Ok, hai, îmi fac un ceai. Deci 2020....
1. Revelionul l-am făcut tot la Cluj, îmi amintesc doar un drum noaptea, prin sate, unde becurile de pe stradă îmbrăcau totul într-o lumină caldă, era cald şi în maşină, nimeni nu vorbea, era deja târziu în noapte, atunci mi s-a lipit de suflet Ibrahim Maalouf.
2. Am plecat la schi, în Lombardia, a fost soare şi vinul fiert bun, zăpada cam artificială, dar a fost bine. Am prins mai multe seri la cabană şi am coborât la lumina lunii. Ultima noapte am stat-o la Bergamo. N-am văzut mult, dar părea un orăşel simpatic.
3. Mamă în ce forţă începe 2020, pare să fie un super an pentru mine - două dintre filmele la care sunt co-producător, debutează la cele mai importante festivaluri din prima parte a anului - Eden, de Agnes Kocsis la Rotterdam şi Servants, al lui Ivan Ostrochovski, la Berlin. Mai sunt două aproape gata Spiral al Ceciliei Felmeri şi Between Two Dawns al lui Selman Nacar, dacă vreunul prinde la Cannes şi alt festival de serie A şi fac un Grand Slam anul ăsta?
4. M-am întors de la Rotterdam, sunt pe aeroportul din Amsterdam, mă uit în jur cât de mare e aeroportul ăsta şi câţi oameni de atâtea naţionalităţi fojgăie. Sunt o grămadă de figuri asiatice. Am auzit că umblă un virus prin China. Oricare dintre oamenii ăştia ar putea să îl împrăştie chiar aici, acum. Serios cum ai putea opri aşa ceva, e utopic.
5. E început de februarie şi sunt deja de câteva zile la Berlin, m-am văzut cu multă lume, ne-am bucurat să ne întâlnim, ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat. Chinezii nu au venit la market. Ce popor responsabil. Vin veşti că în Lombardia lucrurile nu sunt ok, s-a răspândit virusul şi la Milano se vorbeşte de o carantină. După ce ne-am îmbrăţişat i-am zis unui amic italian, "sper că eşti de la Roma", am râs.
6. Îmi cam terminasem treaba, nu prea mai aveam chef să stau la Berlin, am prins un bilet spre Cluj. Numai bine, mai fac ceva pentru TIFF, mai caut locaţii, cine ştie când mai pot veni aşa pe linişte, că se anunţă o primăvară aglomerată. Era un weekend calm la Cluj, dar tot am prins un concert într-un club. Ştiu trupele care cântă, îmi plac. Mi-au rămas nişte cuvinte de despărţire în cap: "vezi că m-ai pupat, vin de la Berlin!", "ştiu!", am zâmbit.
7. Avem premiera cu Urma lui Dorian Boguţă, cum naiba să o zburăm pe Mădălina Ghenea de la Milano? Ea ar vrea să vină însă nu ştie dacă nu intră în carantină în România şi apoi nici cum evoluează lucrurile la Milano, dacă se instituie carantina şi nu se mai poate întoarce? "Şi dacă am eu virusul şi îl răspândesc prin cinematografe? Nu pot să fiu atât de iresponsabilă." Şi a fost premiera la Bucureşti - cinematograful a fost plin. Mădălina n-a mai venit. Am mers la petrecere, am stat mult, ne era foame, am mers la shaorma în Centrul Vechi, "mai ţii minte, aşa cum făceam dimineţile la TIFF", am zâmbit.
8. A doua zi am zburat la Cluj, eram obosită şi eu şi Dorian, seara aveam premieră, dar acum intram în direct la TVR. Ne-au machiat pe amândoi cu mult fond de ten, arătam ciudat, dar măcar acoperea urmele shaormei nocturne. Ne-am făcut o poză şi ne-am pus-o pe FB. A fost fain la premieră, am mers la "un drink" la Casa TIFF, apoi altul la Sisters, aveam trollerul cu mine, nu ajunsesem la hotel, "hai să mergem în Atelier", "Dorian, ai înnebunit, suntem rupţi de somn, o să stăm acolo până dimineaţa." Am mers, am stat până dimineaţa, a fost înghesuială, erau mulţi studenţi străini veseli şi prietenoşi şi o amică exuberantă de la Londra care ne tot îmbrăţişa. Am băut Zorro - un shot cu tabasco şi castraveţi muraţi, hmm a funcţionat, nu ne-a durut capul a doua zi.
9. E 8 martie şi am avut o proiecţie de gală la Cinema Elvira Popescu, să sărbătorim undeva după. "Bine, unde?", "o luăm la rând, om găsi noi ceva, e doar ora 22:00". Nu am găsit, toate restaurantele şi barurile erau închise, "dar e 8 martie?!!!". Am luat nişte bere şi am mers la mine în bucătărie. Au fost ultimii oameni străini care au intrat la mine în bucătărie, a doua zi luni, 9 martie, a început sa se instaleze panica.
10. E 12 martie, am fost la Obor, mi-am cumpărat flori de pus în balcon. Dumnezeu ştie cât o să stăm în casă şi cum o să mă satur de balcon, măcar să fie frumos. Ce ciudat, niciodată nu am avut timp să mă bucur de balconul ăla. Să stau aşa, să beau o cafea liniştită. Am făcut provizii, am luat şi un sac de cartofi, ulei, bulion, paste... ce naiba să mai iau. Sună telefonul. E un prieten pe care îl sun atunci când mi-e greu şi am nevoie de curaj, e cel mai stăpân pe sine dintre prietenii mei. Îi spun "mi-e frică, poţi să stai puţin cu mine la telefon până plâng?", "bine, dar să ştii că şi mie mi-e frică de ce va fi", n-am mai plâns!
Apoi au urmat nişte luni în care:
Mi-am recuperat relaţia cu casa mea, locul în care fusesem veşnic în tranzit, pe care o părăsisem şi mai mult în ultimii ani. Am stat cu ea şi ne-am împrietenit, am reorganizat, am reparat, am alungat amintiri care nu-mi făceau bine, am găsit altele pe care le-am scos de la naftalină, am învăţat să o iubesc. Nu am reuşit să cos perdelele, deşi am cumpărat material din martie, iar uşa de la baie încă scârţâie.
M-am împrietenit mai mult cu fiu-meu. El nu e mămos, eu nu sunt o mamă intruzivă (sper). Nu îl trag de limbă, îl las să i se aşeze gândurile, atentă să îi arăt că sunt acolo pentru el dacă are nevoie de mine, cu gândul că "dacă va vrea el să îmi spună ce îl roade, îmi va spune". Nici acum nu mi-a zis mai mult, dar acum nu îl mai simt nesigur. Nu ne-am plictisit împreună zi de zi, l-am văzut crescând. Era un băieţel în martie, azi e un băiat mare. A devenit mai responsabil şi chiar independent. Nu ne-am încălcat intimitatea unul altuia în tot acest timp petrecut împreună. E un băiat simpatic, am râs cu el.
Am făcut atâta introspecţie de îmi ţiuie urechile. Am văzut florile de pe balcon crescând şi ofilindu-se. Am supt orice rază de soare care ajungea seara între şase şi şapte, pe balconul meu. Nu am putut lucra, nu am reuşit să muncesc la documentarul pe care trebuia să îl termin, nu am citit, nu am văzut filme. Am citit ştiri, am gătit, am dereticat, am ascultat multă muzică. Am băut chardonnay de Purcari şi m-am lăsat de fumat.
Am aflat care sunt oamenii care contează în viaţa mea, cei cu care am avut chef să comunic în toată perioada asta. Am descoperit cum se întrerup convorbirile după două ore, s-a întâmplat asta de foarte multe ori. Am vorbit mult. Mult. Am despicat tot felul de lucruri în mii de fire. Am trăit tot felul de emoţii la telefon, am avut şi fluturi în stomac şi noduri în gât, au fost şi linişti apăsătoare şi hohote de râs.
Nu am făcut niciun plan pentru viitor, am înţeles repede că secretul va sta în puterea de repliere, din scurt. Am aşteptat să văd după ce reguli vom funcţiona şi când am aflat am organizat GOPO ca o repetiţie pentru TIFF. Am ştiut că nu se vor deschide sălile de cinema, de-asta nu am avut nicio frustrare când aşa s-a întâmplat. Am luat TIFF-ul ca pe un proiect complet nou pentru mine, cei cu care l-am gândit aşa, ca pe un proiect nou, s-au bucurat de succesul fiecărei zile, cei care l-au comparat cu anii trecuţi, au plecat la drum cu frustrare şi un ghimpe în suflet. A ieşit bine, am fost până la urmă toţi mulţumiţi, am reuşit să facem primul festival "off line" de film din Europa, după lockdown.
Am reuşit apoi să încropesc un rest de vară simpatic. Am călătorit în câteva locuri pe care ni le pusesem pe listă în timpul izolării, am mers la mare, am făcut baie noaptea, ne-au mâncat ţânţarii, n-am dormit pe plajă, am mers la munte, am mâncat afine, am fost la un mic festival de muzică, unde am băut cu oameni faini berea aia de după amiază, când te toropeşte soarele, am stat la cort, am ascultat aproape toate trupele mele favorite în concert, am prins chiar şi zorii zilei undeva în nordul ţării, ascultând patronul unui birt cântând romanţe, am cântat şi noi cu el. A fost o vară chiar faină, ne-am distrat.
A venit toamna. Am devenit aproape colegă de clasă cu fiu-meu. Am decis să lucrez de acasă. El se trezeşte devreme, la 7 jumătate are prima oră "online". Eu mă trezesc la 9. El termină la 13:30 şi aproape în fiecare zi mai are şi ceva meditaţii, mate, română, engleză. Mi-e milă de el, munceşte mai mult decât mine, dar na, aşa e viaţa. Îl împing să se vadă cu prietenii seara. Am stabilit că dacă e la 20:00 acasă, e ok şi nu mă panichez. S-a prins că dacă la 20:00 îmi zice că o conduce pe o colegă acasă, poate să mai muşte din caşcaval. E anul în care va da examen. Oricum ar fi trebuit să mă mai potolesc cu călătoriile şi să stau cu gura pe el. Am zis că de fapt pandemia asta a fost pentru că eu să nu am "FOMO" că toţi ceilalţi se distrează şi eu stau în casă. El a recuperat la mate şi română, sunt mulţumită.
Nici toamna nu a fost cu mai mult randament, însă am recuperat pe turnantă şi finalul de an a fost mega productiv. Am terminat postproducţia filmului Between Two Dawns, iar Spiral a avut premiera la Varşovia şi Cairo, am terminat un prim "cut" al documentarului, am avut o filmare grea, pe care am scos-o la capăt, ferindu-ne remarcabil de COVID, am pus cap la cap o emisiune de interviuri pentru TIFF Unlimited.
Sunt foarte puţine lucruri pe care ar fi trebuit să le fac în 2020 şi nu le-am făcut. O să le fac la anu', zâmbesc;)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)