"... dacă mă gândesc bine
la zilele când umblam razna cărând oasele astea după noi
prin pânza de aramă cu care ne acoperă amurgul
sau la ce am scris pe o scândură arsă pe un chei depărtat
când apa ne spăla rugina de pe degete
atunci de dincolo de veghe
se reîntoarce ca un corb flămând lumea de peste lume
iar pe sub aripile lui
noi ațipim lângă caietele noastre de piatră" (Gellu Naum)
Maestrul. Am avut mereu o fascinație pentru noțiunea de maestru. Îmi plăcea să urmăresc interacțiunea discipol-maestru, cu spectaculosul și perplexitatea exercițiilor, metode eficiente pe limbi rare, sau necunoscute mie. Vizibilă în arte marțiale, sport și filme, dar infinit mai subtilă în viața noastră.
Și cum zilele acestea pare că sunt la capitolul mise en abyme, iată-mă călătorind cu un astfel de maestro, la o întâlnire neașteptată cu încă și mai mulți maeștri. Ilustrarea e și mai concretă când la Casa Comana, de pe Strada Gellu Naum, citesc și un însemn cu Strada Regina Maria.
Desigur că pe Strada Regina Maria de pe Strada Gellu Naum ești în altă dimensiune. E o dimensiune de basm, în care nu te trezești bine dintr-o uimire, că imediat apare alta. Toate îți sunt favorabile și seamănă cu o demonstrație despre bucurie, generozitate, dragoste, admirație și infinit.
De data aceasta surprizele se succed într-o organizare perfectă și la intensități copleșitoare.
5 noiembrie, 2018. Este o zi de luni, e ceață, Bucureștiul e gri, traficul e un iad, iar oamenii aleargă nervoși și încruntați în toate direcțiile. Stabilisem cu Cristiana să ne revedem după întoarcerea ei de la Istanbul. Are daruri și povești exotice pentru mine, abia aștept să râdem și să colindăm. Ne simțim fix ca atunci când pe sensul opus e aglomerație și blocaj, dar mergi pe direcția liberă și fluieri cântând. Pentru că e luni, iar noi începem săptămâna printr-o pauză.
Mai întâi trec să o iau pe Cristiana de acasă. Mă așteaptă pe trotuar, și preț de câteva secunde, cât opresc să sară în mașina mea, suntem claxonate violent de câțiva nervoși. Pare că omenirea e din ce în ce mai grăbită către o destinație isterică și sinucigașă. Îi ignor. Cu atât mai mult cu cât nu am băut nicio cafea de dimineață și sunt încă într-o dulce și leneșă stare zen.
Unde să mergem? Comana. Comana era de ceva vreme pe lista noastră de destinații. În parte pentru legătura cu Gellu Naum, cu pământul meu giurgiuvean, mănăstirea, și mai nou posibilul hipodrom din zonă.
Ieșim repede din oraș, apare și soarele. Întunericul se ridică și la propriu și la figurat. Avem numai semne bune. Aș vrea să fac o presiune la roți și trec peste multe vulcanizări fără să știu la care să mă opresc. La ieșirea din oraș aleg totuși una, un țigănuș simpatic îmi cere incredibila suma de 70 de bani, nici nu știam că mai e posibil ca ceva să coste sub un leu. Îi las trei lei și văd cum se bucură și râde cu niște clienți, niște alți tineri țigănuși îmbrăcați colorat și ei.
De acum suntem echipate. Virăm din șoseaua națională spre Comana. Imediat pe dreapta apare Regatul Cailor. Liniște, pace, se vede prin gard cum cineva dă un cal la coardă, afară. Continuăm și drumul e surprinzător de curat, șoseaua șerpuiește frumos prin sate cu case bune și curți mari, aerisite, e o tihnă îmbucurătoare, mai ales că multe fumuri se ridică pe ici pe colo de pe la curți. E parfum de shaman. Îl inhalăm și noi cu bucurie.
Cu gândul la Gellu Naum plănuiesc să ne oprim și la mănăstire, să luăm prânzul la Casa Comana. Nu îmi e clar în ce ordine, așa că mergem pe inspirație, ca de obicei.
Intrăm pe strada Gellu Naum, apare casa memorială, și imediat în poarta vecină văd un chip frumos, luminos și tare cunoscut: e Mărioara. În termenii convenționali Mărioara era omul casei, un fel de versiune feminină a majordomului. O fracțiune de secundă mai devreme, sau mai târziu, aș fi pierdut-o pe Mărioara. Dar nu, Gellu și Lyggia se țin de glume și dorința lor e clară: să îi vizităm. Lumea de peste lume nu e doar o metaforă din versurile lui Gellu, e acum chiar realitatea noastră.
Opresc în fața porții lui Gellu. Mărioara vine și ne îmbrățișăm ca două rude pierdute și regăsite. Ne mirăm cum timpul nu ne-a marcat prea tare chipurile. Râdem. Îmi amintește că ne-am văzut ultima oară în 2001, când am venit să îl duc pe Gellu la Spitalul de Urgență din București. Spune că atunci, tot în poarta asta, am asigurat-o că va fi bine, și că nu a fost așa, din păcate. Observ încă odată că răul nu intra în radarul meu de opțiuni, optimismul meu incurabil mai e uneori contrazis.
Mărioara ne invită înăuntru. Trecem prin curte. Un vânt ușor mângâie iedera de pe casă, igrasolul, pe care Lyggia îl iubea atât de mult, ne saluta.
Prispa casei e luminată cald, așa și veranda. Toate geamurile au site și câteva ferestre sunt întredeschise pentru aerisirea casei, așa încât pare o locuință în plină viață.
De departe, gândul meu fugea adesea la casa aceasta de la Comana, mă temeam că acoperișul în degradare să nu strice cărțile și tablourile, și în general toate cele. Dar nu, casa a fost renovată, acoperișul e perfect, pereții sunt impecabil văruiți în alb, toate obiectele sunt la locul lor și Mărioara întreține casa așa ca în timpurile în care Lyggia și Gellu trăiau.
Îi mulțumesc cerului că am reușit să ajut ca Lyggia să poată fi îngropată lângă Gellu în 2005 când Uniunea Scriitorilor refuza asta. Explicația lor era că Lyggia nu era o personalitate, doar Gellu. Norocul a fost că Zenobia a lucrat, și a mai fost cu noi Părintele Iustin Marchiș pentru rezolvare.
Îmi ieșise din minte însă că delegasem un ajutor care să stea în permanență cu Lyggia, pe Mihaela mea. Și câteva detalii din relațiile noastre care îmi erau acum foarte bine reamintite acum de Mărioara. Ce resursă de memorie sunt cunoștințele vechi. Daruri neașteptate învie amintiri prețioase, altfel pierdute pentru totdeauna. Poate că cele mai mari bucurii îmi vin de la oamenii și amintirile regăsite. E o resursă nouă, neașteptat de valoroasă. Bate chiar și fotografia. E secvență de viață recâștigată.
Ne plimbăm prin casă și Cristiana descoperă uimită ce univers frumos își construiseră Gellu și Lyggia și ce dragoste îi unea. Mă bucur și eu să îi revăd în tablouri diverse, și de reîntâlnirea cu soba albă, cu soba roșie, cu aragazul marțian, cu tablourile cu Japonica. În bucătărie, într-o fructieră, e o bancnotă veche albastră, de 100 de lei. E scoasă din uz. Mărioara o păstrează pentru încărcătura ei anecdotică și ne povestește cum această bancnotă era menită să acopere orice cheltuieli ale casei, deși însumate toate ar fi depășit cu mult valoarea ei. Gellu se amuza explicând cum dacă vine lumina de plată, are bani, dacă vine orice de plată, are bani.
Urcăm în camera de scris și atelierul lui Gellu. Stau la masa de scris și a distileriei de parfumuri, mă uit la godin, mă uit la cărți, la bârnele de pe plafon, pe geam. E o emoție în aer. Regăsesc pe un perete poemul meu preferat înrămat cu o fotografie de-a Lyggiei, îl recitesc, îl fotografiez.
Mai colindăm prin casă și prin curte. Și plecăm copleșite de vizită.
Înțeleg încă odată că atunci când crezi că nimic nu e nimic, apare ceva care să te contrazică. Vine un semn. Ca să nu disperi. Și știi atunci că ceva mai puternic decât tine lucrează. Nu știi cum, nu știi nimic. Dar simți. E un cocktail cu picăturile lui: inspirație, sincronicități, divinitate, suflete prietene, admirație, înălțimi, magie.
"Fiecare își comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalți înțeleg cât pot; fiecare spune mai puțin decât înțelege și înțelege mai mult decât i se spune, iar ce înțelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înțelege, și așa mai departe." (Gellu Naum, Zenobia)
De la Gellu plecăm spre Casa Comana. Prânz delicios cu pâine de casă cu drojdie proaspătă. Ospitalitate perfectă. Suntem singurele cliente, dar curând apar și țigănușii din vulcanizare, așa ca în Pisica Albă, Pisica Neagră.
E vremea să vizităm și mănăstirea, să o prindem pe lumină. Ajungem chiar la slujbă. Nu e nimeni în biserică, doar călugării, Sunt șapte. Cântă frumos, starețul are o voce și o dicție foarte atipice. Asta dă multă căldură conținutului și te face să zâmbești. E neașteptat de original spre comic timbrul vocii lui. Participăm la toată slujba. Călugării ne privesc cam mirați.
Suntem miruite cu un mir cu floare de nard. Fruntea mea degajă un parfum care seamănă cu Angel de la Thierry Mugler.
La final unul dintre ei se oferă să ne arate locul, muzeul și comorile. Ghelasie Antim îl cheamă, e simpatic și cordial cum rar poți întâlni. Poartă niște ochelari à la Tudor Arghezi și jovialitatea lui e debordantă. Mă întreabă cu ce mă ocup. Îi spun că nu îmi dau prea bine seama, dar poate că scriu. Cristiana îi spune că e inginer. Ha ha ha, trebuie că părintele a văzut și auzit multe, căci nu se miră de răspunsurile noastre ezitante și anormal de indecise. Facem câteva fotografii împreună și părăsim Comana cu uimire.
În mașină, un concert Sting din catedrala Durham intră pe neașteptate din playlist-ul meu. Toată ziua aceasta a fost o demonstrație despre God is a DJ. Suntem fără cuvinte.
Seara pe Delta Neajlovului, spre casă, cu un gust de magie care ne pune pe gânduri. Ne întoarcem pe covorul fermecat. Plutim.
