În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Horațiu Mălăele.
Cândva am să înalț un zmeu
Scrisoare către Dumnezeu
Să-I scriu că uneori sunt trist.
Dar cred în el și cred în Christ
Să-I scriu că sunt printre cei vii
Să-I scriu că fericit voi fi
Că nu-s deștept, dar nici prea prost
Să-I scriu că sănătos am fost
C-a fost frumos, a fost și greu
Să-I scriu că-I mulțumesc mereu
Și dacă vrea acu' să vin
Nu-s pregătit, mai stau puțin
Claudia Nedelcu Duca: Peste tot pe internet apare data de 1 august ca fiind ziua ta de naștere. În cartea Doinei Papp, O poveste cu Horațiu, scrie că ești născut pe 31 iulie. Când te-ai născut, de fapt?
Horațiu Mălăele: M-am născut, într-adevăr, pe 31 iulie, după cum mi-a spus mama, undeva pe la orele 10 seara. Dar cum se făceau actele atunci, am fost trecut pe data de întâi. E un mare chin cu ziua asta de naștere pentru că numele meu adevărat este Mălăele Valentin Horațiu și, am aflat, acum, târziu, și, pentru cei care nu știu, e o informație utilă, că Sfântul Valentin ortodox nu este nici pe 14, nici pe 16 februarie, cum știu foarte mulți, ci este pe 30 iulie. Deci am o sărbătoare pe 30 iulie cu Sfântul Valentin ortodox, m-am născut pe 31 și sunt trecut 1 august. Sunt trei sărbători succesive care dau uneori mari dureri de cap.
C.N.D.: Ai o scriere foarte frumoasă în volumul O poveste cam ciudată și alte două povestiri: într-o gară mică, de provincie, o femeie citește un ziar de ieri, plin de grăsimea feliilor de salam pe care le mâncase. Aștepta în gară, bineînțeles, un tren. În gara ei se oprește și Orient Express-ul. Din acest tren coboară un bărbat cu portavoce care anunță că poate să urce în tren oricine își dorește, gratuit, pentru a vizita orașe din Europa. Oferta e valabilă un minut. Minutul trece. Femeia nu are nicio reacție. Orient Express-ul pleacă. Femeia își continuă așteptarea. În gară oprește un personal, urcă în el cu destinația Pașcani. Ești un uriaș om de teatru, caricaturist, un scriitor bijutier, vom vorbi astăzi despre tine ca regizor de film... în cariera ta de până acum, ai ratat vreodată Orient Express-ul?
H.M.: După cum bine știți sau poate nu știți, există o temă obsedantă în preocupările mele: aceea a destinului. Cred în această forță a destinului și bănuiesc că nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple. Chiar dacă nu ești convins gândește-te totuși cât de confortabil poate fi! Faptele bune ți se datorează, tâmpeniile le arunci în curtea destinului. S-ar putea să fi trecut Orient Express-uri pe lângă mine și s-ar putea să fi fost chiar invitat să călătoresc cu ele, dar dacă am ales să plec la Pașcani, înseamnă că așa trebuia să fac. Sunt convins că un om face doar ce e predestinat să facă. Marile drame vin în momentul în care îți pui prea mult în cârcă. E bine să îți propui, dacă poți, numai ceea ce crezi că poți să faci și atunci probabil că vei dormi mai liniștit.
C.N.D.: În cariera ta de până acum ai avut întâlniri importante cu personalități din cultura românească, nu numai din zona teatrului. Care sunt întâlnirile cele mai dragi pe care nu ai vrea niciodată să le dai uitării - întâlniri care te-au marcat, care te-au transformat, care te-au învățat?
H.M.: Dacă urmărim un fir cronologic, ar trebui să încep cu profesorul meu de desen. E o poveste lungă pe care am povestit-o, altădată, în toată lungimea ei: cât de prost desenam și cât de neștiutor eram. După patru ani, consecvent în neputința mea, a apărut zâna mea cea bună, Nicu Gherghe, profesorul meu de desen, fost student al lui Aurel Ciupe, marele pictor și profesor al Facultății de Arte Plastice din Cluj. După o analiză sumară, mi-a luat desenele și împreună cu ele m-a târât în cancelaria directorului Gheorghe Micu și după ce i-a arătat lucrările i-a comunicat scurt: Băiatu' ăsta e genial. Iar eu am încercat să fiu. "Am încercat să fiu" și nu "am început să fiu" cum văd că circulă povestea pe căile de socializare. Acest profesor a stat în dreapta mea tot timpul. Așa am ajuns ca, după ani de zile, să desenez poate cel mai bine din oraș și cu mari șanse de a intra la Grigorescu. Ăsta a fost primul impact cu un om care mi-a deschis o ușă. A fost o ușă dumnezeiască, pentru că, iată, și acum îmi ocup timpul și spațiul, desenând.
Apoi a fost întâlnirea mea cu Octavian Cotescu, care a fost un mare învățător și un părinte bun, de la care am învățat multe. Apoi a fost întâlnirea de la Piatra Neamț cu Cătălina Buzoianu, un regizor absolut excepțional, de care ne aducem aminte, din păcate, din ce în ce mai puțin. Dar, mă rog, asta este o altă dramă a istoriei care, probabil, ne va fi explicată.
A venit apoi întâlnirea cu Toma Caragiu. A fost o prietenie nesperată de la care am învățat enorm. Toma Caragiu e cunoscut, o spun încă o dată și poate mai limpede, e cunoscut îndeobște din recreațiile lui din televiziune și câteva filme mai mult sau mai puțin bune. Dar el a fost un actor de teatru uluitor, mult mai mare și mai bogat decât se știe. Apoi au venit oameni providențial, Mircea Cornișteanu, Alexandru Dabija, George Rafael, Valeriu Paraschiv și marele Dan Micu, pe care i-am întâlnit la Nottara, unde am jucat în piese importante, Acești îngeri triști, Familia Tot, Scapino, Sinucigașul sau Frații Karamazov, un spectacol rar, unde jucam Smerdiakov, un personaj de excepție din zona ambițiilor mele. Toate astea laolaltă cu cei mai importanți actori ai momentului Dana Dogaru, Ștefan Iordache, Valentin Teodosiu, Gilda Marinescu și, mai ales, titanul teatrului și poate cel mai important actor pe care l-au avut românii, George Constantin.
Apoi a venit întâlnirea cu marele meu prieten și imensul regizor Vlad Mugur, despre care am tot povestit. A fost o minune pentru că am avut revelația unui nemaivăzut regizor și am avut bucuria și binecuvântarea unui excepționale prietenii. Tot în ale teatrului, un mare câștig a fost întâlnirea cu spectacolele lui Liviu Ciulei. Pentru că într-un sistem oarecum prăfuit, convențional, a venit un om care a deschis porți noi și a descoperit o formă de teatru care se rostogolea altfel și care putea crea noi lumi. Am învățat mult din experiența sa. Au urmat apoi tot felul de întâlniri care mai de care mai îmbogățitoare. Întâlnirile mele cu Yuri Kordonskiy, Andrei Blaier, Mircea Daneliuc și Stere Gulea, întâlnirea cu Vasile Nițulescu, geniul socratic al boemei bucureștene, actor, poet și filozof, care scria pe șervețele de hârtie, pe vremea bântuirii mele, anunțându-mă că,
"sunt în culme trandafirii
și fetele cu aripi goale
mărăciniș atât de moale
stă luna peste casa firii...
credință, zugrăvire
de ce n-ai pus
și-un mov în plus?"
Întâlnirea cu geniul lui Marin Sorescu, cu marele Adrian Păunescu, cu lumea fascinantă a lui Nichita Stănescu, cu Saul Steinberg artistul nepereche care a schimbat fața graficii mondiale, cu marele meu prieten Emil Brumaru, poetul iubirii și al obsesiilor mele. Întâlnirea mea cu cărțile și spusele lui Petre Țuțea, cu Emil Cioran și Mircea Eliade. Sunt oameni care mi-au marcat viața și au creat, într-un fel, alcătuirea care sunt. Gândind la toți sus-pomeniții și câți or mai fi fiind, îmi vin în minte aceste vorbe pe care le-am scris cândva la o răscruce de timpuri:
"Dacă veți fugi de mine cum aleargă
lumina, dacă vă veți ascunde în cele
mai de negăsit locuri, cel care vă
va ajunge oricând și găsi oriunde,
va fi dorul meu."
C.N.D.: Ai avut mii de spectacole, zeci de mii de ore jucate, zeci de mii de ore petrecute cu aceste personaje în interiorul tău, în gândurile tale, în emoțiile tale. Cum administrezi toată această liotă, această hoardă de emoții, de personaje și de povești pe care le ai în tine?
H.M.: Nu știu. Corpul uman e foarte protector. Uitarea a fost o invenție bună. De obicei ești interesat numai de ceea ce faci în momentul în care faci. Ești interesat mai mult de personajele pe care le joci în acea zi, în acea lună, în acel an. Asta nu înseamnă că nu te mai bântuie un personaj ca Smerdiakov sau Unchiul Vania și așa mai departe. Sunt personajele tale la care ții deopotrivă. Fac parte din familia ta, sunt copiii tăi și nu poți să-l iubești pe unul mai mult decât pe celălalt. Scriam acum câteva zile că în momentul în care viața te cutremură, în sensul foarte semantic al cuvântului, și ești în pericol să te prăbușești, e bine să te agăți de lucrurile pe care le-ai făcut. Aceste personaje sunt lucrurile mele stabile, structura de rezistență.
C.N.D.: Nu ai un Hamlet în portofoliu. Propunerea de a face Hamlet a venit de la Vlad Mugur. Lucrurile nu s-au aranjat așa cum trebuie și s-a dus să facă Hamlet la Cluj. Mai ai roluri care au ajuns către tine și cu care nu te-ai întâlnit? Cum a fost această întâlnire nefinalizată cu Hamlet?
H.M.: Nu s-a întâmplat ceea ce trebuia să nu se întâmple. Dacă cineva a vrut ca lucrurile să meargă în sensul ăsta, așa au și mers. Nu eram la prima propunere de Hamlet, eram la a noua propunere, dar cu Vlad Mugur l-aș fi făcut pentru că am căzut amândoi de acord cu forma acestui proiect. L-aș fi făcut, dar nu regret. E OK și atât. M-a bântuit personajul. Cum să spun? Am urcat spre personajul ăsta împreună cu Vlad Mugur atât de mult, încât parcă l-am făcut, așa că pot să îl pun deoparte. Nu am avut personaje pe care le-am ratat. De timpuriu eu am avut autoritatea de a alege rolurile și totodată de a le refuza. Așa că tot ce am făcut este pentru că am vrut să fac și nu le-am făcut publice decât în momentul în care am crezut că merită. Dacă am greșit cu ceva, vă rog să mă iertați!
C.N.D.: Hamlet-ul pe care dorea Vlad Mugur să îl facă în viziunea cu tine ca actor, era foarte asemănător cu acest cântec de lebădă pe care l-a avut la Naționalul din Cluj sau era un alt Hamlet?
H.M.: Nu, era asemănător.
C.N.D.: Cum a fost când ai văzut spectacolul?
H.M.: Mi-a plăcut imens! După spectacol Vlad mi-a dat un telefon și mi-a spus să vin la Cluj, să repet vara, să joc în toamnă 12 spectacole. Eu am spus că nu pot să fac asta, pentru că juca deja un mare actor, Sorin Leoveanu. Și Vlad mi-a spus: "Am vorbit cu el și e de acord." A fost un gest de mare frumusețe și generozitate din parte amândurora. Atunci i-am zis: "Bine, Vlad, voi veni." Și în vara aia a murit Vlad.
C.N.D.: Daca nu ai fi fost actor, regizor, grafician... ce ai fi vrut să fii?
H.M.: Habar n-am. Când eram mic, tata și mama au vrut să mă facă popă. Apoi au crezut că ar fi bine să fiu lăutar sau ceva asemănător și mi-au cumpărat un acordeon. A fost un mare rateu și cu acordeonul și cu gândurile noastre de popie. Nu s-a întâmplat decât ceea ce s-a întâmplat, nu mai reluăm.
C.N.D.: Ca actor ai atins - și nu cred că poate susține nimeni altceva - culmile desăvârșirii, cum zicea Cătălina Buzoianu. Cum ai descrie celelalte culmi artistice pe care pe care le-ai încercat și pe care ai urcat?
H.M.: Nu știu ce să zic, adică știu ce să zic, dar mi-e frică să zic. Nu mi-e frică de cineva, mi-e frică de mine, că poate greșesc. Spunea Nichita Stănescu: în momentul în care te apuci să scrii o poezie, trebuie să fii convins că scrii cea mai frumoasă poezie din lume. Dacă nu faci lucrul ăsta, încurci lumea. În momentul în care am terminat de făcut un tablou am crezut că acel tablou e cel mai frumos tablou din lume. Toate rolurile, toate cărțile pe care le-am scris, le consider cele mai frumoase și cele mai bune. Deși, lăudate excesiv de unii și înjurate copios de alții, toate filmele pe care le-am făcut, eu le-am considerat și le consider cele mai bune. Pentru că sunt viața mea, sunt autobiografia mea. Cum scriam cândva, parafrazându-l pe Țuțea: "în marea scremere a exercițiului uman sunt un efort mic, dar sunt". Am făcut ceea ce cred că trebuia să fac. Încă o dată spun, dacă am greșit, îmi cer iertare! Deși poate să pară o greșeală! Poate că viitorimea va judeca altfel lucrurile. Cum spunea Emil Brumaru:
"Fac și scriu / Opere / Ce-or să se descopere / Cu mult mai târziu".
Citesc acum, cât de chinuit era Proust, acuzat că îl copiază pe Tolstoi și pe Flaubert și că În căutarea timpului pierdut e o prostie. Să nu mai vorbim de Van Gogh, Modigliani sau Toulouse Lautrec. De Luchian. Sau cât de înjurat era Brâncuși de negustorii de artă: un țărănoi carpatin care face intuitiv ceea ce face, fără nicio cultură în spate. Uite că timpul a hotărât altfel! Brâncuși nu putea să îl citească pe Brâncuși ca să se apuce să sculpteze!
C.N.D.: Ai câteva bijuterii de cărți, bijuterii și prin aspectul lor grafic și prin conținut. Cât de confortabil este pentru tine în literatură?
H.M.: N-aș putea spune că sunt un scriitor. Așa cum cred că nu sunt nici actor, nici regizor și nici pictor. Pentru fiecare dintre aceste meserii îți trebuie rigoare. Nu sunt un tip programat, trăiesc într-o zăpăceală confortabilă și îmi convine lucrul ăsta. De câte ori mă plictisesc, schimb culoarul. Așa am avut timp să desenez mai mult. Așa am apucat să scriu câte ceva. Așa am apucat să fac din când în când regie de teatru, de film, așa joc teatru. Mi-e foarte greu să nu fac toate lucrurile astea. Mi-e imposibil să nu fac așa. Scriu destul de greu. Fănuș Neagu, cu care am fost bun prieten, povestea că lui, când îi vine a scrie, o face dintr-odată, ca o revărsare, și scrie 200 de pagini. "Noi facem parte dintr-un stol pe care nu l-ați cunoscut, al cocorilor de jertfă" - scria Fănuș. Eu mă chinui mult să găsesc cuvintele potrivite, să sune bine și să le găsesc rostul. Cântăresc, compun și descompun. Probabil că nu sunt un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Pomeneai de cele două cărți, O poveste cam ciudată și alte două povestiri și Poezii și vorbe-n vânt, dar iubesc la fel de mult și această primă carte pe care am scris-o, o carte puțin știută din cauza acestei nenorocite pandemii care ne-a otrăvit lansarea. Cartea se numește Tehomir. E o poveste imaginată cu mici accente autobiografice, o carte ce poartă în ea durerea nostalgiei. Scria despre ea un prieten frumos și deștept, Doru Bușcu, "o poveste adunată într-o lacrimă". Am fost onorat și de faptul că domnul Nicolas Cavailles de la Paris, mare scriitor și traducătorul lui Cioran în Franța, impresionat de carte, a propus-o unor celebre edituri. Pentru cel care va avea indulgența să o citească, cred că va fi un lucru îmbogățitor.
C.N.D.: La 30 de ani ai debutat în regia de teatru la Nottara, adică în 1982, cu O sărbătoare princiară, piesa lui Teodor Mazilu, iar ca regizor de film, la 55 de ani, cu Nunta mută. Cum te-ai hotărât să faci acești pași spre teatru și apoi către film?
H.M.: Am debutat la Nottara cu O sărbătoare princiară, pentru că, atunci consideram și consider și acum, pe nedrept, e jucată prea puțin. Teodor Mazilu e un dramaturg absolut excepțional, cu totul și cu totul special. Sărbătoarea princiară, dincolo de subiect, avea o supratemă extraordinară. Și erau și niște roluri generoase. Atunci m-am gândit că e momentul să încerc să fac ceva iar aceasta încercare s-a numit spectacolul O sărbătoare princiară, ridicat dimpreună cu o mare actriță, Elena Bog, dimpreună cu prietenul meu de-o viață, Valentin Teodosiu, și, dimpreună cu actorul Horațiu Mălăele, cu care mă înțeleg, uneori, foarte bine. Apoi m-am apucat de filmul Nunta mută. Scenariul acestui film l-am născut cu mult înainte și am încercat să îl impun câtorva case de producție care l-au refuzat. Mie subiectul mi s-a părut absolut genial și, la un moment dat, când n-am avut încotro, a trebuit să iau decizia de a-l face singur. Acum e momentul să mă și laud puțin. A fost un film făcut în colaborare cu francezii. Când eram copil, se zicea să faci ceva ce n-a mai văzut Parisul. Pentru mine lucrul ăsta s-a întâmplat aievea în momentul în care, după premiera pariziană - am văzut afișe prin tot Parisul cu mine și filmul meu iar toate sălile unde rula erau arhipline. A fost cel mai vândut DVD al unui film străin. În anul ăla am fost invitat de Michael Moore la Festivalului de la Michigan, a luat Marele Premiu la Terni, a fost al doilea cel mai vizionat film românesc dintotdeauna. Un teatru mare și serios din Paris, Theatre de la Commune, a dramatizat scenariul si au ridicat un spectacol Que la Noce commence! pe care l-au jucat cu un mare succes 160 de spectacole timp de două stagiuni, spectacolul fiind nominalizat la premiile Moliere. Mai trebuie spus că filmul a fost vândut in 25 de țări. Un mare cronicar francez își încheia cronica vorbită pe unul din canalele televiziunii franceze, spunând: "Vedeți acest film - o capodoperă". În România, noua ordine cinematografică, i-a dat un premiu de machiaj, dovedind într-adevăr că nimeni nu poate fi profet în țara lui. Nunta mută a fost premiat la toate festivalurile la care a fost lăsat să participe, pentru că la unele, deși invitat, nu a fost lăsat, oprit fiind chiar de către cineva de aici. Asta e o altă poveste și poate motivul altui dialog.
C.N.D.: Cum vezi tu filmul românesc? Sunt gândite în principal filme care au răstălmăcit în toate felurile tematicile generate de comunism și de sărăcia de aici, aspectele mai puțin frumoase din România. Au reușit aceste filme, participând la festivaluri, să atragă atenția asupra cinema-ului de la noi și să obțină premii importante. Care sunt, din punctul tău de vedere, minusurile și plusurile acestui cinema?
H.M.: Nu mă prea pricep, dar îmi permit o părere. S-a născut o nouă generație, o nouă ordine cinematografică exclusivistă. Au născut o stilistică nouă, au născut niște scenarii altfel și altfel-ul ăsta a șocat. S-au câștigat niște premii încurajatoare și meritate, Mungiu, Puiu, Porumboiu și încă vreo doi. Apoi a urmat în exces o perioadă epigonică în care unii au încercat să facă filme după tipicul predecesorilor. Tema ororii și a mizeriei multiforme fiind epuizată, filmele n-au mai fost atât de reușite și ne găsim acum în situația paradoxală în care avem mai multe premii decât spectatori în sală. Eu cred că piața trebuie să fie policromă și să trăiască în concubinaj și această formă minimalistă și alte forme pe care le poate dezvolta cinematografia. Mă refer la zona stilistică și la zona scenaristică, interpretativă și la toate elementele sincretice care compun un film.
C.N.D.: Cum îți explici că la teatru, chiar și pentru spectacolele mai puțin bune, sălile sunt arhipline și spre cinema nu vine acest tip de public? De ce este diferența asta colosală între două produse culturale relativ asemănătoare?
H.M.: Lumea vine la teatru pentru că există un mare interes pentru text și pentru performanța actoricească. Și, în plus față de film, la teatru, există în această atingere, poți pune mâna pe miracolul poveștii, pentru că teatrul însemnă curiozitate, inefabil, ambiguitate, transcende realul, urcă în ireal, se apropie de Dumnezeu. La cinematograf poți să mănânci floricele, să bei bere, să mai ațipești și la sfârșit să întrebi pe cineva cum a fost filmul. Iată o explicație! Exagerez. Sunt oameni mai deștepți ca mine care pot să găsească răspunsuri mult mai vaste și mai convingătoare.
C.N.D.: Vorbeam puțin mai devreme despre minimalismul care caracterizează mare parte din cinematografia de la noi și, în perioada în care acest minimalism era cumva o cheie stilistică pentru tot ce însemna filmul românesc, voi ați venit cu Nunta mută, care avea o locație construită - nu ați filmat în locații, nu ați filmat cu puține în cadru. Cum a fost posibil să faci un film care nu transpiră minimalism, sărăcie și care se gândește și la ceea ce și-ar dori publicul să vadă, nu doar la ceea ce își dorește creatorul de cinema să exprime?
H.M.: Noi am urmat culoarul unui scenariu. Povestea nu impunea o asemenea stilistică. Eu cred că stilistica se naște în funcție de scenariu de care ai parte și mesajul pe care vrei să-l transmiți. Un film nu trebuie să fie sclavul unei stilistici sau al unui program, ci un bagaj emoțional în sine.
C.N.D.: Cum s-a născut ideea filmului Funeralii fericite? Povesteai și tu puțin mai devreme despre ideea asta de destin care mi se pare că e specifică tuturor filmelor tale. Toate aceste lungmetraje pe care le-ai făcut tu au ca temă principală această predestinare. Ne mișcăm, suntem mișcați, suntem îndrumați să spunem anumite lucruri?
H.M.: E un doctor care a stabilit cu exactitatea aparatelor acest fapt. S-au făcut măsurători și se pare că vorbim sau facem gesturi cu câteva miimi de secundă înainte de a fi informat creierul. Deci ceva neștiut premerge voinței noastre. Evident, se pune întrebarea firească, vorbim sau suntem vorbiți, ne mișcam sau suntem mișcați? S-ar putea ca acest fapt să fie mijlocit de ceea ce numim generic - conștiință, care pare a fi o entitate în sine, nesubordonată creierului și în legătură directă cu un univers mult mai complex și complicat, pe care doar îl bănuim. Nu luați de bună ceea ce v-am spus, dar de gândit trebuie să vă dea. Funeralii fericite a fost la început o minusculă poveste de-a mea peste care Adrian Lustig a înălțat un întreg roman. Acest roman a născut filmul. Este un fim care vorbește lumii, de multe ori cu umor, despre existența noastră, uneori bicisnică și condamnabilă, risipită în tot felul de nimicuri și raportul ei contagios cu natura noastră predestinată, concluzia simplă, la îndemâna oricărui cinefil, fiindcă, dacă e să mori înecat nu vei muri spânzurat. O comedie neagră ale cărei sensuri le poți descifra cu ușurință. Deși foarte bun și unic, filmul este aproape neștiut din motive independente de voința mea, dar sunt convins că va fi redescoperit și așezat pe locul pe merită. Bine, nu sunt convins, sper!
C.N.D.: Ăsta e un studiu care ține de neuroștiințe și poate fi o explicație foarte inteligentă pentru ceea ce faci. Mă gândesc că există un alt tip de sentiment care te apropie de această temă și despre ăla aș fi vrut să povestești.
H.M.: Oamenii caută, cum se întâmplă în filmul Luca, să își împopoțoneze viața cât mai frumos. Vor ca viața să fie și lungă și frumoasă și bună, dar vieții, în general, i se rupe de ce crede despre ea cel care o trăiește. Așa cred.
C.N.D.: Filmele tale au o poezie pe care în teatru am găsit-o doar la Vlad Mugur. El își dorea ca frumosul să nu aibă neapărat o logică explicată rațional în spectacolele pe care le făcea. În România, în materie de film, acest tip de frumos se regăsește exclusiv în filmele tale. În majoritatea filmelor de la noi se parte vorbi mai degrabă de un soi de estetică a urâtului, a morbidului. La tine există zona asta de frumusețe. Cum se naște frumosul tău?
H.M.: Omul este o compoziție ciudată și imprevizibilă. Un film este expresia unui tip în care s-au adunat cuburi de toate culorile, de tot felul și din toate părțile. Această compoziție naște la rându-i niște lucruri. Această naștere este expresia acestei acumulări succesive. Ce pot să spun despre frumos? Există o rețetă? S-au scris tone de cărți și se vor mai scrie. Grecii au simplificat lucrurile spunând că frumos este acolo unde e și Dumnezeu. Cum se ajunge la frumos e ușor uneori și, în același timp, foarte greu de explicat. Pentru mine cred că a însemnat mult dragostea pentru pictură și bântuitul muzeelor. Am fost mirat și mai sunt de această permanentă preocupare a omului pentru lucrurile care emoționează prin frumusețea lor. De mult, la Paris la Muzeul D'Orsay, în fața unui autoportret al lui Van Gogh (aveam o prejudecată pe-atunci - gândeam că un tablou important trebuie să aibă o compoziție complicată și obiectele să intre într-un dialog dramatic) eram uluit de frumusețea lui tulburătoare și de emoția pe care o stârnea acel tablou. Nu mi-am putut explica niciodată de ce; era un autoportret pur și simplu. L-am împărțit în patru, în opt, în zece, l-am parcelat ca să văd cum sunt așezate culorile și ce poate emoționa așa puternic. N-am găsit. E o taină, o amprentă unică al acestui fenomenal, dramatic și excepțional pictor care a fost Van Gogh. Așadar, asta-i frumosul, o taină! Refuz să vorbesc despre murdăria țării sau despre nimicnicia oamenilor, despre urâțenia lor sau despre ticăloșia lor. Mă bucur să întâlnesc români frumoși și deștepți în această miraculoasă țară pe care Petre Țuțea o îmbărbăta pe patul de moarte strigându-i: Excelsior! Iar Regina Maria rostea cu grijă maternă: Te binecuvântez, frumoasă țară, țară a bucuriei și durerii!...
C.N.D.: Pentru că universurile tale cinematografice sunt compuse și din lumea de la periferie au fost comparate filmele tale cu filmele lui Kusturica, Fellini... Cât de comod ești cu aceste comparații simpliste care reduc un univers gândit în mod evident în altă cheie, la ceva care-i foarte apropiat de perceptul colectiv? Doare?
H.M.: Uneori. Ai spus bine comparații simpliste. Nu mă deranjează comparația. Mă deranjează comparatorii care știu, dar nu pot. Cam ei sunt cei care nasc lucrurile astea. Am făcut filmul Nunta mută și am auzit de multe ori Fellini, e Fellini, e știut. Pentru că ei dacă văd o mască sau un circar, e Fellini, dacă văd o trompetă, e Kusturica. Aceasta judecată, nu minimalistă, această judecată săracă, e făcută îndeobște de alogeni. Da, uneori doare.
C.N.D.: Cât adevăr e în povestea din Nunta mută?
H.M.: Am plecat de la o poveste reală spusă de profesorul meu Octavian Cotescu. Era doar o informație. În rest, totul a fost inventat. Au fost mai multe întâmplări care m-au marcat și mi-au făcut rău. Îmi povestea un actor în timpul filmărilor că el a apucat vremurile alea. Era elev când a murit Stalin. Avea 7-8 ani. Unul dintre profesorii buni, iubit de ei, a intrat în clasă și a început să îi plesnească cu o violență înspăimântătoare. Ei n-au știut de ce, au început să țipe, să plângă și în momentul ăla profesorul a ieșit și a reintrat cu o echipă de ruși care voiau să vadă cum plâng copiii la școală pentru că murise tătuca Stalin. Mi s-a părut teribil. Mi-a fost și puțină ciudă, pentru că dacă aș fi știut-o mai devreme, găseam soluții să o introduc în film. Într-un fel această poveste din Tehomir vorbește și de aceste crime care s-au întâmplat după venirea comuniștilor. Acestea s-au întâmplat la sat, o zonă neatinsă până atunci, o zonă dumnezeiască, o zonă edenică, cotropită de acest cancer, care s-a numit comunism sau o formă de comunism stalinist.
C.N.D.: Povesteai puțin mai devreme despre modul meticulos în care scrii proză scurtă. Nu mi-aș putea imagina cum ai putea scrie un roman în contextul în care construcția poveștilor scurte este un chin. Cum e atunci când scrieți scenarii de lungmetraj?
H.M.: Am fost ajutat. L-am avut aproape pe Adrian Lustig. La Nunta mută era un scurt scenariu al meu, dar el a fost îmbogățit în dialoguri de Lustig. Al doilea scenariu a fost cu Funeralii fericite - după o idee a mea, dar construit aproape în întregime de Lustig. Luca e scris de el. E un scriitor bun, serios, extrem de bogat.
C.N.D.: Ai actori uriași pe care îi folosești în filmele tale și în secvențe care și ele, la rândul lor, sunt adevărate opere de artă. Mă gândesc la Rodica Mandache în Luca, Tamara Buciuceanu și Victor Rebengiuc în Nunta mută, din Funeralii fericite n-ai cum să treci peste rolurile pe care le face Constantin Chiriac în secvența de la pompele funebre sau Florin Zamfirescu. Fiecare colorează și îmbogățește filmul românesc cu partituri care sunt neîntâlnite de fapt în celelalte producții de film pe care le vedem. Reușești să pui în valoare actori care fac foarte bine teatru, dar care în film sunt foarte puțin accesați de regizori. Care sunt avantajele pe care le ai ca regizor de film atunci când lucrezi cu actori care îți sunt prieteni?
H.M.: După cum bine știi, există o formulă de casting în care vin actori care dau probe și după care trebuie să potrivești figura lângă figură, să alegi niște actori trebuincioși, să construiești o tipologie. Meseria de actor de teatru e extrem de diferită față de aceea de actor de film. Am o relație de prietenie cu toți actorii, dar îi aleg de obicei după trebuința rolului și rostul filmului. În teatru uneori ești restricționat având la îndemână doar actorii care ocupă acel teatru. La film plaja este mult mai mare și poți să alegi de unde vrei, ce vrei. Și, din punctul ăsta de vedere, mult mai generoasă. Sunt actori pe care, din prudență, îi alegi pentru că au confirmat în alte filme ceea ce tu îți dorești. E un lucru greșit, pentru că un actor își dorește personaje diferite, multiple și complexe.
C.N.D.: Ești un mare actor, caricaturist, scriitor talentat - dovedit de ultimele apariții editoriale pe care le-ai avut. Sunt foarte puțini cei care ți-au contestat de-a lungul timpului aceste sclipiri... oricât de mare pare cuvântul, dar sunt sclipiri de geniu. Cum a fost pentru tine să citești articolele care îți analizează filmele și care cataloghează această cinematografie pe care o propui cu afirmații destul de dure?
H.M.: Nu citesc prea mult cronicile, fie ele bune, fie ele rele. În momentul în care lucrurile o iau razna, atunci încerc să reacționez. M-am certat cu câțiva cronicari din lumea teatrului și filmului, înțelegându-i totodată, pentru că, la urma urmei, aia este pâinea și treaba lor. Au fost, totuși, și niște cozi de topor care au apărat interesele unui grup plătitor. Dacă sunt plătiți să fie răi, atunci cred că rostul lor depășește firescul.
C.N.D.: Cum ai defini filmele tale în contextul cinematografic de acum?
H.M.: Ți-am spus, nu sunt un tip programatic, nu sunt un tip înregimentat, nu fac parte din nicio gașcă, niciun curent și nici nu vreau să fac parte. Nu fac decât ceea ce cred eu că pot și trebuie să fac. Deci filmele mele există sau nu există. Dacă actualitatea le refuză, după părerea mea, e vina ei. Sunt un tip răbdător și cred că cine va dori să vadă, va vedea. Sunt niște filme care spun ceva, sunt niște filme care, dincolo de poveste, presupun alte povești, sunt niște filme polisemice. Vom vedea cu timpul ce se întâmplă cu ele, care va fi soarta lor și a mea în raport direct cu ele.
C.N.D.: Mai au o calitate, pe lângă toate cele pe care le-ai enumerat și dincolo de straturile multiple pe care le are povestea și imaginea pe care o construiești pentru a comunica aceste povești - sunt filme care sunt făcute și pentru public, nu sunt doar filme de autor sau nu sunt filme exclusiv comerciale. Mi se pare că asta dă unicitate cinematografiei pe care o propui, sunt filme care nu fac compromisuri artistice și se gândesc și la cel care ar trebui să le vadă. Este bine că există, alături de filmul de autor și de filmul comercial, pentru că e important că paleta să fie cât mai mare.
H.M.: Eu merg pe un principiu știut și împrumutat de la Chaplin. Dacă produci un lucru de artă care place în egală măsură, bătrânului și copilului, prostului și înțeleptului, profanului și inițiatului, asta este suprema desfătare a creatorului în raportul lui unilateral cu privitorul.
Fiecare vine, într-o sală de teatru sau într-o sală de cinema, cu propria-i micime sau cu propria-i mărire, vine cu propria-i cultură și cu propriul interes și cu propria-i curiozitate. E un amalgam de ceva-uri care intră într-o chimie specială, cu ceea ce vede și pleacă de acolo cu propriul lui film. Ăsta este miracolul filmului și miracolul teatrului. Dar ca să pleci cu ceva, trebuie să vii cu ceva! Cum spuneam, și visele țin de gradul de cultură.
C.N.D.: Cum vezi teatrul și filmul în perioada asta, în care tehnologizarea și variantele multimedia sunt din ce în ce mai prezente?
H.M.: Nu prea știu. Lumea se mișcă. Rapid și novator. Șocant, uneori. Dacă viitorimea va avea ceva de spus, poate să deseneze cu scobitoarea, să filmeze cu telefonul și să cânte la furculiță. Contează mai puțin dacă demersul lor se va numi neo-neorealism, ultra-constructivism, pan-electronism sau super-futurism. E treaba catalogarilor, a exegeților și istoricilor să stabilească curente și ierarhii. Important este mesajul. Unii reușesc. În teatru există o aplecare periculoasă spre opera formalistă, în sensul foarte clar al cuvântului. Un bombardament de imagini cu un amestec de arte de tot felul. Sunt căutări. Așa a fost dintotdeauna. Asta nu înseamnă că teatrul nu există sau că există numai așa. Sunt spectacole de toate felurile, publicul poate să-și aleagă. În momentul în care vor fi crize serioase, atunci teatrul va reveni automat în zona lui de naștere.
C.N.D.: Crezi cu tărie lucrul ăsta?
H.M.: Cred. Va îmbrăca forma dialogului acolo unde stăpân este cuvântul. Pentru că "La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Și a zis Dumnezeu: Să se facă lumină!" Asta îmi place foarte mult. A zis, n-a făcut o magie, un gest. A zis. Superb! Puterea cuvântului. Începea cineva o carte despre actori și magia cuvântului chiar cu acest început din Evanghelia lui Ioan.
C.N.D.: În 2002, când George Mihăiță a venit director la Teatrul de Comedie, era anul în care tu făceai cincizeci de ani, directoratul dumnealui a început cu o Săptămână Mălăele, în care erau adunate toate spectacolele de la teatrele din București în care jucai sau erau regizate de tine. Cum îți imaginezi că ar trebui să arate aniversarea ta de 70 de ani?
H.M.: Există deja niște spectacole puse în zona datei mele de naștere, deci chiar pe ziua de 31 iulie și 1 august am spectacole la Teatrul Național. Îmi place să joc tot timpul în zilele astea aniversare și mai ales acum la 70 de ani. Șapte pentru mine este o cifră incredibilă, e o cifră mitică. Este cifra facerii lumii și a începutului anilor. În numerologie numărul 70 înseamnă introspecție și dobândirea înțelepciunii. Asta înseamnă că, așa cum spunea prietenul meu Ion Cocora într-o poezie, "ar mai fi de trăit!".
C.N.D.: Ce filme îți propui să mai faci? Mai lucrezi la vreun scenariu?
H.M.: De fiecare dată când am terminat un film, mi-am propus să nu mai fac niciodată film.
C.N.D.: Și cât te ține?
H.M.: Mă ține un an, un an jumate, doi. A face un film este o formă traumatizantă, incredibilă. Este ca și cum ai vrea să te îngrași mâncând în fiecare zi un pumn de cuie. E ceva groaznic, pentru că bugetele sunt extrem, extrem de mici. Trebuie să înghesui munca multor zile, în puține zile și, îndeobște, spunea Fellini, dacă poți să realizezi măcar 40-50 la sută din himerele pe care ți le propui, ai făcut un film mare. Vom mai vedea! Gata! Închei cu o mai veche poezioară:
"A fost odată un om,
Ce a vrut... a fost un pic...
Și el acolo un om...
Un fel de... cum să zic?!?
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în... a fost odată..."
