Pe urmă ajungem în vestul sălbatic unde, în hăinuțe cu ciucurei (care arată, aparent, identic), Alex actorul și Alex regizorul dau mâna, se întorc cu spatele unul la celălalt, fac pași dramatici până la distanța stabilită convențional (fiecare cu mâinile pe pistolul cehovian), așteptând semnalul. Cu o fracțiune de secundă mai rapid decât Alex actorul, Alex regizorul rămâne în picioare, împușcătura se aude defazat (de la sunet). Cineva vine să aducă sânge fals, scena se termină cu un zoom din ăla răvășitor pe grimasa celui ce nu supraviețuiește. Alex regizorul câștigă.
Curând, cititorii își dau seama că duelul din vestul sălbatic nu a fost decât o joacă, sau că nu a existat vreodată, atunci când un al treilea Alex Bogdan (cu un atribut nemaiauzit extras din urna cu bile-atribute) se joacă, pe voci, cu cei de dinainte (actorul, respectiv regizorul), care (surpriză) devin statuete Gopo în mâinile lui. Dar nu e 2016 și nu, nu suntem la gală.
Eu știu cu cine vorbesc și mi-ar plăcea să rămână scris aici că i-am luat interviu regiz(om)rului Alex Bogdan, rămâne să vedeți voi despre cine vreți să citiți astăzi și să aflați și care-i faza cu călătoria în timp.
A nu se citi în cheie comică, ci în cheie cât se poate de SERIOASĂ, chiar dacă ar părea că Alex încheie cât se poate de neserios. Doar pare, vă asigur.
Alberto Păduraru: Într-o urnă sunt 9 bile, cât Nouă povești de dragoste și ură în izolare. Alegem (total aleatoriu) o bilă din urna asta. (închid ochii, amestec.) A, uite... Am scos "povestea ta de dragoste în izolare". Povestește-mi asta, dacă vrei. Cea cu Cătă... deși poți să trișezi și să-mi vorbești (și) despre pisicile tale. Sau despre ambele, de ce nu?
Alex Bogdan: E un paradox cumplit în mintea mea. Mi-am spus că o să învăț atât de multe despre mine și oameni în izolare, doar că micul meu creier aproape că a dat delete la toată izolarea. E un gol de fapt în locul vieții mele de atunci. Un gol umplut doar de minunea de om cu care am împărțit cele mai dubioase emoții senzații stări. Izolarea a forțat să dăm un răspuns universului: suntem sau nu făcuți unul pentru altul. Înghesuiți cu două vieți în două camere, nu prea ai loc să fugi. Ne-am dat cap în cap de multe ori, ne-am aflat secretele urâte, am încercat să ne acceptăm așa neputincioși, ne-am dat seama că nu suntem perfecți deloc, că avem bube traume sechele, cum vrei să le spui, eu am învățat să o las în viața mea, după 10 ani de singurătate și ziduri și frici. Izolarea a fost deschiderea mea cea mai importantă către acest gând minunat: viața în doi e mult mai frumoasă decât o viață în bătaia vântului. Viața mea cu Cătă, cu toate câte nu se pot cuprinde în cuvinte, a luat naștere în izolare, și poate de aia creierul meu n-o să poată niciodată să dea delete cu totul, chiar dacă a fost o peroadă dificilăăăă (in the style of Klaus președintele)
A.P.: Ipotetic, bagi acum mâna dreaptă în buzunar (dacă ai pantaloni, dar e interviu, deci se prezumă) și e Buzunarul cu pâine. Ce e în celălalt buzunar?
A.B.: Circ...
A.P.: Acum serios, povestește-mi ceva ce a rămas cu tine foarte viu după lucrul ca regizor la spectacolul ăsta.
A.B.: E spectacolul cu care am absolvit facultatea de regie de teatru la UNATC. Are peste un deceniu, s-a transformat de minim 3 ori. Țin minte că prima oară după școală l-am jucat la Godot sub scenă, pe Blănari. Dura aproape 50 de minute și mă gândeam că e jenant ca un spectacol să fie așa scurt. Pe atunci respectam cu sfințenie orice text dramatic și mi-era frică de pauze în teatru. Așa că aveam o variantă de Buzunarul pe fast forward. Cred că a fost o seară în care ne-am dus sub 50 de minute. Mi-era o rușine de oamenii ăia care au dat bani pe bilet de muream. După m-am hotărât că trebuie schimbat spectacolul. Am vrut să existe un intro până la textul lui Vișniec. Simțeam eu că prea se începe brusc, cine sunt oamenii ăștia? Și am inventat o poveste destul de simplă și naivă, cu cei doi oameni care se recunosc din întâmplare într-un parc, la 5 ani după ce au terminat liceul, ei fiind colegi de clasă. Viețile i-au dus în zone diferite, unul e loser, conspiraționist, celălalt mai așezat, cu principii de viață mai clare. Și vorbesc vrute și nevrute, până se ajunge inevitabil la prima replică din text: ăștia nu sunt oameni! Uneori, dura și jumătate de oră până se intra în text. Dar funcționa teribil de bine. Altfel urmăreai spectacolul având cumva habar cine sunt oamenii ăștia. Am trăit o experiență halucinantă când s-a jucat într-un apartament cu maxim 10 spectatori așezați pe jos în sufragerie. Alex și Ștefan comentau știrile de la Antena 3, beau bere, citeau din Arborele lumii, jucau anumite scene în baie, de unde doar se auzeau, se băteau, plângeau, fumau un joint la geam. Și eu puneam muzică live de la un laptop în funcție de ce se întâmpla între ei. Este una din cele mai puternice amintiri teatrale. Buzunarul cu pâine din seara aia a ținut aproape 3 ore. Dacă erai acolo, aveai impresia că se juca Faust, atât de puternic era.
A.P.: Când ești tu însuți? (iar dacă răspunsul e "întotdeauna": Când nu ești tu însuți, na!)
A.B.: Mereu sunt eu. Circulă preconcepția asta stupidă că haaa, tu faci comedie, ești plin de măști, te ascunzi, ți-e frică să te arăți pe tine!!! Sunt în fiecare zi eu. Uneori îmi place tare să fac caterincă, să râd de oameni, de mine, uneori sunt anxios, nu suport oamenii, mă ascund, mai o mini depresie, mai o explozie de energie. Când ne vom opri să etichetăm oamenii? Spune-mi Alberto, cââând?
A.P.: Zi-mi trei cuvinte despre Cântăreața cheală (nu folosi "cântăreața" și "cheală" în răspuns), apoi detaliază-le, dacă simți să faci asta.
A.B.: Am aproape 10 ani. Fac atletism cu tata mai serios de aproape un an. Plâng în cadă că nu am pătrățele la fel ca atleții pe care îi văd la televizor. Mama îmi spune că trebuie să am răbdare. Apoi ne așezăm la masă. Sunt eu, mama în dreapta mea, tata în față, fratele meu în stânga. În centru tronează o mămăligă aburindă de care nu mă ating că m-am ars odată rău de tot când am pus mâna pe ea. Am răbdare. Într-o găletușă tronează rece o smântână. Tata rade brânza peste o bucată fierbinte de mămăligă. Eu îmi pun și unt. Fiecare începe să mănânce în liniște. La masă nu se vorbește. Aud cum se mestecă, îmi aud gândurile timide, tata își mai pune sare, mai încet cu sarea zice mama, pe urmă iar o tăcere. Fiecare prezent și absent, lumi nespuse, vorbe nerostite. O familie adunată în tăcere la o masă. Ăsta e spectacolul meu de la Suceava. Cu imaginea asta am decodat textul lui Ionesco. A fost spectacolul care a țâșnit din mine, cu durere cumplită.
A.P.: O poveste amuzantă (ca regizor) din timpul repetițiilor la *ce-ți trece prima oară prin cap*.
A.B.: M-ai rupt! Mă gândesc de 10 minute la o poveste amuzantă și nu am nimic. Vezi tu, regia e profesie serioasă, nu prea sunt povești amuzante. Eu când regizez mereu fumez pipă și îl citesc pe Brooks, Antoine Virez, Grosuowski, Stan și Slavski...etc. Da, nu pot satisface această întrebare, REGIA E SERIOASĂ!!!
A.P.: O poveste amuzantă (ca actor) din timpul repetițiilor la *ce-ți trece prima oară prin cap*.
A.B.: Hahahahhaha, deeeeci. Repetam la Îmblânzirea scorpiei de la Comedie, eu - Petruchio, Dorina Chiriac - Katarina, Gelu Colceag la butoanele regiei. Ajunsesem cu repetițiile la partea în care Katarina îl așteaptă pe idiotul de Petruchel în fața preotului și ăla nu e. Toată lumea îngrijorată, mai vine, vai ce situație, Katarina distrusă, înjosită, v-ați prins voi. Eh, eu cu o seară înainte i-am dat așa bine cu alcoolul că nu m-am trezit. Și n-am apărut la repetiția în care Katarina își aștepta bărbatul. Eu fără să știu făceam un fel de method acting, fără ca cineva să aprecieze, evident, efortul meu. Am ajuns într-un final, desfigurat de rău, plâns, speriat că mă dau afară. Nu m-au dat! Funny, nu?
A.P.: Să fie și nevoia de destindere (nu atât că vorbesc cu tine acuma, via un interviu) la mijloc, dar observ că am tendința să folosesc cuvântul "amuzant" (inconștient, dar e o asociere pe care nu pot să o condamn, totuși). Crezi că ești blocat în comic? Tu te iei în serios? Sau... te simți luat în serios? Mă gândesc, de exemplu, la raportul actor-regizor (vorbind de "teatru" în sens canonic, nu neapărat devised), cu tine ca regizor în lucru. Care e atmosfera repetițiilor? Că tot am început cu Nouă povești de dragoste... și ură...
A.B.: Nu sunt deloc blocat în comic. Lumea mă vede blocat în comic. Eu sunt un artist plin de toate. Alex Actorul cred că a depășit perioada în care voia să demonstreze lumii că poate să plângă pe scenă, să facă DRAMĂ. Nu mă mai interesează asta acum. Sunt conștient că drumul meu actoricesc e comic. E și păcat să nu fac asta, mai ales că e foarte greu să faci comedie mișto și destul de puțini actorii care pot livra comedie de calitate. Alex Regizorul e mult mai artist, în căutări, vrea să facă texte tari, să experimenteze, nu prea e interesat de comedii. Ce nu prea? Nu e. Nu sunt deloc atras de comedii ca regizor. Nu mă interesează. N-aș afla prea multe lucruri despre mine regizând o comedie, deși se cer în draci comedii. Mi-e foarte greu cu asta. Eu vreau să fac chestii provocatoare, de la care să pleci cu întrebări, lumea vrea să vadă comedii. Vedem cum o împăcăm. Problema e că până la urmă, unul dintre cei doi Alexi o să moară. Eu sincer aș vrea să moară Alex Actorul, și să fac numai regie. Dar deja mă chinui de câțiva ani să demonstrez că sunt un regizor foarte bun care poate face spectacole importante. Poate acest chin de a demonstra e păcatul meu, și mi-l asum. Simt însă că am trecut de starea asta, vreau doar să lucrez cu artiști puternici și să fac spectacole relevante pentru ziua de azi. Nu suport scandalurile în repetiții, nu mă interesează să umilesc actorii ca să livreze actoria aia bună, iubesc ca actorii să știe de ce spun fiecare replică și mai apoi să uite de ce spun fiecare replică. Ador caterinca, improvizația, obrăznicia în fața textului și să mergem să bem o bere dacă n-avem chef să repetăm.
A.P.: Dacă ai lua medalia de aur pentru altceva decât pentru aruncatul suliței ar fi pentru... (și cine ți-ar acorda-o, în afară de pisicile tale.)
A.B.: Iau categoric medalia de aur pentru IDENTIFICAREA OAMENILOR RĂI, PROȘTI ȘI NEAMUZANȚI. Medalie oferită de FUEGO, evident!
A.P.: Râzi atunci când...
A.B.: Fac glume proaste despre subiecte interzise, sensibile. Ceilalți nu prea mai râd, eu da. În curând n-o să mai râdă nimeni... trist.
A.P.: Te enervezi când...
A.B.: Când șoferii bulangii mă grăbesc pe trecerea de pietoni, când sunt oamenii înceți, când dau de cocalari nesimțiți, când văd oameni tupeiști care fentează, când văd oameni descurcăreți, pentru care legea e doar așa un ghid. Mă enervez cel mai mult când mă enervez prea repede și reped eu oamenii.
A.P.: Îți este indiferent dacă... (sigur o vezi venind.)
A.B.: În istorie voi intra ca Bărbier...
A.P.: Cum arată documentarea / procesul din spatele unei imitații reușite? Presupun că e și studiu în spate acolo. Dă-mi un exemplu concret, dacă ai unul (sau nu doar unul), dacă ți-e mai ușor.
A.B.: Imitația nu se face ușor. Ușor se poate imita o voce, dar asta nu înseamnă imitație. La noi e percepută ca miștocăreală. Dacă imiți pe cineva înseamnă că îți bați joc. Nu mai am energia să conving pe nimeni de nimic, dar imitația e treabă serioasă, care implică mult talent și mult mai multă tehnică, studiu. Nu știu să explic cum fac, aș putea să îți spun că stau și ascult o voce mult timp înainte să încerc să o reproduc, dar alteori îmi iese fără să fac asta. Are legătură cu toate câte sunt în mine, diferite, complexe, pe care nu vreau să le explic pentru că nici nu știu cum. Totuși, pentru mine povestea cu imitația este încheiată. Am consumat etapa asta și nu mă mai motivează aproape nimic să fac imitație, în afară de bani, ceea ce e trist.
A.P.: Tot în cheia asta, explică-mi mecanismul după care te-ai imita pe tine... sau, ca să fie ceva mai clar, ce crezi că e definitoriu pentru tine, cât să devină recognoscibil dacă e făcut de altcineva? Alex Bogdan, personaj. Cum e asta?
A.B.: Nu am nimic special încât să fiu imitat, nu mănânc răhățel. Poate Cătă să știe să imite anumite momente din mine, dar în rest, e halucinant cât de banal și neimitabil pot fi. Cu toate astea, sunt un personaj! Cum e asta??
A.P.: Hai să facem un joc. Poți să imiți (dacă vrei, dacă nu, poți să sari peste asta) pe cineva, oricine, dar în scris. Nu spune cine e, dezvălui la finalul interviului, sunt curios dacă poți să construiești "iluzia" asta și în formatul de aici... și la ce te raportezi când faci asta. (ticuri verbale, de exemplu, și e cam singura pârghie care-mi vine în minte).
A.B.: Măăăi, dar tu ești așaa, nebun! Te-aș molfăi tot că ești simpatic. Deeci nu știu cum să răspund la întrebarea asta pentru că pe mine nu mă interesează să imit pe nimeni. Eu sunt o vedetă adevărată, cu o carieră în spate, care n-a imitat nimic și-a ajuns aici prin puterile mele total. Normal că sunt o grămadă care vor să imite succesul meu, dar n-au cum că n-au acest șelcă coz al meu, că am fost și în Paris dar nu mi-a plăcut!
A.P.: Șase întrebuințări alternative (alternative și față de cele zise de Cătă) ale statuetei de la Gopo.
A.B.: Cărămidă, antichitate, să o dai la mega când n-ai 50 de bani la tine, armă albă, să o arăți în loc de REEL, sperietoare în lan de porumb (nici nu cred că se vede).
A.P.: Ceva ce ai inventat tu, sau crezi / simți că ai inventat tu - utilizarea neconvențională a unui obiect, o denumire pentru ceva, o rețetă? (în afară de "Magheru" ca denumire pentru strada principală din Vamă, aici o să vină crossover cu interviul lui Cătă, că vă completați și pe LiterNet acum.)
A.B.: Am inventat călătoria în viitor. Ce păcat de tine Alberto că o să mori așa tânăr...
A.P.: În pauzele de la repetiții îți comanzi întotdeauna...
A.B.: Haha, o întrebare capcană. NU EXISTĂ PAUZEEEE! Deci da, nu-mi comand mâncare sau ceva de genu', îmi comand niște actorie mai bună...(pa dum tss)
A.P.: Sincer, în Babardeala lui Jude, cele trei finaluri au fost lucrate devised, sau așa era planul inițial? Nu știu de ce, dar te-am simțit acolo (ca viziune). Poate e doar o potrivire a mea. De asta și întreb.
A.B.: Ai niște întrebări pe care trebuie să le adresezi la departamentul de regie. Mă și mir că m-ai remarcat în film, noroc cu costumul roz somon. By the way, personajul meu este o ironie la MIHAIL NEAMȚU. Atâta mi s-a comunicat, în rest nu știu nimic boss.
A.P.: Dacă viața ta ar fi un anime s-ar numi...
A.B.: TEBAT!
A.P.: O întrebare fără răspuns? (poți s-o lași și pe-asta).
A.B.: Mulțumesc pentru întrebări. Să-ți fie țărâna ușoară...