N-am mai plecat cu trenul. Am plecat cu maşina. Într-o seară, plecasem de la o filmare, era în jur de unşpe seara şi în capul meu răsuna un singur gând: ia taxi, conduci prost, e noapte şi eşti obosită. N-am luat. 50km/h, cinci minute de mers şi o fracţiune de secundă cu ochii la Waze. Când mi-am ridicat ochii, ştiam că în aproximativ cinci secunde o să fac accident. Proastă, proastă, proaaaaastooo! În cinci secunde deja m-am văzut cu cătuşe, la puşcărie, irosindu-mi viaţa şi pe mama plângând, după care am zis că mor şi că mai aveam atâteeea de făcut, apoi că dacă nu mor acuma, mă omoară tata că am stricat maşina şi într-o milisecundă care mai rămăsese m-am rugat şi mi-am dorit atât, atât, atât de mult să trăiesc. În capul meu luasem deja premiu la Cannes pentru cel mai bun scenariu. BUF. Bocete. Stai că trăiesc. Dintr-o dată, nimic pe lume nu mai pare atât de grav când din tine se scurge frica şi rămâne o mare poftă de viaţă. Ă..., dar maşina? M-am dat jos şi am început să ţip la oameni să-mi repare maşina. Cinci bărbaţi mi-au mutat-o din intersecţie pe o bordură. Şi am stat şi am plâns, singură, la miezul nopţii, cu telefonul în mână, încercând să găsesc pe cineva care să mi-o pună pe targa de maşini, fiindcă nici acum nu ştiu cum se cheamă chestia aia lungă care transportă maşini buşite şi l-am sunat pe tata. În trei ore a venit să mă ia din Bucureşti şi să mă aducă acasă.
Izolare-n doi. Tu şi cu mine şi trei luni de doar tu şi cu mine, două pisici, The Big Bang Theory, bere şi Jack Daniel's Honey în frigider şi un teanc de cărţi pe care sigur le dau gata, pe toate, că mi-e aşa o poftă să nu fac nimic şi doar să citesc şi să beau cafea. Într-o zi, după multe zile de o stranie fericire a dolce far niente-ului, m-am trezit că n-am chef să mă trezesc. Şi că n-am chef să deschid televizorul şi că nu vreau să mai aud cifre şi restricţii şi că să le ia naiba de cărţi şi de filme şi că eu m-am plictisit şi mi-a amorţit creierul şi că vreau să fac ceva. Aşa că am învăţat că sunt capabilă să plâng atât de mult până nu mai am ce să plâng şi atunci am râs. Şi am iubit şi am învăţat să stau locului, dar să nu uit niciodată cât de bine e să munceşti, să ai treabă, să te trezeşti de dimineaţă, oricât de dimineaţă cu un scop, s-ajungi noaptea acasă şi să-ţi meriţi somnul în braţele cui trebuie.
Ce-am făcut în 2020 şi nu mai făcusem niciodată: am luat primul salariu, am stat închisă-n casă fără să fiu pedepsită sau să am varicelă, m-am bucurat pentru prima oară că mă duc pân'la mega, am făcut gogoşi, am luat Gopo, am fost la karting şi am intrat în parapet de două ori, am tras cu puşca, am compus un cântec, am condus, am făcut revelionul în pijamale, am mâncat burger pentru prima oară în viaţa mea, n-am făcut Paştele în familie, n-am fost la karaoke, am jucat în aer liber, am vrut să mă rad în cap, am vrut din tot sufletul să văd oameni, n-am mers cu colindul, am făcut bube pe faţă de la mască, am început să compun în cap chipurile necunoscuţilor pentru a-mi da seama ce tip de gură şi nas se potrivesc ochilor, m-am ferit de oameni şi le-am zis daţi-vă mai încolo, nu mi-am luat prietenii în braţe, n-am mai băut din paharul altcuiva, am plecat dintr-un bar la nouă seara, n-am văzut niciun spectacol, am jucat într-o sală cu trei sute de locuri pentru optzeci de oameni, separaţi între ei cu o bandă galbenă, am avut monolog comic, într-un spectacol, la public şi mi-a venit să plâng fiindcă nu desluşeam nicio reacţie şi parcă mă priveau toţi straniu, am stat la o mini-petrecere cu şapte oameni până la cinci dimineaţa, deşi aş fi vrut să plec la două fiindcă mi-era somn, mi-a fost frică de amendă, am completat zeci de declaraţii pe propria răspundere, etc. etc. etc...
Bref, 2020 m-a forţat să fac lucruri pe care nu le mai făcusem vreodată, dar acum aş vrea să mă întorc înapoi la lucrurile deja ştiute şi deja făcute, La viaţa mea de dinainte.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)