Unu. În noaptea de dinainte de decolare am dormit trei ore. Văd că îmi place numărul ăsta în ultima vreme. Am profitat de timpul petrecut în Cluj din plin, alături de o persoană dragă mie, știind că după ce mă întorc în România vine sesiunea. Când am ajuns la cămin, cu trei ore înainte de decolare, nu aveam nici măcar bagajul făcut. Noroc că sunt o minimalistă.
Doi. Cine ar fi crezut că îți mai trebuie mască în aeroport? Nimeni. Pentru că în ciuda faptului că se recomanda în mod repetitiv, prea puțini oameni intrau în Aeroportul Internațional Avram Iancu din Cluj-Napoca cu fața protejată. Eu știam asta din recentele mele călătorii, dar companionul meu C, care zbura pentru prima dată, nu a vrut să riște. Așa că după ce a căutat prin clădire și nu a găsit, a abordat un paramedic a cărui ambulanță era parcată la intrare. Domnul i-a zis același lucru ca mine, dar totuși a intrat în vehicul și i-a adus o mască.
Trei. Am aflat când eram deja pe drum că biletele pe care le-a achiziționat C nu erau cu escală. Trebuia să zburăm la Bergamo, apoi de la Bergamo la Lisabona, dar erau două zboruri complet diferite. Când am ajuns în aeroportul italian, C se plimba entuziasmat prin magazine. A găsit un motor Ducati de jucărie și, la cei douăzeci de ani ai săi, m-a implorat cu o inocență prefăcută să i-l cumpăr. I-am zis că sunt săracă și am mers mai departe.
Patru. Italienii chiar fac un muzeu din orice clădire. Pe când îi povesteam lui C de stațiile de metro din Roma, unele dintre ele împânzite de exponate, am văzut o vitrină cu o bucată de material de construcție pictată în ea, un rest dintr-o ruină de-a lor, probabil. Nu știu ce reprezenta, dar pe plăcuța de lângă se putea citi "Curva Nord 1971 - 2019".
Cinci. Când ne îmbarcam pentru Lisabona, deja intrasem în atmosfera de festival. Erau câțiva pasageri cu jachete Guns N' Roses.
Șase. În al doilea avion, am prins loc lângă ieșirea de urgență din mijloc. În mod normal nu ar fi fost o problemă, aveam mai mult loc la picioare și eram prima care părăsea avionul într-o situație de criză. Dar de asemenea, asta însemna și că nu mai puteam să dorm cu capul pe măsuța pliantă cum făcusem până atunci, fiindcă era prea departe.
Șapte. De zgârciți ce suntem, eu și C nu ne-am selectat singuri locurile. Am zis că ne convine și dacă stăm separat. De fiecare dată am avut locuri în capete diferite de avion. Eu stăteam la margine, îmi vedeam liniștită de treabă, când m-am trezit cu el pe același rând cu mine, pe partea cealaltă de culoar. Făcuse schimb cu o doamnă care voia să stea lângă soțul ei, fără să își amintească ce loc am eu. A fost o coincidență amuzantă, dar oricum nu am prea vorbit.
Opt. Când am aterizat, au fost ceva probleme sau defecțiuni tehnice, nu am înțeles exact. L-am auzit doar pe pilot spunând la microfon "they're gonna call a guy". Mi s-a părut hilar. Mă simțeam ca în România, unde există expresia clasică "am eu un om".
Nouă. Cum am spus, era prima călătorie a lui C cu avionul. Nu prea știa care sunt procedurile. Când a văzut semnul cu Goods to declare, a exclamat: "Mă declar entuziasmat, pot să mă duc pe acolo?".
Zece. Afară, frunzele palmierilor adiau. Eu eram obișnuită, îi văzusem două săptămâni întregi în Franța. Dar mi-am dat seama că pentru C e ceva nou. L-am întrebat curioasă "Ia zi C, ai mai văzut palmieri?". A răspuns nonșalant: "Da, în Timișoara."
Unsprezece. Credeți sau nu, Lisabona e Regatul Daciilor. Fiecare taxi standard este o Dacie acolo.
Doisprezece. Nu degeaba se spune că time is money. Primul lucru pe care trebuia să îl facem ca să ajungem la destinația noastră din acea seară era să luăm autobuzul spre cazare. Din nou, obișnuită fiind din ultimele călătorii în străinătate, puteam băga mâna în foc că se pot cumpăra bilete cu cardul, ori din stație, ori direct din autobuz. Dar ce să vezi, frate! Ia bilet de unde nu-i. Am găsit până la urmă tonomate în stația de metrou, dar era o coadă mai ceva ca la Untold la brățări în prima zi de festival. Am vrut să scoatem bani cash de la bancomat, dar ne lua taxă de cinci euro. Și pe banii ăia, mai bine mergeam cu Bolt. Așa că asta am și făcut până la urmă.
Treisprezece. De unde ne-a lăsat mașina, ne-am mai învârtit jumătate de oră ca zombie cu capul în telefon, eu pe mesaje, el pe Maps. Nu găseam nicicum cazarea, se auzeau zgomote ca de împușcături, oameni dubioși se perindau pe lângă noi. Am zis că e gata, stăm în ceva cartier rău famat din care plecăm acasă fără un rinichi. O pasăre a croncănit într-un mod foarte distinct. "Până și ciorile vorbesc portugheză aici", a oftat C.
Paisprezece. În dimineața următoare am vrut să merg la restaurant să mănânc. C, pe de altă parte, un econom convins, a sugerat să mergem la supermarketul din apropiere, că poate găsim mâncare ieftină și bună. Am bombănit cu hotărâre, dar în ciuda protestelor mele, am ajuns acolo. Cum am intrat am văzut fructe tăiate în bucățele, nucă de cocos pregătită direct ca gustare, paste ce trebuiau doar încălzite. M-am îndrăgostit. Doar de acolo am mâncat în diminețile următoare.
Cincisprezece. Eu și C am fost niște turiști foarte proști. Făceam poză la ce monument prindeam, chiar dacă nu știam despre ce e vorba (asta și din cauza faptului că, dacă era vreo plăcuță, nu prea scria în engleză). Am găsit la un moment dat un avion militar și am vrut să facem poză cu el, dar diferiți oameni se tot băgau în fața camerei. C a înjurat printre dinți, până când, în final, am reușit să facem și noi poze.
Șaisprezece. Ca să folosim bateria telefonului cât mai puțin, am decis să ne lăsăm ghidați în drumul nostru către concert de un grup de rockeri care mai mult ca sigur se îndreptau în acea direcție. Însă, admirând peisajul și făcând poze, ne-am trezit în fața unui gard pe care nu știam cum cei din fața noastră l-au trecut. Ne-am uitat în stânga și în dreapta și am decis că este momentul pentru o ilegalitate. Spațiul din perimetrul acelui gard era dezorganizat și plin de resturi și deșeuri, așa că i-am spus la figurat "groapă de gunoi". Și am așteptat cu nerăbdare să ieșim de acolo.
Șaptesprezece. Am ajuns în zona concertului cu două ore înainte de deschiderea porților, ocazie în care am stat în soare, cu tricourile în cap, ascultând soundcheck-ul celor de la GnR, și am apărut întâmplător în pozele de Instagram ale străinilor.
Optsprezece. Pentru că îmi doream cu orice preț să îi văd cu claritate pe Slash, Axl, Duff și toți cei de pe scenă și având experiențe anterioare neplăcute la concerte din cauza înălțimii mele reduse, am optat pentru perechea de pantofi cu cele mai înalte tocuri. Știam că în scurt timp statul în picioare se va transforma într-un calvar, dar preferam să sufăr și să rămân cu imaginile artiștilor clar întipărite în minte, decât să văd doar frânturi dintr-un cap sau un picior. Când porțile s-au deschis, toată lumea a început să alerge pentru a securiza cel mai bun loc posibil. Nu o să neg, alergatul de viteză pe tocuri este o experiență.
Nouăsprezece. Am reușit să ajungem în al doilea rând de la secțiunea standard, aproape de gard. Inițial am avut bilete la Golden Circle, dar altcineva a făcut refund în numele nostru în încercarea de a fura banii rezultați, așa că ne-am mulțumit cu locurile acelea. De văzut, vedeam perfect întreaga scenă. Lângă noi se aflau o femeie și un bărbat - bănuiesc că de origine africană - care fumau un joint. La scurt timp, bărbatul a căzut din picioare și a rămas pe jos vreo jumătate de oră, spre stupefacția femeii. A primit apă, caramele și gumă de mestecat de la cei ce se ocupau cu securitatea și, într-un final, și-a revenit. Apoi a mai fumat un joint.
Douăzeci. The Last Internationale a fost prima trupă din deschidere. Solista a vrut să coboare în mulțime, dar avea microfon cu cablu. După ce era cât pe-aci să îl trântească pe jos, un bărbat a venit și i l-a ținut pe tot parcursul escapadei ei de sub scenă.
Douăzeci și unu. La finalul concertului, aceeași solistă a început să cânte imnul Portugaliei, lăsând audiența să continue. Dar vocile corului s-au disipat destul de rapid, deopotrivă amuzate și stânjenite de faptul că o mulțime întreagă de oameni presupus culți nu își cunosc propriul imn.
Douăzeci și doi. Apoi au urcat cei de la GnR pe scenă. A urmat un extaz greu de descris în cuvinte. Asta până când durerea de picioare și-a făcut simțită prezența. La început subtil, apoi a ajuns la o intensitate pe care n-am mai simțit-o vreodată. Mă simțeam de parcă o mie de cuțite îmi intrau simultan în talpă. Pe la jumătatea concertului, am luat decizia de a mă descălța, iar când în sfârșit am reușit să îmi dau botina stângă jos din picior, am auzit primele acorduri de la Estranged, melodia mea preferată de la Guns N' Roses. Așa că am oprit orice făceam și m-am bucurat de cele aproape zece minute ale piesei. Așa, desculță la un picior și cu tocuri de cincisprezece centimetri la celălalt. Apoi am luat decizia să mă încalț la loc. Îmi plăcea înălțimea suplimentară.
Douăzeci și trei. După ce concertul - care a durat, surprinzător, trei ore - a fost gata și mi-am dat seama că nu sunt capabilă să merg, am hotărât că nu mai există altă variantă. Așa că am mers în șosete vreun kilometru, până am dat de piatra cubică.
Douăzeci și patru. Cele câteva zeci de mii de oameni care părăseau zona concertului păreau o turmă de zombie pregătiți de Apocalipsă. Podul aflat la câteva sute de metri în fața noastră era împânzit de persoane care se îndreptau, incredibil de încet, în aceeași direcție, la fel era zona de acces aflată dedesubtul podului. Părea un scenariu desprins din filmele horror.
Douăzeci și cinci. Următoarea zi, după ce picioarele mele au avut timp să își mai revină, am mers la Museu Coleção Berardo, un muzeu de artă contemporană. Spre final, am auzit o melodie de-a lui Justin Bieber venind din una dintre camere. Mai ciudat decât să aud o piesă de-a lui Bieber într-un muzeu de artă a fost să o aud venind din exponatul lui Man Ray, care conținea un difuzor. Mi s-a părut hilar.
Douăzeci și șase. C a ieșit mai repede decât mine din muzeu și a mers să viziteze o biserică, timp în care eu am cercetat zona în căutarea unui restaurant. În schimb, am fost atrasă la terasa unei rulote de către melodia Wonderwall, cântată de o mică trupă care avea concert acolo. Am decis să poposesc puțin și să ascult.
Douăzeci și șapte. După ce am mâncat, am trecut pe lângă corturile unui micuț festival ce părea tradițional. Un bărbat cânta la acordeon, înconjurat de câțiva ascultători. C l-a asemănat cu Florin Salam.
Douăzeci și opt. În acel weekend, la cinci minute de cazarea noastră avea loc alt festival cu artiști portughezi. La ora nouă seara când ne-am întors "acasă", am căzut de acord că merită să profităm de ocazie. Am zis că stăm puțin și mergem. Am stat trei ore. Pe drum încolo, făceam glume despre cum ar fi să se termine concertul fix când ajungem noi. Exact asta s-a și întâmplat.
Douăzeci și nouă. Am prins totuși o mulțime de adolescenți în stare de ebrietate care cântau "La mulți ani" în portugheză unei tipe. Ne-am băgat și noi așa, pe românește.
Treizeci. La un moment dat, una dintre prietenele ei a aruncat cu un ananas în direcția noastră. Câteva minute mai târziu, a venit și l-a ridicat. N-am înțeles intenția.
Treizeci și unu. În a patra zi am decis că vom face un tur cu autobuzele acelea decapotabile pentru turiști care te iau de la un obiectiv turistic și te lasă la celălalt, pe toată durata zilei. Prima destinație la care am decis să coborâm era un fel de mini-Oktoberfest cu o mică scenă, mese și căsuțe de la care mi-am cumpărat prima bere Sagres. Sorbind liniștită, mă tot holbam la un om care dansa cu o femeie ce avea o talie inuman de îngustă. Am realizat apoi că era o păpușă de fapt.
Treizeci și doi. Când am vrut să urcăm în următorul autobuz, am fost opriți de șofer fiindcă nu aveam mască. Lui C i-a fost oferită una de către un pasager, dar nici eu nu aveam. Așa că nu am urcat. Câteva ore mai târziu mi-am dus mâna la buzunarul pantalonilor scurți, deranjată de o umflătură din buzunar. Era o mască.
Treizeci și trei. Am ales să mergem pe jos până la următoarea destinație, amăgindu-ne că vom lua autobuzul din stația respectivă. Dar stațiile nu erau marcate. Și astfel am ajuns să facem pe jos un tur pentru care am plătit fiecare douăzeci de euro. Dar măcar am văzut obiectivele turistice.
Treizeci și patru. Fiindcă aveam nevoie la toaletă și nu exista vreuna publică care să coste mai puțin de cinci euro sau la care să poți plăti cash, am găsit o berărie care era și muzeu. Prefăcându-mă că mă uit la sticlele de bere expuse, mi-am făcut loc cu mirare și interes până la baia din spate.
Treizeci și cinci. Castelul São Jorge era ultima destinație a turului. Întrucât nu am mai găsit stația în care opreau autobuzele (deși treceau adesea pe lângă noi), am fost nevoiți să urcăm dealul până la monument pe jos. Noroc că la poalele lui exista un set de scări rulante, întrerupte de un petic de pământ. "Le-au luat în două rate?" a întrebat C zeflemitor.
Treizeci și șase. Când am ajuns la casa de bilete, tipa de securitate m-a salutat. N-am înțeles ce a zis și m-am uitat nedumerită la ea. "Say hello, say ola". Săraca femeie voia doar să afle pe ce limbă să comunice cu noi.
Treizeci și șapte. Odată intrați în superbele grădini ale castelului, am auzit vorbind o familie de americani. O mamă le explica copiilor ei că păsările care făceau sunetele acelea de-a dreptul înfiorătoare care brăzdau parcul erau "peacocks". M-am uitat confuză la C. Nu mai știam ce e acela un peacock. Când am trecut pe sub un copac și o pasăre enormă cu pene albastre-verzui mi-a făcut umbră, mi-am amintit. Era primul păun pe care îl vedeam în copac.
Treizeci și opt. Chiar mai adorabili decât păunii în sine au fost bobocii lor, care se plimbau nonșalanți pe aleile din exteriorul castelului. Sau cei de găină, pe care îi urmărea o rață. "Vine spre ei de parcă e dinozaur!" a exclamat C.
Treizeci și nouă. În ultima zi, când am vrut să vizitez și eu Mănăstirea Jerónimos, am găsit o coadă de nedescris. N-am înțeles de ce marți erau mai mulți oameni decât în weekend, dar am renunțat la idee.
Patruzeci. La un moment dat am auzit un ghid turistic povestind în engleză istoria mănăstirii. C a avut ideea briliantă de a ne preface că suntem și noi turiști din acel grup, pentru a asculta detaliile.
Patruzeci și unu. Nu puteam pleca fără să vizităm superba Jardim Botanico Tropical, grădina botanică situată în regiunea Belém. Am trecut pe lângă un copac pe a cărui etichetă scria că provine din China. C nu s-a putut abține: "Pe ăsta cum l-au adus aici, cu elicopterul?".
Patruzeci și doi. Ulterior am trecut pe lângă un "hotel de insecte". Am zis să fac și eu o glumă și am întrebat cât costă. C a răspuns flegmatic: "De ce, vrei și tu?".
Patruzeci și trei. Am ajuns la o poartă cu specific chinezesc pe care erau inscripționate literele "MACAU". După ce treceai prin ea, vegetația devenea tot mai densă, formând o mică pădurice. C s-a trezit vorbind din nou: "Oare ne trebuie viză că ieșim din Europa?"
Patruzeci și patru. Fiindcă am insistat foarte mult să vizităm grădina zoologică din Lisabona și nu l-am putut convinge nicicum pe C, am comentat adeseori pe această temă. Asta a fost una dintre ele. "Dacă am fi mers la grădina zoologică, lăsau și animalele să se plimbe pe lângă noi." Același răspuns în zeflemea. "Păcat că aici nu lasă plantele să se plimbe pe lângă noi."
Patruzeci și cinci. Spre finalul sejurului la Grădina Botanică, lui C i s-a pus pata pe doi bobocei de rață lăsați singuri pe o insuliță. A început să îi urmărească, sperând să prindă unul. Ei au început să măcăne și astfel a venit The Big Boss, mama rață. C a renunțat să îi terorizeze la scurt timp.
Patruzeci și șase. Pe drum spre Stadionul Benfica, pe care C dorea cu orice preț să îl vadă, am trecut pe lângă un centru ecvestru. Fix în momentul în care am trecut prin fața porții lor, un călăreț dădea să iasă. Era să ne calce un cal pe trotuar în Lisabona.
Patruzeci și șapte. Fiindcă stăteam încontinuu pe telefon amândoi, am venit cu o propunere. "Lăsăm telefoanele la 3, 2..." Apoi am fost distrasă de un mesaj. C a zâmbit. "Te-ai oprit la doi."
Patruzeci și opt. Când am ajuns în sfârșit la Benfica, prioritatea mea era să iau prânzul. În ciuda protestelor lui C, m-am așezat la restaurantul lor și mi-am comandat de mâncare. Între timp, ne-au adus din partea casei măsline, pate, gem și pâinici. Niciunul dintre noi nu mai văzuse așa ceva la un restaurant până atunci, dar C a profitat din plin de ocazie. Fiindcă nu și-a comandat nimic, s-a săturat din ce era pe gratis. Și din aproape jumătate din porția mea, pentru că nu am putut mânca prea mult. Un deal foarte bun, aș zice.
Patruzeci și nouă. După stadion am mers direct la aeroport, după aeroport, la gară. Am ajuns în Gara de Nord fără baterie la telefoane. Am reperat eu o priză suspendată la trei metri deasupra pământului și l-am rugat pe C să îmi bage încărcătorul în ea. Apoi am stat jumătate de oră cu telefonul pe cap, ca să nu se rupă cablul.
Cincizeci. La șase dimineața, după trei ore petrecute în gară, am luat trenul care "se formează la linia șapte" - de când se formează trenurile în gară, vine mecanicul și îl construiește direct pe șine - și am pornit pe ultimul drum spre casă.
În concluzie, a fost frumos. Dar nu mai ies din țară prea curând. Mi-au ajuns toți palmierii până pe anul viitor.
