Utopia estetică și-a recunoscut neputința, frumusețea nu face diferența, frumosul nu (mai) e pedagogic nici măcar atunci cînd este pus, ca în cele două superbe proiecte fotografice, în slujba adevărului despre om: fotografia ca meta-mediu de cercetare.
Punctul orb, decizia de a nu vedea, este continuată și prelungită chiar și atunci cînd calitatea face diferența și ar putea servi, cum spuneam, drept criteriu.
Proiectul lui Salgado relansează omul adamic, pre-creștin, ante- și poate chiar anti-creștin, pre-colonial oricum, nuditatea fiind aici semnul lipsei de distincție "civilizatoare" între om și "natură". Cel al lui Jacqueline Salmon investighează paradoxurile și contradicțiile omului (auto-postulat) creștin, adică ale dublei naturi uman-divine. Ambele proiecte plojează vertiginos prin hăurile interioare constitutive ale construcțiilor istoriale care sîntem, între Occident și "restul lumii", adică fostele sale colonii-resursă. Fotografiile lui Salgado re-subiectivează ceea ce pînă acum era privit doar ca obiect, restituind (re-simetrizînd) suveranitatea privirii, în vreme ce meta-fotografiile lui Jacqueline Salmon interoghează aporiile constitutive ale privirii occidentale de sine, deci ale constituirii normate a subiectului universal-privitor. Ambele deconstruiesc post-critic, altfel spus pozitiv, denunțînd nuditatea și denudarea însăși, atît în cazul omului adamic-extra-creștin, cît și în acela al celui creștin, mergînd prin urmare pînă la marginile vizualului și pînă la începuturile revelației. Atît nuditatea (pre-)adamică, cît și denudarea cristică, ca injoncțiune de adevăr, sînt însă exact opusul pornografiei și al obscenității contemporane, cu care sînt însă, vai, condamnate să fie confundate.
*
Nu, nu voi "ataca" încă "miezul" ediției de anul acesta a festivalului arlezian de fotografie, adică expozițiile ei principale (sau considerate, clasate așa). Voi da, încă, ocol, tîrcoale: prin zonă, pe contur. Mă pregătesc, amîn, deambulez, încercînd să aproximez de la distanță ce se întîmplă cu și în fotografia contemporană, ce bătălii se duc și cu ce arme în miezul și, deja, pe terenul și în condițiile, în mediul a ceea se numește post-fotografie: ambientul sau dispozitivul total de imagine coextensiv vieții individuale și sociale, mediul artificial-sensibil, bio-tehnologic, menit a dubla și a căptuși mediul viu, autentic, a simula "lumea vieții"; supra-mediul în care sîntem făcuți să lăsăm urme, să ne predăm urmele și acestea să ne fie captate și re-întoarse, re-aplicate nouă ca niște ultraparadoxale norme singulare, mai exact algoritmi individuali: sîntem individuați algo-ritmic. Și totul, prin și în imaginea-cîmp pe care noi înșine o secretăm permanent. Pentru imaginea-lume contemporană nu mai există (și nu mai trebuie să existe) hors-champ. Sîntem captați și clonați semiotic. Dar despre toate această trans-mutație anti-dialectică a umanului, altădată.
Nu voi aborda, așadar, încă, cele mai "fierbinți" expoziții ale Întîlnirilor fotografice de anul acesta, mă voi lăsa prin urmare atras, sustras "marginal", "periferic", de două expoziții, una asociată, cealaltă din afara festivalului propriu-zis, ambele, însă, surprinzătoare, remarcabile și marcante. Ținînd de fotografia-cercetare: prima, în istoria artei și a mentalităților (meta-imagini, așadar), cea de-a doua, geo-antropologică.
Punctul orb. Perizonium-uri: studiu și variațiuni
Fotografa franceză Jacqueline Salmon a avut ideea doar aparent năstrușnică (warburgiană, de fapt) de a documenta felul în care este reprezentat (citește: inventat, codificat, rezolvat) în artă "cache-sexe"-ul lui Isus, așa-numitul perizonium: văl, cearșaf, slip etc. Căci cum să îl reprezinți pe Isus nud, denudat, pe cruce, adică exact în momentul cînd i se afirmă suprem dubla natură, umană și divină? Cum să codifici teologic și să reprezinți pictural însuși locul, punctul, zona, organul păcatului pentru care se sacrifică, tocmai, Isus? Imensă problemă, absolută. Și cercetare pe măsură: de la icoana bizantină, Renașterea italiană, Țările de Jos, Spania Secolului de Aur pînă azi. Lupta și infinita creativitate (căci da, de creativitate e vorba, adică de rezolvarea "grațioasă" a unor norme canonice stricte) a pictorilor: Giotto, de pildă, propune transparența (de fapt, un fel de pre-blurare: arată pentru a putea să bruieze, introducînd un ecran, ecranînd pentru a dezvălui taina, dezvăluind-o pentru a putea s-o atenueze, s-o facă uitată), Michelangelo, în schimb, înlătură cu totul orice acoperămînt, orice disimulare, prezentînd corpul în toată splendoarea sa păgîn-umanistă, în vreme ce Rogier van der Weiden îl face să zboare, perizonium-ul ajungînd să danseze, să se confunde, celest, cu norii, ca o elice sau ca o fundă exuberantă, pînă la nebunia, erezia de a fi tratat ca un adevărat accesoriu de fashion, și pînă, în fine, la Francis Bacon și, în genere, la pictura contemporană, care, dacă se mai ocupă, dacă o mai interesează problema, o "rezolvă" pur coloristic, "tașist", adică evacuînd-o. Ce nu trebuie să vedem, dar trebuie să fie arătat, "pata oarbă (asemenea aceleia a lui Mariotte), adică înseși constrîngerile și inventivitatea care au constituit motorul artei occidentale ca obligatorie Biblie ilustrată. Expoziția este vertiginoasă și chiar delirantă, cercetarea fiind, cum spuneam, enormă, trecînd prin pictură, sculptură, desen și gravură și desenînd astfel, printr-un "punct orb" central, un breviar de istoria mentalităților occidentale. Cum spune argumentul curatorial, prin această expoziție-proiect de cercetare (vizitabilă la micul Muzeu Réattu din Arles), fotografia operelor de artă este ridicată, prin cadraj și compoziții, de la rangul de simplă reproducere la acela de "mediu de interpretare".
Cea de-a doua expoziție la care m-am gîndit să mă opresc azi este pur și simplu somptuoasă, și nici măcar nu face parte din catalogul Întîlnirilor... Este vorba de Amazonia, a marelui fotograf franco-brazilian Sebastião Salgado, organizată într-o imensă sală a Palatului Papilor din Avignon și încercînd să recreeze, după spusele curatoarei ei, Lélia Wanick Salgado, un mediu, un ambient, senzația imersivă nu doar de pădure, ci de pădure amazoniană, inclusiv cu acele ocas, insulițe de locuire, de viață umană.
Alb-negru, formate mari, expoziția este rodul a 7 ani de "expediții fotografice" care înțeleg să militeze împotriva despădurii și a transformării imensei Amazonii (nouă țări, de zece ori cît Franța, 150 de limbi diferite), ca sistem-lume de o imensă biodiversitate, într-un simplu teren de exploatare pentru agricultura intensivă caracteristică implacabilului capitalism plantaționist-extractivist. Ceea ce singularizează această expoziție este, tocmai, caracterul indirect critic, ea propunîndu-și să reprezinte, pozitiv, profuziunea, bogăția, caracterul practic, concret-paradisiac, de lume salvatoare (care tocmai de aceea trebuie salvată) datorită caracteristicii ei de mediu indistinct, total, absolut integrat natural-uman. Or, caracterul senzorial-pozitiv, imersiv, al acestei expoziții pune accentul pe apă și pe umiditate, relevînd și una dintre marile "curiozități" ale acestei lumi a Lumii: existența așa-numitelor "rîuri zburătoare", rîuri aeriene care transportă, spune Salgado, mai multă apă decît Amazonul însuși. Caracterul aerian și dinamic, celest, al apei, al umidității care întreține excepționala viață amazoniană făcînd-o să devină neîncetat cultură, nu face decît să întărească ideea de, cum spuneam, paradis terestru, de rai pe Pămînt, topos deloc u-topic, ci cît se poate de real, pe care nu trebuie decît să îl cultivăm, să-l alegem
Pădurea și copacii, ca sistem-lume și paradis existent, tangibil, constituie, de altfel, motivul sintetic de vîrf, cel mai de actualitate, al noii ecologii a viului, a mediului viu, librăriile franceze propunînd deja nu doar rafturi, ci departamente întregi în acest sens, menite a adăposti o bibliografie înfloritoare, la propriu vegetală.
Amazonia, paradisul terestru, ca sex, sursă divină de viață la îndemînă (!), constituie nu doar "partea blestemată" a Pămîntului occidentalizat, ci, mai grav, "punctul orb" al său, pata sa oarbă: ceea ce, central fiind, sărindu-ne în ochi ca evidența însăși, este "fluat" și învăluit, acoperit, trebuind să fie făcut nu doar invizibil, ci de-a dreptul uitat. Vedem doar periferic, învăluit, prin învăluire, văzul occidental este, de fapt, periferic, ocupîndu-se cu conturul, cu delimitarea, cu granița și cu superficia, deturnîndu-se de la central și vital. Vedem perizonal. Unul dintre centrii nu ocultați, ci trișați, "scamatoriți", "șmecheriți" (nu de ascundere, ci de abatere și de distragere a atenției, altfel spus a privirii, e vorba) al lumii este chiar Amazonia, cu pădurile și oamenii ei. Văzul occidental, sau chiloții Domnului.
Și într-o astfel de re-centrare, de re-vizibilizare a centrului, a inimii-sex irigatoare a Lumii constă ceea ce încercam, data trecută, să teoretizez sub titulatura de "deconstrucție a privirii" (nu doar a privitului și văzutului, a vizualului). Privirea occidentală trebuie re-centrată, de-periferializată, de-perizonal-izată. Despre Sexul Domnului este vorba! De a-i reda lui Dumnezeu nu numai un gen, ci un sex salvator.
Sau să fie vorba de o dificultate de a mărturisi golul central, de o incapacitate de a profita (zen) de el, adică de o onestitate, de fapt, mundană, a privirii occidentale?