Arta bîntuită de artă. Înscenarea propriei vieți și a propriei arte (performative, "acționiste", intervenționiste, altfel spus efemere, asumat trecătoare) ca istorie a artei, ca însăși istoria artei, ca istoria artei înseși... Arta bîntuită de artă: esența timpului, a trecerii-durată, și a revenirilor deloc ciclice, ci intempestive, neașteptate, fulgerătoare. Arta bîntuită de ea însăși. "Viața ca vis" și arta ca vis, arta visîndu-se pe ea însăși prin trupul torturat, umilit, înjosit al artistului...
Încerc să intru în rezonanță, în con-sonanță, să rezonez - și iată, spunînd acest cuvînt - rezonez - nu-mi dau seama ce spune el clar, mai mult, căci aud în el și cuvintele ecou și a răsuna (a re-suna, a suna din nou, iar), dar și, într-un mod cu totul neașteptat, cu adevărat fantomatic, cuvîntul a raționa: rațiunea-ecou, gîndesc ca ecou și în ecou față de ceea ce, aici, îmi propune artistul. Care la rîndul lui se face ecou - lui însuși, propriei sale arte inevitabil trecute, propriilor sale ieșiri din timp sau, de fapt, intrări în timp. Arta ca ieșire din sine și ca intrare intempestivă în timp, în durată, în ființă. Cum ar putea fi astfel de intrări în timp altfel decît efemere, "performative", deci supuse, inevitabil, legii, ogligației reluării lor, a repetării lor?
Încerc deci să rezonez, să raționez ecolalic, să mă contaminez, să mă las afectat și contaminat, arta este singurul virus admisibil, singurul război care dă viață...
Relația corp-vis. Corpul visat, corpul este de vis, ne visăm neîncetat corpul, singurul dat pe care nu îl putem poseda: fantoma corpului propriu.
Pe care tocmai ca să-l simțim îl scoatem la bătaie, îl expunem, îl chinuim. Corpul e mediul nostru, medium-ul nostru. Și iată cum mediul artistic devine medium în sens fantomal, fantomatic...
Arta în spațiul public, urban, corpul supus, umilit, în-jos-it, care aduce, intempestiv, în spațiul cotidian, rutinier, al străzii alt scenariu, visul artistului, rolul de vis în care artistul se re-distribuie, artistul duce spre public altă poveste, un vis, dublă violență - chiar multiplă violență. Chiar o anumită obscenitate, nerușinare, provocare - un anumit cinism, în sens antic-filosofic, antic-artistic.
Artistul-Diogene își expune public visul și se expune ca trup supus, dominat, exersat, auto-disciplinat, trup instrumentalizat - de-asta vorbesc de un fel de acționism provocator, în vreme ce tot mai mulți artiști performează video doar în spații închise și, eventual, chiar special amenajate, golite, "minimalizate".
Artistul are curajul să se expună, să-și joace public visele, dar trebuie să mizeze, șiret, mai mult, poate, pe ne-atenția publicului, a cărui atenție ar putea fi deci non-respect și respingere. Mai bine, poate, așa.
Asemenea Antikului Diogene, Cinicul (interpretat și chiar suprainterpretat de Michel Foucault în Curajul adevărului), artistul provoacă fizic, corporal, adevărul, iar oamenii, ce altceva să facă decît să se facă a nu-l vedea: Adevărul, Artistul?
Mai bine, poate, așa, și o ne-înțelegere productivă a publicului de către artist și a artistului de către public: primul ar vrea, visează să-l provoace la adevăr în mod direct și la prezent, acum, pe al doilea (dar pentru că nu reușește, iată, ca acum revine, reia visul), în vreme ce al doilea crede că dacă se face că nu îl vede pe artist, chiar poate să îl evite, "mesajul" acestuia chiar nu i se strecoară în mine. Dubla iluzie reciprocă - istoria artei, sau istoria artistică a umanității, ne-întîlnirea artist-public.
Încerc să intru în rezonanță, în con-sonanță, să rezonez - și iată, spunînd acest cuvînt - rezonez - nu-mi dau seama ce spune el clar, mai mult, căci aud în el și cuvintele ecou și a răsuna (a re-suna, a suna din nou, iar), dar și, într-un mod cu totul neașteptat, cu adevărat fantomatic, cuvîntul a raționa: rațiunea-ecou, gîndesc ca ecou și în ecou față de ceea ce, aici, îmi propune artistul. Care la rîndul lui se face ecou - lui însuși, propriei sale arte inevitabil trecute, propriilor sale ieșiri din timp sau, de fapt, intrări în timp. Arta ca ieșire din sine și ca intrare intempestivă în timp, în durată, în ființă. Cum ar putea fi astfel de intrări în timp altfel decît efemere, "performative", deci supuse, inevitabil, legii, ogligației reluării lor, a repetării lor?
Încerc deci să rezonez, să raționez ecolalic, să mă contaminez, să mă las afectat și contaminat, arta este singurul virus admisibil, singurul război care dă viață...
Relația corp-vis. Corpul visat, corpul este de vis, ne visăm neîncetat corpul, singurul dat pe care nu îl putem poseda: fantoma corpului propriu.
Pe care tocmai ca să-l simțim îl scoatem la bătaie, îl expunem, îl chinuim. Corpul e mediul nostru, medium-ul nostru. Și iată cum mediul artistic devine medium în sens fantomal, fantomatic...
Arta în spațiul public, urban, corpul supus, umilit, în-jos-it, care aduce, intempestiv, în spațiul cotidian, rutinier, al străzii alt scenariu, visul artistului, rolul de vis în care artistul se re-distribuie, artistul duce spre public altă poveste, un vis, dublă violență - chiar multiplă violență. Chiar o anumită obscenitate, nerușinare, provocare - un anumit cinism, în sens antic-filosofic, antic-artistic.
Artistul-Diogene își expune public visul și se expune ca trup supus, dominat, exersat, auto-disciplinat, trup instrumentalizat - de-asta vorbesc de un fel de acționism provocator, în vreme ce tot mai mulți artiști performează video doar în spații închise și, eventual, chiar special amenajate, golite, "minimalizate".
Artistul are curajul să se expună, să-și joace public visele, dar trebuie să mizeze, șiret, mai mult, poate, pe ne-atenția publicului, a cărui atenție ar putea fi deci non-respect și respingere. Mai bine, poate, așa.
Asemenea Antikului Diogene, Cinicul (interpretat și chiar suprainterpretat de Michel Foucault în Curajul adevărului), artistul provoacă fizic, corporal, adevărul, iar oamenii, ce altceva să facă decît să se facă a nu-l vedea: Adevărul, Artistul?
Mai bine, poate, așa, și o ne-înțelegere productivă a publicului de către artist și a artistului de către public: primul ar vrea, visează să-l provoace la adevăr în mod direct și la prezent, acum, pe al doilea (dar pentru că nu reușește, iată, ca acum revine, reia visul), în vreme ce al doilea crede că dacă se face că nu îl vede pe artist, chiar poate să îl evite, "mesajul" acestuia chiar nu i se strecoară în mine. Dubla iluzie reciprocă - istoria artei, sau istoria artistică a umanității, ne-întîlnirea artist-public.