Zilele trecute, conducerea Capitalei (consiliul general? primarul general? contează?) a dat un un ucaz referitor la trotinete pe trotuare. Că nu au voie să fie lăsate și nu au voie să meargă pe oriunde.
Ura! Bravo! În sfîrșit!
Ar fi un motiv de bucurie dacă, în general, ar fi cineva nu numai care să respecte vreo astfel de interdicție, adică, mai precis, de fapt, cineva care să vegheze asupra respectării ei. Or, în România, așa ceva nu există. Poliția cel mult inter-vine după, dar în niciun caz nu patrulează, adică nu se arată, nu pre-vine. Nechemată, n-o vezi, nu există. Uneori nici chemată. Din punctul de vedere al prezenței publice, adică al reamintirii, astfel, a existenței legii, în România nu există poliție. Sîntem lăsați să ne descurcăm între noi, să "negociem" "liber" și mai ales "liberal" unii cu alții.
Adică să triumfe permanent, neîncetînd să cîștige teren, în mod absolut natural, ne-respectarea legii - a unei legi nepăzite, neapărate. Adică speciile cele mai social-darwinist brutale. Dar care, cum vom vedea, nu sînt ele însele, ci niște biete reprezentante ne-conștiente de această lipsă de autenticitate a hiperindividualismului lor. Persoane în sens de personae: măști.
Revenind, cei care nu respectă - inclusiv moral: nu le arată respect - legile sînt în primul rînd cei care ar trebui să vegheze la respectarea lor. Fața (de) uniformă a legii: legea ca aplicativitate uniformă, universală. Iar cînd spun uniformă spun poliție.
Or, interdicțiile născute moarte, literă moartă de lege, ale conducerii Capitalei - care în general lasă urbanul metropolitan să alunece în sub-urban, în extra-urban, în non-urban - sînt cu atît mai binevenite cu cît sînt, pe de o parte, inutile, dat fiind că există deja lege în acest sens, iar pe de altă parte - atenție! - absolut parțiale, incomplete.
Nimic despre biciclete și, în general, despre tot felul de velocipede din ce în ce mai motorizate care, deși au interzis deja prin lege să-și facă de cap pe trotuare, numai asta fac.
Dar cum ar putea să respecte cineva, în frunte cu cei care ar trebui să o apere (poliția), o lege privitoare la interdicția nu numai a trotinetelor (care, în București, nu urmăresc deloc facilitarea transportului util, utilitar, ci sînt doar de joacă: umplere a timpului, formă abia deghizată a ne-muncii și a șomajului) pe trotuare, ci în primul rînd a bicicletelor, cînd acestea sînt utilizate - APROAPE EXCLUSIV PE TROTUARE - numai de bieți curieri ai unor firme multinaționale de profil? Cine ar îndrăzni să supere, să deranjeze capitalul privat străin, care a monopolizat deja spațiul public urban, în frunte cu trotuarele, dar repatriază - evident, firește! - profitul? Cum să te iei de "investițiile străine" care alimentează numai și numai viteza, adică foamea fără fund a capitalului: a celor care acceptă să moară sedentar și să mănînce "flexibil" muncind, și a celor care îi deservesc pe aceștia, dar nu oricum, ci de cele mai multe ori tot cu produse fast, fast food? Ce abis mai negru, mai fără fund (căci mai plat), dar care face fundurile și burțile cît casa, decît cohortele de curieri pe bicicletă amenințînd să calce nu numai, abstract chiar dacă permanent, legea, ci, la propriu, oameni, în frunte cu copii, bătrîni, descurajînd și ucigînd mersul, adică sănătatea, pentru a duce la destinație anti-hrana, mîncarea nu doar deja mestecată, ci de-a dreptul deja defecată produsă de rețelele de fast food?
Legea interzice deja și bicicletele, și trotinetele pe trotuare. Avem lege, nu avem cine să apere atît legea, cît și pe cetățeni (cîți mai sîntem) de încălcarea ei. Cu toată legea, trotuarele au devenit carosabilul transportului fals, fățarnic sănătos, ipocrit virtuos, spectacolul de clipă cu clipă al voracității capitalului, care este doar mișcare și, mai exact, doar viteză, doar consum fără urme, direcție pură (dar cu infinite externalități negative) și semn orbitor, adică de nimeni văzut, al precarității muncii: al exploatării resurselor de tot felul, pînă la coordonate înseși, spațiul și timpul.
Bucureștiul e plin de ne(o)oameni cu ricșa, și sîntem tot mai mult nu doar lăsați, ci de-a dreptul împinși să ne descurcăm "liberal", mai precis neoliberal între noi (adică să ne impunem cu forța și, respectiv, să cedăm forței: stat de ne-drept), ca falși indivizi ce sîntem, vectori, doar, ai forțelor abstracte (dar, vai, atît de concretizante) ale capitalului.
Pe străzile din orașele României, "investițiile străine" fac imposibilă, în cel mai imediat, dar cu atît mai greu de observat mod, respectarea legii.
Așa încît, pînă cînd, probabil - așa cum s-a întîmplat și în cazul cîinilor "comunitari" de pe străzile Capitalei -, nu se va întîmpla ceva foarte grav, pe străzile, mai exact pe trotuarele Capitalei nu se va întîmpla nimic în ceea ce privește trotinetele și bicicletele, și munca la negru, în albul zilei. Adică va domni nerespectarea legii, opusul legii, reversul legii: neaplicarea ei. Ca simptom al aplicării selectiv-"naturale" a legilor, în general.
Războiul (social) e deja pe stradă.
Ura! Bravo! În sfîrșit!
Ar fi un motiv de bucurie dacă, în general, ar fi cineva nu numai care să respecte vreo astfel de interdicție, adică, mai precis, de fapt, cineva care să vegheze asupra respectării ei. Or, în România, așa ceva nu există. Poliția cel mult inter-vine după, dar în niciun caz nu patrulează, adică nu se arată, nu pre-vine. Nechemată, n-o vezi, nu există. Uneori nici chemată. Din punctul de vedere al prezenței publice, adică al reamintirii, astfel, a existenței legii, în România nu există poliție. Sîntem lăsați să ne descurcăm între noi, să "negociem" "liber" și mai ales "liberal" unii cu alții.
Adică să triumfe permanent, neîncetînd să cîștige teren, în mod absolut natural, ne-respectarea legii - a unei legi nepăzite, neapărate. Adică speciile cele mai social-darwinist brutale. Dar care, cum vom vedea, nu sînt ele însele, ci niște biete reprezentante ne-conștiente de această lipsă de autenticitate a hiperindividualismului lor. Persoane în sens de personae: măști.
Revenind, cei care nu respectă - inclusiv moral: nu le arată respect - legile sînt în primul rînd cei care ar trebui să vegheze la respectarea lor. Fața (de) uniformă a legii: legea ca aplicativitate uniformă, universală. Iar cînd spun uniformă spun poliție.
Or, interdicțiile născute moarte, literă moartă de lege, ale conducerii Capitalei - care în general lasă urbanul metropolitan să alunece în sub-urban, în extra-urban, în non-urban - sînt cu atît mai binevenite cu cît sînt, pe de o parte, inutile, dat fiind că există deja lege în acest sens, iar pe de altă parte - atenție! - absolut parțiale, incomplete.
Nimic despre biciclete și, în general, despre tot felul de velocipede din ce în ce mai motorizate care, deși au interzis deja prin lege să-și facă de cap pe trotuare, numai asta fac.
Dar cum ar putea să respecte cineva, în frunte cu cei care ar trebui să o apere (poliția), o lege privitoare la interdicția nu numai a trotinetelor (care, în București, nu urmăresc deloc facilitarea transportului util, utilitar, ci sînt doar de joacă: umplere a timpului, formă abia deghizată a ne-muncii și a șomajului) pe trotuare, ci în primul rînd a bicicletelor, cînd acestea sînt utilizate - APROAPE EXCLUSIV PE TROTUARE - numai de bieți curieri ai unor firme multinaționale de profil? Cine ar îndrăzni să supere, să deranjeze capitalul privat străin, care a monopolizat deja spațiul public urban, în frunte cu trotuarele, dar repatriază - evident, firește! - profitul? Cum să te iei de "investițiile străine" care alimentează numai și numai viteza, adică foamea fără fund a capitalului: a celor care acceptă să moară sedentar și să mănînce "flexibil" muncind, și a celor care îi deservesc pe aceștia, dar nu oricum, ci de cele mai multe ori tot cu produse fast, fast food? Ce abis mai negru, mai fără fund (căci mai plat), dar care face fundurile și burțile cît casa, decît cohortele de curieri pe bicicletă amenințînd să calce nu numai, abstract chiar dacă permanent, legea, ci, la propriu, oameni, în frunte cu copii, bătrîni, descurajînd și ucigînd mersul, adică sănătatea, pentru a duce la destinație anti-hrana, mîncarea nu doar deja mestecată, ci de-a dreptul deja defecată produsă de rețelele de fast food?
Legea interzice deja și bicicletele, și trotinetele pe trotuare. Avem lege, nu avem cine să apere atît legea, cît și pe cetățeni (cîți mai sîntem) de încălcarea ei. Cu toată legea, trotuarele au devenit carosabilul transportului fals, fățarnic sănătos, ipocrit virtuos, spectacolul de clipă cu clipă al voracității capitalului, care este doar mișcare și, mai exact, doar viteză, doar consum fără urme, direcție pură (dar cu infinite externalități negative) și semn orbitor, adică de nimeni văzut, al precarității muncii: al exploatării resurselor de tot felul, pînă la coordonate înseși, spațiul și timpul.
Bucureștiul e plin de ne(o)oameni cu ricșa, și sîntem tot mai mult nu doar lăsați, ci de-a dreptul împinși să ne descurcăm "liberal", mai precis neoliberal între noi (adică să ne impunem cu forța și, respectiv, să cedăm forței: stat de ne-drept), ca falși indivizi ce sîntem, vectori, doar, ai forțelor abstracte (dar, vai, atît de concretizante) ale capitalului.
Pe străzile din orașele României, "investițiile străine" fac imposibilă, în cel mai imediat, dar cu atît mai greu de observat mod, respectarea legii.
Așa încît, pînă cînd, probabil - așa cum s-a întîmplat și în cazul cîinilor "comunitari" de pe străzile Capitalei -, nu se va întîmpla ceva foarte grav, pe străzile, mai exact pe trotuarele Capitalei nu se va întîmpla nimic în ceea ce privește trotinetele și bicicletele, și munca la negru, în albul zilei. Adică va domni nerespectarea legii, opusul legii, reversul legii: neaplicarea ei. Ca simptom al aplicării selectiv-"naturale" a legilor, în general.
Războiul (social) e deja pe stradă.