Luminoşi în bezna televizorului

Televizorul, imaginile televizuale au, măcar, o virtute. Dacă ştim şi, mai ales, dacă vrem să ne folosim de ele, ele ne pot fi cu adevărat de folos. Ele ne pot ajuta să ne obiectivăm, să ieşim din noi înşine, din automaticitatea somnambulică a vieţii, presate şi nocturne, de zi cu zi, şi să ne vedem. Să ne vedem, însă, nu doar pentru a ne scălda, flataţi, în noi înşine, încîntaţi, ci, dimpotrivă, pentru a ne înstrăina de noi înşine, pentru a ne confrunta cu noi înşine. Pentru a ne aduce faţă în faţă cu noi înşine. Televiziunea, bine folosită, poate aduce lumină, poate face lumină în bezna călduţă a identităţii neproblematizate.

Tocmai de aceea regimul sub care media, televiziunea însăşi ne recomandă să ne folosim de ea însăşi este, însă, acela al spectacolului. Sub specia spectacolului, ni se propune să ne lăsăm vrăjiţi, fermecaţi de noi înşine, ca de nişte adevăraţi artişti ai existenţei ce, sîntem asiguraţi, se pare c-am fi. Regimul spectacular de utilizare a fluxului imaginal televizual este însă un regim eminamente nocturn, singurul capabil să spulbere (întreţinînd-o surd) spaima şi chiar teroarea de-a fi, iluminînd-o gratificant, sacralizant, tribal, cu semnale luminoase de liniştire, uimire şi asigurare. "Sîntem! Mai sîntem! Ce bine! Ne temeam c-am murit!", ne spunem, fără vorbe, seară de seară, în faţa televizorului. Numai că limbajul fără cuvinte nu este, tocmai, gîndire, ci mistică minoră, mistică autoruinată, mistică cu divinităţi (sociale) pozitive, care umple constant şi definitiv hăul misterului, deconstruind sacrul cel fără de divinitate, sau doar cu divinităţi divinate, problematice. (Nu există divinitate pozitivă, există doar divinaţie, fantasmagorie. Sau, ca să complicăm şi mai puternic problema, nu este posibilă divinitate pozitivă altfel decît imanentă.)

Există însă, este însă posibil, ne stă însă la îndemînă, la dispoziţie, potenţial, şi un regim diurn, lucid, conştient de utilizare a imaginilor televizuale. Acesta rămîne însă, din păcate, pur virtual, pur ideal. Mai nimeni nu-l foloseşte. Este, de altfel, şi greu. Insuportabil chiar.

Căci dacă ar fi să ne uităm lucizi la televizor, cîte nu am vedea! Cîte probleme nu ni s-ar pune! Şi nu avem şi aşa destule probleme, numai probleme? De ce ne-am mai complica o existenţă şi aşa grea? De ce am alege, de ce-am prefera să ne trezim tocmai serile, cînd nu dorim altceva decît să adormim împăcaţi cu oroarea dumicată mărunt a vieţii, în acea stare pe cît de ambiguă, pe atît de reconfortantă în care, dormind cu ochii deschişi, creierul şi activităţile lui ne sînt externalizate şi reificate tehnologic, oferindu-ne şansa magică de a ne întîlni cu noi înşine ca altul, de a face, blînd, societate nu cu alterităţile care ne macină şi ne alterează constant zilele, ci cu propria identitate, muiată însă, făcută suportabilă prin reducerea la stadiul de fantasmă, de spectru al vieţii, nu al morţii? Cînd în sfîrşit ni se pare că sîntem, că prindem consistenţă obiectuală?...

Televizorul ne-ar putea trezi. Dar noi preferăm să ne adoarmă, ca să ne putem visa nişte vieţi insuportabil, imposibil de trăit (altfel).

Pentru a-şi propaga "luminile", televiziunea trebuie să facă, mai întîi, întuneric -"la amiază". Iar "luminile" televiziunii nu sînt posibile decît pe acest fundal permanent şi provocat, întreţinut, artificial, de tenebre.