Cătă îmi scrie că l-a citit la cafeluță. Îmi zice că și-a imaginat cum ar fi să scrie ea de acolo, că sigur ar trece prin toate stările, anxietatea pe care ți-o poate da încercarea nereușită de relaționare cu străinii, e o loterie, stresul de negăsit sala, de pierdut autobuzul, de anulat bilete la timp ca să nu ți se anuleze badgeul. După care îmi zice că e acreditată de LiterNet la TIFF 2022, dar ea nu știe să scrie despre filme. Râd. Nici eu nu știu să scriu despre filme. Îi zic, scrie despre ele ca și când ai scrie despre orice altceva decât despre ele. Super zâmbesc în sală când aud că anul ăsta ea o să scrie, pe lângă că e un exercițiu bun, e și contextul bun, cu repetițiile și premiera spectacolului Prométheusz'22, regia Gábor Tompa, de la Teatrul Maghiar Cluj Napoca. Văzusem textele ei (pe toate, nu așa, unul-două, sunt mare fan) publicate tot pe LiterNet (aici) și aștept să le citesc și pe cele din Povești la ibric (rubrica personală de autor), care urmează să vină la un moment dat.
Ajung în Cluj postTIFF21, la mustață (chiar îmi lăsasem) pentru premiera Prométheusz'22, ocazie cu care mă gândesc că avem timp să o și întreb câte ceva despre prima acreditare și cum s-au simțit și cele 40 de zile de lucru, într-un interviu. Dar, cum timpul a fost destul de scurt și de condensat pentru amândoi, am făcut, până la urmă, un interviu în scris. O fi de la scriitura ei, de la întrebările puse, dar mi se pare cel puțin la fel de fluid ca unul in personam. Cam asta se întâmplă când Înaltă ordine de idei întâlnește Povești la ibric (a se citi la cafeluță, cu filtru de bebe, dar în cheie serioasă).
Alberto Păduraru: Mă gândeam să începem cu o serie de flash fiction, cum făcuse Hemingway a 6 word story. "For sale: baby shoes, never worn." Bine, nu se știe sigur dacă e a lui, dar i se atribuie. Ai la dispoziție 18 cuvinte (care vrei tu), pentru 3 povestioare de 6 cuvinte, despre care să rămână scris că sunt ale tale. Să vedem.
Cătălina Mihai: Noaptea-mi număram lacrimile neplânse toată ziua.
În bucătărie toate furculițele-ți duc dorul.
Vara s-a făcut iarnă. Tata nu-i.
Nici când scriam haiku-uri în liceu nu-mi era așa greu să număr silabele.
A.P.: Spune-mi povestea scrisului tău pe LiterNet. Dacă ai timp (și vrei) spune-mi și povestea scrisului tău de dinainte de LiterNet.
C.M.: Cred că după ce am fost nominalizată la Gopo 2020 pentru rolul titular din Heidi (r. Cătălin Mitulescu), Răzvan Penescu a avut ideea ca profa mea de actorie, Andreea Vulpe, să-mi ia un interviu (aici) și asta a fost prima noastră interacțiune. După care, cred că am trimis, la final de an 2020 (aici), un top al amintirilor și cumva, de-atunci a-nceput aventura asta pe LiterNet care s-a transformat rapid într-un fel de loc de joacă pentru mine. Răzvan e unul dintre oamenii care au tras și trag de mine să scriu constant și când un om mă investește cu atâta încredere, încerc să-mi fac treaba cât de bine pot. Deși munca lui de convingere tocmai asta e: că nu tre-să fie tot timpul binele ăla pe care-l vreau eu. Uneori e important s-o dai și-n bară. În actorie am mult mai multă lejeritate în a accepta că uneori nu-mi iese din prima.
Înainte de LiterNet, în liceu, am avut un blog, pe care l-am șters când am recitit ce scriam acu' șapte-opt ani și mi s-a făcut rușine. Acuma-mi pare rău tare, am pierdut toate... elucubrațiile mele adolescentine. După care am început să scriu în notes, în telefon, dar pentru că intrasem la facultate deja și eram mult prea preocupată de ce gândește lumea despre mine, nu publicam / postam nimic. Apoi în pandemie scriam texte scurte pe pagina mea de facebook, un soi de jurnal zilnic - multe dintre ele au rămas nepublicate, din păcate. Reflectă o perioadă din viața mea, a noastră, care pare că ne-a mâncat doi ani pe care uneori uităm să-i punem la socoteală, e așa, un fel de vid greoi. Era interesant într-un fel că era mai mult un fel de jurnal al conviețuirii douășpatru din douășpatru cu un om (Alex), cu care, eram totuși într-o relație de numai jumătate de an. Și despre cum înveți să-l înveți pe celălalt, blocați fiind într-o carantină.
M-am dus în bălării. Ideea e că sper ca rubrica săptămânală de proză scurtă pe care o s-o încep pe LiterNet, Povești la ibric, să-mi ofere un pic de disciplină în a scrie. Îmi place mult să scriu, dacă nu m-aș împiedica de gândul că se scrie atât de mult și atât de bine pe planeta asta, încât nu știu ce-aș mai avea eu de spus.
A.P.: Nu prea faci ficțiuni tu, mai degrabă oglindești cu ritm minunat și delicatețe ce ți se întâmplă, sau ți s-a întâmplat deja, sau ce ai vrea să se întâmple. Crezi în personaje care nu sunt tu, care nu au o parte din tine?
C.M.: Asta-i frustrarea mea și de-aia cred că niciodată n-o să pot scrie un roman de ficțiune, ci maxim o autobiografie. Mi-e mult mai comod să scriu despre mine, pornind de la ceva ce mi s-a întâmplat și croșetând, apoi, din imaginație. Sigur că da, cred. Deși, chiar și când citesc, tot timpul încerc să mă identific măcar un pic cu unul dintre personaje, chiar dacă uneori acestea sunt diametral opuse față de mine. Mi-ar plăcea mult să construiesc oameni, femei, care să nu mă conțină. Cred că e un exercițiu de psihologie foarte tare care poa-să m-ajute și-n actorie.
A.P.: În sfera teatrului acum. Te întreb, chiar așa pleonastic cum e, crezi în personaje care nu sunt tu, care nu au o parte din tine?
C.M.: Nu e pleonastic. Pentru că trăim într-o epocă în care totul se mișcă atât de rapid, inclusiv teatrul, timpul de repetiții, ș.a.m.d, nu mulți regizori mai au răbdarea să distribuie un actor pe-un rol care ar fi contre-emploi, să facă experimente, să lase loc de-ncercări, cu riscul de-a greși. Sau poate aberez și nu e așa. Dar eu cred că de cele mai multe ori se merge la sigur și tu ca actor, adică eu, simt un pic că nu pot să-mi depășesc zona de confort, că rămân blocată într-un anumit fel de a face. Deci da, nu numai că cred în personaje care nu sunt ca mine, dar mor de nerăbdare să vină ziua-n care, între Mașa și Nina din Pescărușul, un regizor să aibă-ncrederea că pot să fac Mașa.
A.P.: Trebuie să faci un anunț important, dar ești damnată să porți filtrul de față de bebe în realitate. Ce faci atunci să te ia lumea în serios?
C.M.: M-am gândit de multe ori la asta și în timp ce mă gândeam, mi-am făcut un fel de inventar al armelor mele personale: că nu-s nici cea mai frumoasă femeie din lume, nici cea mai inteligentă, nici cea mai sexy, în fine. Așa că singura armă care funcționează tot timpul e că sunt foarte, foarte, foarte sinceră. Și niciodată sinceritatea n-o să fie mai puțină decât orice alte capacități care nu-s dublate de liniștea gândului că adevărul e cea mai mișto formă de-a exista. (Nu știu de ce am impresia că am mai zis fraza asta într-un interviu. Mă tot repet. În fine.) Care uneori doare, incomodează, e enervantă, dar e foarte necesară și foarte frumoasă.
A.P.: Tu te iei în serios?
C.M.: Nu. Nu știu. Nu mai știu ce-nseamnă să te iei în serios. Se tot vehiculează vorba asta nu te lua prea tare-n serios, încât am impresia că a devenit un fel de chestie necesară ca să fii mișto: uitați-vă la mine, eu nu mă iau în serios. Mă iau în serios când muncesc, dar într-un fel care exclude încrâncenarea. Mă iau în serios când spun te iubesc. Mă iau în serios când îmi moare cineva drag. Mă iau în serios când fac promisiuni. Dar eu râd mult de mine, dacă n-aș face-o, m-aș duce la balamuc. Păi eu am breakdownuri de șapte ori pe zi, dacă m-aș lua în serios de fiecare dată, ce-aș face? Mie-mi plac oamenii cu umor și bețele-n fund mă amuză teribil.
A.P.: Dintr-un grup aleatoriu de 4 (tu, Alex și două pisici, să zicem, total random) cine e cel / cea mai amuzant/ă?
C.M.: Alex. Nu știu când am întâlnit ultima oară un om care să mă facă să râd mai tare decât el. Mi-amintesc că pentru concursul de angajare de la Teatrul din Constanța, îmi alesesem monologul Zița și l-am rugat să m-ajute un pic, să-mi dea o părere, o idee. Și a început să zică el monologul. M-am inhibat atât de tare, pentru că făcea de o mie de ori mai bine ca mine, încât am început să plâng, apoi i-am zis să facă o dată monologul cap-coadă și l-am memorat. A doua zi era concursul. Ne-am urcat în mașină și am ajuns la teatru fără ca măcar să-l fi repetat o dată pe bune. Repetasem totul în cap și când a început proba, Dumnezeu cu mila. Toate astea numai pentru că, văzându-l pe el câtă lejeritate de-a se juca are, m-am făcut să cred că eu n-am umor, că nu-s bună pe comedie. Ce tâmpenie și mai ales ce preocupări tâmpite. Aici poți să pui în paranteză că râd. (râde.)
A.P.: Spune-mi șase întrebuințări alternative ale statuetei de la Gopo. (exemplu personal: opritor de ușă, ce am zis eu nu mai poți folosi)
C.M.: Eeee, păi opritorul de ușă e cea mai bună alternativă de întrebuințare. Suport pentru bijuterii. Prilej ca musafirii care intră-n casă să dea din cap a admirație că l-am câștigat. Ciocan pentru bătut cuie. Să-l pui pe cearșaf, la plajă, ca să nu-l zboare vântul. Pe cearșaf, adică. Jucărie pentru când te joci c-un copil. Când ți se dezlipește talpa de la teniși și lipești cu superglue, poți să pui statueta ca să fie ceva greutate să se lipească mai bine. În loc de ganteră? Când faci sport? Merge?
A.P.: Serios vorbind acum, hai să vorbim puțin despre Gopo. Puțin adică... să zicem... trei cuvinte. Dacă simți să le detaliezi ulterior, spațiul de sub întrebare e câmp deschis.
C.M.: Un Gopo câștigat și niciun film după.
A.P.: Dacă nu simți nevoia să detaliezi, te întreb eu. De ce *inserează cuvânt 1*? (să nu schimbi aici când scrii, lasă așa, e mai plastic.) Rectificare: Dacă nu zici trei cuvinte delimitate, folosește *indicațiile* să te întrebi tu pe tine ceva.
C.M.: Hm, aleg ca cuvântul 1 să fie nu. De ce nu? Tre-să și răspund? Nu știu, n-am avut șansa să mai fac (film), dar o să fac. Sper.
A.P.: De ce *inserează cuvânt 2*?
C.M.: De ce vrei film? Cine naiba nu vrea? E foarte tare să faci film.
A.P.: De ce *inserează cuvânt 3*?
C.M.: De ce film? Sau teatru? Ambele.
A.P.: Uite că ajungem cumva la o simetrie. Trei povești scurte, trei cuvinte despre. Hai să păstrăm mecanismul de basm al triplării, motivul ăsta. Top 3 cărți din toată lumea, din toate timpurile (citite)?
C.M.: Greu tare, ăh, 1. Magicianul, John Fowles, 2. Splendida cetate a celor o mie de sori, Khaled Hosseini; 3. 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie, Elif Shafak. Dar chiar e un top care mâine se poate schimba. Singura constantă în topul ăsta e Magicianul care n-a picat niciodată de pe locul întâi.
A.P.: Top 3 cărți din toată lumea, din toate timpurile (necitite)?
C.M.: 1. În căutarea timpului pierdut, Marcel Proust. 2. Alchimistul, Paulo Coehlo, care la un moment dat era atât de la modă că m-a făcut să nu vreau s-o citesc. 3. Mânăstirea din Parma, Stendhal.
A.P.: Aroma preferată de înghețată?
C.M.: Vanilia...
A.P.: Spune-mi un lucru pe care l-ai inventat tu. Sau pe care crezi că l-ai inventat tu. (Un cuvânt, întrebuințarea unui obiect, o rețetă etc.)
C.M.: Apărător de ochi, știi? Ce poartă fetele când dorm ca să nu le deranjeze lumina? Sunt dependentă de apărătoarele mele de ochi, am colecție. Dar ieri în mașină când am intrat în vamă (apropo de întrebarea ta), Alex mi-a zis că nu știe cum să facă să convingă lumea că el a inventat denumirea Magheru, pentru strada principală din vamă. Lol.
A.P.: Cum a fost pentru tine experiența acreditării la ediția de 2022 a TIFF, în condițiile în care ai avut și repetițiile, dar și reprezentațiile pentru Prométheusz'22, la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca?
C.M.: N-a fost mai obositoare decât faptul că la începutul anului ăstuia am repetat la Universuri paralele (r. Radu Iacoban) și Casa de la țară (r. Claudiu Goga), în paralel, în două orașe diferite, respectiv Constanța și București; au fost zile în care în timpul unu repetam în Constanța, timpul doi în București, deci făceam naveta, în contextul în care treceam printr-un deces în familie care m-a dărâmat, războiul începuse și mi-am dat tot salariul pe motorină și senvișuri de la OMV. Singurul dezavantaj a fost că n-am simțit c-am putut să mă bucur de TIFF în totalitate și n-am văzut câte filme aș fi vrut să văd, n-am mers la niciun party, n-am interacționat cu aproape nimeni din industrie. În același timp m-am simțit un pic stânjenită că pe badge scria Press acreditation, cine-s eu să obțin titlul ăsta pe-un badge? Nu mă califică nimic mai mult decât încrederea lui Răzvan. Aveam repetiții cam zece ore pe zi și-n pauza de prânz fugeam, de obicei cu Aniko Petho (cea mai bună prietenă a mea de la Cluj, oficial), să vedem un film și după repetiții, care se terminau la zece seara, aveam timp să beau și-o bere și să și scriu despre.
Iar repetițiile la Prométheusz'22 au constituit genul ăla de experiență ca atunci când ai șaișpe ani și mergi în tabăra și la final plângi că știi că n-o să te mai vezi cu oamenii ăia. Eu nu prea mă dau în vânt după oameni, n-am răbdare să leg prietenii, să investesc timp din timpul meu să mențin relații, dar m-am îndrăgostit iremediabil de fiecare om din distribuția spectacolului ăstuia în care am auzit maghiara, slovenă, engleză, română atât de mult încât ajungeam să nu mai știm care-n ce limbă vorbește. Deci per total, chit că au fost patruzeci de zile full, n-am simțit niciun fel de oboseală sau dorință să se termine mai repede.
A.P.: Top 3 filme văzute în cadrul TIFF.
C.M.: 1. Teströl és lélekröl / On Body and Soul / 2. L'événement. / 3. Navalny.
Mi se pare că trișez un pic, chiar nu știu dacă ăsta e cel mai relevant top pentru că am văzut atât de puține filme încât mi-e rușine să pretind că pot să fac topul ăsta. De fapt am văzut numai filmele pe care puteam să le văd între 14:00 și 16:00.
A.P.: Propune, pentru primul film din top, un scenariu alternativ.
C.M.: Interior. Noapte. Laurla Marling cântă pe fundal, ea se bagă-n cadă, începe să-și taie venele și telefonul de la el nu mai sună. Actul sinucigaș are loc. A doua zi de dimineață când ajunge la abator, el află vestea. Își pipăie buzunarele din care scoate o cutie c-un inel pe care n-apucă să-l mai topească într-o cerere-n căsătorie. Doamne, ce tragico-siropoșenie. Poți iar să scrii în paranteză că râd.
A.P.: Descrie-mi un film (oricare din toată lumea, din toate timpurile) pe care nu ai vrea să-l văd, ca și cum nu ai vrea să îl văd.
C.M.: Mi s-a blocat creierul. Nu știu. Nici nu știu cum să formulez. Cred că ar fi ceva filme cu supereroi, dar doar pentru că nu-mi place mie un gen de film sau un anumit film, nu pot să conving pe cineva să nu-l vadă. Of, uite, acuma mă iau prea în serios și nu-mi place. E un joc, mama mă-sii, dar tot nu știu să răspund.
A.P.: Descrie-mi un film (oricare din toată lumea, din toate timpurile) pe care ai vrea să îl văd cu orice preț.
C.M.: Bă, să nu mergi la Elvis că e o tâmpenie.
A.P.: Ce a fost odată ca niciodată?
C.M.: Iubirea.
A.P.: Care sunt florile tale preferate?
C.M.: Lalelele.
A.P.: Descrie-mi-le ca și când n-aș avea miros.
C.M.: Îți imaginezi că mănânci un nor îmbuibat în zeamă de rodie care se topește pe limbă și de pe limbă gustul urcă-n nas unde te gâdilă senzația că e vară, sunt 50 de grade, ești leoarcă de transpirație, stai la o bodegă-n deșert și cineva îți aduce o cola cu gheață și lămâie: cam ăsta-i echivalentul a cât de bine miros.
A.P.: Laptele primul sau cerealele primele?
C.M.: Cerealele.
A.P.: Prima amintire cu teatrul?
C.M.: Eram clasa a cincea și soră-mea cu colegii ei dintr-a noua regizau un spectacol caritabil de Crăciun. Au făcut casting și țin minte că de comun acord am stabilit să nu mă ia pe mine să joc doar pentru că-s soră-sa. Am luat, până la urmă, rolul principal și ăla a fost primul spectacol în care am jucat și am cântat pentru prima oară și la care a apucat să vină tataia, care, pentru că de pe la cinci ani mă-nvăța romanțe, în timp ce el cânta la mandolină, îmi spunea artista mea și mă lua-n brațe. Semăn cu el foarte tare. Și n-a apucat să vadă că pân-la urmă m-am făcut actriță. Nu uit nici acum c-avea ochii plini de lacrimi după seara aia.
A.P.: Dacă viața ta ar fi un serial s-ar numi...
C.M.: Dulăii nebuniei.
A.P.: Dacă viața ta ar fi un roman s-ar numi...
C.M.: Prințesa Tam Tam.
A.P.: Plângi atunci când...
C.M.:... mă cert cu Alex, când îmi dau seama că am mult prea puțini prieteni la douășcinci de ani, când e Crăciun și casierele de la mega par rupte de oboseală, când e frig ca dracu și eu comand mcdonalds și curierul e un bătrânel amărât, când mi se face dor de mama și tata, când merg la cimitir, când vorbesc cu mamaia, când mă plictisesc, când sunt în trafic și-l încurc și mă claxonează alte mașini, când sunt rea cu un om.
A.P.: Râzi atunci când...
C.M.:... sunt cele mai nepotrivite momente să râd, la bancuri, cu un delay remarcabil, la Big Bang Theory, când se-mpiedică un om și cade, când vorbesc pe wapp cu Florin (Aioane), la memeuri, la mima și-n general la boardgames, când beau cu tata, când aud povești despre tataia.
A.P.: Te enervezi când...
C.M.:... oamenii sunt înceți, aroganți, răutăcioși. Când lucrurile nu decurg cum vreau eu. Când propun să mergem la karaoke și lumea alege să mergem la dans. Când vreau să câștig mai mulți bani. Când trebuie să fac parcare laterală. Când cineva încalcă niște limite ale bunului simț pentru că are impresia că poa-să își permită. Când nu sunt luată-n serios. Când se-ntâmplă o nedreptate. Dar cel mai des mă enervez eu pe mine însămi.
A.P.: O întrebare pe care ți-o pui des și la care nu știi să răspunzi?
C.M.: Dacă mă doare și burta și capul și iau un algocalmin, de unde știe pastila unde să acționeze mai întâi?
