (am putea spune: post-economic), așadar, arta negociază între două pretenții de putere, de aservire a celuilalt: a omului de către mașina (făcută de om) sau a mașinii (făcute de alți oameni) de către om. Tocmai între ele, presimte artista, se află însăși realitatea, însăși lumea. Spațiul dintre tehnologizarea umanului sau umanizarea mașinii - două false cunoașteri, două iluzii metafizice despre lume - e lumea noastră însăși, posibilitatea viitorului ei.
Abia acum, grație noii ecosofii antropocenice, după ce am reușit să tehnologizăm "natura", realizăm, de fapt ne reamintim că nu există separație esențială (ci doar ca o enormă paranteză ca istorie de auto-creării omului de către om) între om și natură, că între corp și tehnologie există o familiaritate esențială, nici măcar grefare, hibridizare sau bastardizare, cum credeam pînă de curînd, cum continuăm încă, remanent, rezidual-dualist, să credem, să gîndim. Nu simbioză dinamică, osmoză negociabilă - negocierea, diplomația fiind tocmai arta, ca model pentru o politică panteistă (adică a ospitalității necondiționate de care vorbea alt profet, al pre-vizionar ar noilor realități, Jacques Derrida).
Osmoza și simbioza dinamice, negociabile, altfel spus permanenta negociere a dispozitivului-lume al cărei model, pentru politică, îl constituie, performativ, arta, este posibilă pentru că, în ciuda gîndirii noastre separatist, segregaționist, ierarhizant-metafizice, corpul însuși e tehnologie. De unde fetișismul mașinii și auto-erotismul ca fetișism al mașinii-marfă.
Or, așa cum noua ecologie ne învață că nu există "natură", trebuie să începem să realizăm că, vizavi, la polul opus, nu există nici "mașină" sau "tehnică", în sensul că acestea au fost doar niște ipostazieri ideal-statice. Nu există decît negociere și diplomația artistică, arta ca negociere și permanentă experimentare a posibilelor dispozitive-lume împreună cu întregul spectru sau evantai al alterității, la toate nivelurile și din toate registrele expresive.
Ceea ce schimbă arta, noul accent și afect, decisive, pe care le propune, performativ-"instalaționist", ca performare a înseși ideii de artă, această artistă, ar putea fi formulat, sintetic, așa: autoreificare subiectivantă, dez-obiectivantă, adică de sine, nu de către altul. Experiență de subiectivare pe care Michel Foucault o numea etică și chiar spirituală (experiența spirituală fiind diferită de experiența religioasă). Dualizarea de sine, ruperea în "obiect" și "subiect", ceea ce Axel Honneth numește "autoreificare", nu este, politic, ceva negativ, condamnabil, decît atunci cînd este operată de altul, nu de către mine însumi, pentru că numai de putere e vorba. Arta ne învață, etic, să ne auto-supunem, să ne auto-disciplinăm, să fim subiecții, nu doar obiectele (în același timp ținta și suportul constituirii puterii, cum spune același decisiv Foucault): sî fim nu numai obiectele, ci (cel puțin) și subiecții puterii pe care o deține corpul. Cînd o facem noi înșine, auto-constituindu-ne, este vorba de etică, de creație plastică de sine împreună cu lume, ca lume.
Corpul este putere, potențial de putere. Arta ne învață, încearcă să afle ea însăși cum să ne acordăm nouă înșine această putere.
Or, a trebuit ca tehnologia să avanseze și să devină, din unealtă manipulabilă, cîmp și mediu de existență care includ și trevesează nu numai umanul, ci viul în general, lumea însăși, separației și dualismului luîndu-le locul simbioza, osmoza, dar unele care trebuie permanent explorate, experimentate, negociate, post-dramatic însă, cu un nou afect mai curînd ludic, copilăresc așadar, osmoza și simbioza producîndu-se după modele mai degrabă virale, bio-chimice, "vegetale", a trebuit, deci, ca tehnologia să "o ia razna" pentru ca noi să înțelegem că de fapt dintotdeauna lucrurile au stat așa, că separația om-mașină și ipostazierea tehnologicului ca unealtă "la îndemînă", cum spunea Heidegger, nu a reprezentat decît o paranteză, enormă, desigur, cît istoria și preistoria umană, mai înainte ca Antropocenul să ne readucă în natura-mașină, într-un fel apropiat, dar din perspectiva opusă, mecanicismuului și mașinismului post-cartezian. Invers, deci, tehnologicul s-a "naturalizat", după ce omul a "antropizat" "natura".
Diplomatic, așa cum ecosofic spune un tînăr gînditor al noii ecologii a viului, Baptiste Morizot, arta, așa cum, foarte sensibil-lucid, ca o perfect realistă apreciere a realităților actuale, o concepe artista, arta, deci, cercetează între pozițiile adeverse, pure, pur ideale, niciodate existente ca atare în realitate. Diplomatic (am putea spune: post-economic), așadar, arta negociază între două pretenții de putere, de aservire a celuilalt: a omului de către mașina (făcută de om) sau a mașinii (făcute de alți oameni) de către om. Tocmai între ele, presimte artista, se află însăși realitatea, însăși lumea. Spațiul dintre tehnologizarea umanului sau umanizarea mașinii - două false cunoașteri, două iluzii metafizice despre lume - e lumea noastră însăși, posibilitatea viitorului ei.
Abia acum, grație noii ecosofii antropocenice, după ce am reușit să tehnologizăm "natura", realizăm, de fapt ne reamintim că nu există separație esențială (ci doar ca o enormă paranteză ca istorie de auto-creării omului de către om) între om și natură, că între corp și tehnologie există o familiaritate esențială, nici măcar grefare, hibridizare sau bastardizare, cum credeam pînă de curînd, cum continuăm încă, remanent, rezidual-dualist, să credem, să gîndim. Nu simbioză dinamică, osmoză negociabilă - negocierea, diplomația fiind tocmai arta, ca model pentru o politică panteistă (adică a ospitalității necondiționate de care vorbea alt profet, al pre-vizionar ar noilor realități, Jacques Derrida).
Osmoza și simbioza dinamice, negociabile, altfel spus permanenta negociere a dispozitivului-lume al cărei model, pentru politică, îl constituie, performativ, arta, este posibilă pentru că, în ciuda gîndirii noastre separatist, segregaționist, ierarhizant-metafizice, corpul însuși e tehnologie. De unde fetișismul mașinii și auto-erotismul ca fetișism al mașinii-marfă.
Or, așa cum noua ecologie ne învață că nu există "natură", trebuie să începem să realizăm că, vizavi, la polul opus, nu există nici "mașină" sau "tehnică", în sensul că acestea au fost doar niște ipostazieri ideal-statice. Nu există decît negociere și diplomația artistică, arta ca negociere și permanentă experimentare a posibilelor dispozitive-lume împreună cu întregul spectru sau evantai al alterității, la toate nivelurile și din toate registrele expresive.
Ceea ce schimbă arta, noul accent și afect, decisive, pe care le propune, performativ-"instalaționist", ca performare a înseși ideii de artă, această artistă, ar putea fi formulat, sintetic, așa: autoreificare subiectivantă, dez-obiectivantă, adică de sine, nu de către altul. Experiență de subiectivare pe care Michel Foucault o numea etică și chiar spirituală (experiența spirituală fiind diferită de experiența religioasă). Dualizarea de sine, ruperea în "obiect" și "subiect", ceea ce Axel Honneth numește "autoreificare", nu este, politic, ceva negativ, condamnabil, decît atunci cînd este operată de altul, nu de către mine însumi, pentru că numai de putere e vorba. Arta ne învață, etic, să ne auto-supunem, să ne auto-disciplinăm, să fim subiecții, nu doar obiectele (în același timp ținta și suportul constituirii puterii, cum spune același decisiv Foucault): sî fim nu numai obiectele, ci (cel puțin) și subiecții puterii pe care o deține corpul. Cînd o facem noi înșine, auto-constituindu-ne, este vorba de etică, de creație plastică de sine împreună cu lume, ca lume.
Corpul este putere, potențial de putere. Arta ne învață, încearcă să afle ea însăși cum să ne acordăm nouă înșine această putere.