Moare televiziunea? Trebuie oare să plîngem?

Într-o lucrare foarte recentă, intitulată La Fin de la télévision (Seuil, 2006), Jean-Louis Missika (specialist media şi profesor universitar de comunicare politică) susţine că era dominaţiei televiziunii a luat sfîrşit, că televiziunea ca atare este pe cale de dispariţie – şi că faptul acesta trebuie deplîns, regretat.

Ceea ce pune o problemă însă, după părerea mea, este tocmai articularea numai aparent liniară, firească, dintre constatarea şi descrierea decesului televiziunii şi valorizarea pe care specialistul citat o dă acestui fenomen. Cu prima eu, unul, sunt perfect şi în totalitate de acord, cu a doua mai puţin. Televiziunea dispare, dar trebuie oare deplîns acest fapt? Ce dispare de fapt – sau, mai exact, se transformă, se modifică, se redistribuie – odată cu şi prin dispariţia televiziunii? Şi, mai ales, trebuie să fim trişti din pricina morţii acestui post-Dumnezeu al modernităţii tîrzii (sau, mai precis, întîrziate, trase de păr)? La moartea televiziunii se cuvine să plîngem sau să ne bucurăm? Sau, pînă la urmă, să rămînem la fel de neîncrezători şi de suspicioşi ca şi pînă acum, dat fiind că s-ar putea să nu fie vorba decît de o schimbare de blană, dar nu şi de nărav, a lupului? S-o luăm pe rînd.

„Televiziunea stă să dispară sub ochii noştri fără ca noi să ne dăm în totalitate seama de asta, scrie Missika. Se îneacă într-un ocean de ecrane, de terminale, de reţele, de computere portabile şi de telefoane mobile. Explodează în buchete de programe, se fragmentează în canale ultratematice, se dezarticulează în video la cerere, se «împachetează» sub formă de servicii push pe telefonul mobil, poate fi descărcată pe Internet, se «podcastează» pe i-Pod-uri, se individualizează sub formă de bloguri şi de vloguri...”

„Televiziunea este pretutindeni şi nicăieri. Intrăm într-o lume a omniprezenţei imaginilor şi a absenţei media. Există tot mai multe imagini şi tot mai puţină televiziune. Ne pregătim să trăim într-o societate fără televiziune. Nu televiziunea ca tehnologie este cea care dispare, ci televiziunea ca media: televiziunea, instrument de focalizare a societăţilor moderne...”

„Relaţia dintre telespectator şi televiziunea s-a modificat progresiv în direcţia unei tot mai mari autonomii, interacţiuni şi dezvrăjiri, devenind inconstantă şi precară. Pe măsură ce capacitatea media de a organiza serile publicului său, de a-i fixa întîlniri şi de a controla programul timpului său liber, acesta devine mai infidel şi mai capricios.”

„De ce şi în ce fel dispare televiziunea? Ce anume se va întîmpla pe ecranele noastre în momentul cînd media dominantă va înceta să mai fie dominantă? Cum va arăta societatea noastră atunci fără această legătură socială obligatorie, devenită aproape o obişnuinţă şi un pliu al conştiinţei colective? Care vor fi consecinţele sociale şi politice ale dispariţiei acestui formidabil instrument de polarizare a atenţiei şi de sincronizare a dezbaterilor, loc al înfruntării opiniilor, care era televiziunea? Ce imagine îşi va mai face societatea despre ea însăşi într-o lume fără televiziune”, în care evenimentul central îl constituie „redefinirea graniţelor spaţiului public”?

Aşa deci! Murind televiziunea, nu mai are cine să ne „focalizeze” privirile, să ne „polarizeze” opiniile şi să ne adune, să ne organizeze comunitar, societal vieţile. Deci asta făcea de fapt televiziunea: se comporta ca un succedaneu ultrasecularizat-resacralizant al religiei! Dar nu era vorba, în acest caz, de o acţiune totalizatoare, totalizantă, totalitară? De ce ar trebui să plîngem după ea? Nu repetă oare „moartea” televiziunii alte morţi, mult mai celebre şi mai des deplînse: moarte religiei, moartea artei, moartea lui Dumnezeu, moartea omului etc. (atîtea morţi în serie!)?

Şi cum moare de fapt televiziunea? Şi cînd, în ce moment?

Televiziunea moare după ce şi-a atins triumful şi după ce şi-a împlinit „misiunea istorică”. Ne-a formatat, a umplut lumea de urmaşi (de imagini), şi acum i-a venit, firesc, vremea. Televiziunea moare ca un patriarh, în plină glorie, după ce a transformat total lumea şi chipul lumii. De ce ar trebui să o plîngem?

Şi, apoi, de ce moare ea atît de uşor, atît de natural, fără să se zbată şi să se tînguie ea însăşi mai înainte de a aştepta de la noi să-i plîngem sfîrşitul? Dacă se simte cu adevărat ameninţată, n-ar trebui ea oare, mai firesc, să se opună, să intre în rezistenţă? Nu asistăm cumva la o moarte strategică?