Revoluția - terestră - în curs de împlinire; sau momentul cînd cele două sensuri ale cuvîntului revoluție (cel astronomic și cel politic) încep să se reunească; sau...
Toți dominații, minorații, "subalternizații", perifericii și "periferializații", marginalizații, uitații, ocultații etc. (iată, tot între paranteze: femei, copii, "nebuni", "devianți", hibrizi, "mutanți" etc.), adică mai mult de jumătate din lume, Lumea, practic, partea pînă acum blestemată a lumii, revine într-un mod miraculos, sărbătoresc, non-revendicativ, propunînd o viziune nu carnavalescă (adică prin răsturnare temporară, controlată, codificată) asupra lumii, ci una magică, deci productivă.
Pentru că modernitatea raționalist-industrială, economic-economicoasă, economist-imperialistă (colonialistă, extracționistă, plantaționistă) ar putea fi simbolizată prin funest celebra ghilotină a Revoluției Franceze (democratică doar implicit și parțial, ca transfer de la regalitate la republică) care a definit modernitatea printr-o ruptură și chiar printr-o tăiere, printr-o separare violentă a Capului (citește: intelectual, raționalist, occidental, masculin) de Trup ("superstiții", credințe și culturi populare, vernaculare, femeie, copil, nebun, delincvent, vrăjitorie, colonii extra-europene etc.), adică de însuși trupul lumii, supus și inferiorizat, colonizat, exploatat ca "resursă" și ca "materie primă".
O împlinire decalată a avangardelor, în frunte cu suprarealismul. Împlinire decalată în timp, în spațiu și tipologic: altfel spus, intersecțional. După visata Internațională Suprarealistă, Intersecționala Suprarealistă.
Or, acest fapt, organizarea, performarea, "înscenarea" acestei victorii intersecționale a suprarealismului, pune, deci, și problema unei necesare reformulări a teoriei și a istoriei avangardelor înseși. Acestea, în frunte cu cea mai largă (ca front de acțiune), mai amplă și mai influentă dintre ele, suprarealismul, anunțaseră și merseseră, la vremea lor, mult mai departe decît s-a mers după ele, adică după ce ele fuseseră "istoricizate", îngropate: de fapt uitate ca să poată să lucreze, subteran și ocult, mai bine, să se mondializeze mai eficient.
Ele rămăseseră, fuseseră oprite, și poate nici nu le venise vremea să poată fi practicate altfel decît, tocmai, ca avangarde, altfel spus ca anunț și proiect pur: rămăseseră paralele, virtuale, ne-efectuate și ne-actual-izate. Și, de fapt, încă din vremea lor istorică, ele se răspîndiseră și fuseseră practicate deja mai larg, dar tot decalat, acolo unde încă nu se putea vedea, în umbra și partea imediat nevăzută a lumii: de către femei, de către copiii, de către non-artiști. "Drept alături" (cum hasidic spunea Jacques Derrida) sau "off-modern" (cum spunea regretata Svetlana Boym). Suprarealismul nu doar întregește și "completează" lumea și arta (arta lumii, lumea, lumescul, mundanul ca artă a tuturor), ci, pentru a putea să o facă, trebuie să se lase, iată, el însuși, ca acum, reîntregit, completat cu propriile "umbre".
Artă a lumii, a întregii lumi, prin "alipirea" feței nevăzute, pînă acum (și încă) a lumii, energia debordantă a "părții blestemate", a categoriilor dominate (popoare, femei, copii și alte categorii fals precise), contra-normare artistică, anti-hegemonie estetică, avangardele "istorice", în frunte cu suprealismul, triumfînd, cum spuneam, decalat, în timp (cu întîrziere), spațiu (extra-occidental) și trans-categorial (intersecțional). Dominație "populară" a ceea ce, occidental, a fost numit artă "naivă" sau "brută", de fapt imensă senzație pozitivă, tonică, de vitalitate, de explozie a vieții.
Problematica artei "brute" revine și se impune decalat, dar definitiv, și în cîmpul literaturii. Dar - reiau o problemă deschisă puțin mai sus - mai poate fi vorba, în aceste condiții, de ceea ce continuăm să numim literatură, sau ar trebui să vorbim, din nou dialectic-decalat (de data aceasta, față de "prima" deconstrucție derridiană, sau față de deconstrucția "istorică"...), pur și simplu, "brut", de scris, de puterile autoreflexiv și material-etic, semio-etic constituante, subiectivante, ale scrisului (scriiturii?), din care ar deriva, de fapt, întreprinderea și proiectul literare, ceea ce nu puțini îndrăznesc să califice deja drept paranteza modern-modernistă a "ideii de literatură"? (Căci poate că importanța cultural-socială a artei și a literaturii este dată de sau derivă, ca model și impuls, tocmai din forța ei de autoconstituire etică, care a fost, însă, blocată și deturnată, ocultată, disimulată prin manevre economico-politico-polițienești, prin preeminența acordată esteticului...)
După modelul avangardelor "istorice", ar trebui să numim, de asemenea, deconstrucție "istorică" și pe aceea nu atît creată, elaborată, cît revelată și relevată, deslușită de Jacques Derrida, împotriva distrugerii...
Toți dominații, minorații, "subalternizații", perifericii și "periferializații", marginalizații, uitații, ocultații etc. (iată, tot între paranteze: femei, copii, "nebuni", "devianți", hibrizi, "mutanți" etc.), adică mai mult de jumătate din lume, Lumea, practic, partea pînă acum blestemată a lumii, revine într-un mod miraculos, sărbătoresc, non-revendicativ, propunînd o viziune nu carnavalescă (adică prin răsturnare temporară, controlată, codificată) asupra lumii, ci una magică, deci productivă.
Pentru că modernitatea raționalist-industrială, economic-economicoasă, economist-imperialistă (colonialistă, extracționistă, plantaționistă) ar putea fi simbolizată prin funest celebra ghilotină a Revoluției Franceze (democratică doar implicit și parțial, ca transfer de la regalitate la republică) care a definit modernitatea printr-o ruptură și chiar printr-o tăiere, printr-o separare violentă a Capului (citește: intelectual, raționalist, occidental, masculin) de Trup ("superstiții", credințe și culturi populare, vernaculare, femeie, copil, nebun, delincvent, vrăjitorie, colonii extra-europene etc.), adică de însuși trupul lumii, supus și inferiorizat, colonizat, exploatat ca "resursă" și ca "materie primă".
O împlinire decalată a avangardelor, în frunte cu suprarealismul. Împlinire decalată în timp, în spațiu și tipologic: altfel spus, intersecțional. După visata Internațională Suprarealistă, Intersecționala Suprarealistă.
Or, acest fapt, organizarea, performarea, "înscenarea" acestei victorii intersecționale a suprarealismului, pune, deci, și problema unei necesare reformulări a teoriei și a istoriei avangardelor înseși. Acestea, în frunte cu cea mai largă (ca front de acțiune), mai amplă și mai influentă dintre ele, suprarealismul, anunțaseră și merseseră, la vremea lor, mult mai departe decît s-a mers după ele, adică după ce ele fuseseră "istoricizate", îngropate: de fapt uitate ca să poată să lucreze, subteran și ocult, mai bine, să se mondializeze mai eficient.
Ele rămăseseră, fuseseră oprite, și poate nici nu le venise vremea să poată fi practicate altfel decît, tocmai, ca avangarde, altfel spus ca anunț și proiect pur: rămăseseră paralele, virtuale, ne-efectuate și ne-actual-izate. Și, de fapt, încă din vremea lor istorică, ele se răspîndiseră și fuseseră practicate deja mai larg, dar tot decalat, acolo unde încă nu se putea vedea, în umbra și partea imediat nevăzută a lumii: de către femei, de către copiii, de către non-artiști. "Drept alături" (cum hasidic spunea Jacques Derrida) sau "off-modern" (cum spunea regretata Svetlana Boym). Suprarealismul nu doar întregește și "completează" lumea și arta (arta lumii, lumea, lumescul, mundanul ca artă a tuturor), ci, pentru a putea să o facă, trebuie să se lase, iată, el însuși, ca acum, reîntregit, completat cu propriile "umbre".
Artă a lumii, a întregii lumi, prin "alipirea" feței nevăzute, pînă acum (și încă) a lumii, energia debordantă a "părții blestemate", a categoriilor dominate (popoare, femei, copii și alte categorii fals precise), contra-normare artistică, anti-hegemonie estetică, avangardele "istorice", în frunte cu suprealismul, triumfînd, cum spuneam, decalat, în timp (cu întîrziere), spațiu (extra-occidental) și trans-categorial (intersecțional). Dominație "populară" a ceea ce, occidental, a fost numit artă "naivă" sau "brută", de fapt imensă senzație pozitivă, tonică, de vitalitate, de explozie a vieții.
Problematica artei "brute" revine și se impune decalat, dar definitiv, și în cîmpul literaturii. Dar - reiau o problemă deschisă puțin mai sus - mai poate fi vorba, în aceste condiții, de ceea ce continuăm să numim literatură, sau ar trebui să vorbim, din nou dialectic-decalat (de data aceasta, față de "prima" deconstrucție derridiană, sau față de deconstrucția "istorică"...), pur și simplu, "brut", de scris, de puterile autoreflexiv și material-etic, semio-etic constituante, subiectivante, ale scrisului (scriiturii?), din care ar deriva, de fapt, întreprinderea și proiectul literare, ceea ce nu puțini îndrăznesc să califice deja drept paranteza modern-modernistă a "ideii de literatură"? (Căci poate că importanța cultural-socială a artei și a literaturii este dată de sau derivă, ca model și impuls, tocmai din forța ei de autoconstituire etică, care a fost, însă, blocată și deturnată, ocultată, disimulată prin manevre economico-politico-polițienești, prin preeminența acordată esteticului...)
După modelul avangardelor "istorice", ar trebui să numim, de asemenea, deconstrucție "istorică" și pe aceea nu atît creată, elaborată, cît revelată și relevată, deslușită de Jacques Derrida, împotriva distrugerii...