- Pentru ce o faci? - a întrebat Vera.
- E un joc.
- Ce joc?
- Război se numește."
Bloggerița, ilustratoarea și autoarea din Ucraina, Olga Grebennik a scris Jurnal de război în martie 2022, în 8 zile dintr-un subsol din Harkov. Totul ca să rămână pe o linie de plutire în sunetul exploziilor și al sirenelor, în mijlocul unui conflict armat necruțător cu oamenii.
Olga a trebuit să facă bagajul pentru ea, cei doi copii și câinele lor, să își abandoneze - în 10 minute - orașul cuprins de război. Și-a lăsat în urmă soțul și părinții, planurile și întreaga ei viață de până atunci.
(citiți un fragment din Jurnal de război aici.)
Autoarea / artista este prezentă joi, 21 iulie 2022, la Seneca AntiCafe unde se lansează al doilea tiraj din cartea ei, într-o discuție cu publicul moderată de Cristina Stănciulescu #peopleperson.
În aceeași zi are loc vernisajul expoziției participative ARTISTUL ÎNTRE RĂZBOI ȘI PACE, cu vânzare a lucrărilor artistei.
Am povestit cu Olga despre Ucraina de dinainte de război, despre cartea ei care face înconjurul lumii și despre viitorul incert al reîntoarcerii în țara natală.
Andrei Bucureci: Cum a început Jurnalul de război?
Olga Grebennik: Ne-am trezit de la niște sunete ciudate. Artificii? Bubuituri din toate părțile. Și atunci am înțeles: este război.
A năvălit peste mine o spaimă teribilă, care mi-a provocat crampe în stomac. Trebuia să fac ceva: să strâng un kit de supraviețuire, să-mi încarc pe un hard lucrările, să scriu numele și telefoanele pe brațele copiilor. Dar de noi nu mai depindea nimic.
Noi, din fericire, mai ieșeam din subsol. Coboram înapoi atunci când auzeam explozii. Înnoptam acolo, pentru că mi-era teamă pentru copii. De la etajul 9, noaptea, nu îi poți coborî rapid. Apartamentul ni s-a transformat în sediul central de transfer. Geamurile cu cruci de hârtie pe ele, ușile de sticlă date jos, oglinzile la fel. Pe hol stăteau lucrurile necesare. La bucătărie - produsele de primă necesitate pe care le-am mai găsit prin casă.
Era februarie. Iarnă. Frig. Haine multe. Nu te poți îmbrăca repede. În subsol dormeam în geci și cu căciuli.
Îmi e groază să-mi aduc aminte.
Eu desenam uneori în sketch book. Am adus unul, de exemplu, dintr-o călătorie de Crăciun. În subsol înregistram tot ce se întâmpla în jurul meu. Detalii pe care nu le poți inventa dacă nu le vei trăi tu însuți. Și toate acestea le puneam pe blog, transmiteam viața din subsol.
Așa am realizat că nu ai voie să-i ceri vieții niciun fel de garanții. Pur și simplu nu ai dreptul acesta. Ești viu și sănătos? Slavă Domnului.
A.B.: Acum ești în siguranță în Varna, în Bulgaria, nu? Încă desenezi?
O.G.: În Bulgaria este bine, cald, mâncarea este gustoasă. Dar aceste zile sunt aici și acum. Mâine, până în acest moment, nu există pentru mine.
Desigur că încă lucrez, este un dar pentru mine că știu să desenez. Îmi pot exprima durerea în desen, în poezii (în mod surprinzător pentru mine însămi). Eu trăiesc mulțumită artei.
A.B.: Care sunt amintirile tale despre Ucraina și orașul unde ai locuit, Harkov?
O.G.: Toate amintirile despre Harkov îmi provoacă durere.
În primul rând: casa mea de vacanță de lângă Harkov. Casa copilăriei, grădina pe care am cultivat-o mulți ani, livada de mesteceni... toate acestea nu mai sunt.
În al doilea rând: parcul de distracții Maxim Gorki, unde a crescut Fedia. Este distrus de-a binelea.
În al treilea rând: Piața Libertății. În fiecare luni și vineri, împreună cu fetița mea mergeam acolo la Palatul Central de Cultură, la ore de dans. Acolo priveam cum se împodobește Bradul de Crăciun al orașului, cum se deschide patinoarul și cum se împodobește palatul. Acolo cumpăram câte un șuberec delicios cu brânză, ne bucuram de fântânile cântătoare. Nu mai există nimic din aceste lucruri și nu va mai fi niciodată ca înainte.
Eu m-am născut și am crescut în Harkov, chiar în centrul lui. Acolo este casa mea și Ucraina este patria mea. Iubesc acest oraș pentru blândețea lui, mai ales pentru confort, pentru străzile sale cu case frumoase și parcuri verzi.
Familia mea este în continuare în Ucraina. Ei nu sunt în siguranță, pentru că acolo, în principiu, nu există un loc sigur. Eu mă rog ca totul să fie bine și în fiecare zi verific cum sunt.
A.B.: Ai vreun artist ucrainean favorit?
O.G.: Dacă ar fi să aleg un artist ucrainean, acesta ar fi Aleksandr Murașco. Îi admiram des lucrările, studiam felul în care folosea culoarea. El a fost un artist sovietic care a slăvit frumusețea Ucrainei. Își dorea dezvoltarea țării, spunea că nu trebuie să ne oprim la ii (vyșivanki). Trebuie să mergem mai departe. Dar, din păcate, a fost executat de autoritățile sovietice.
A.B.: Jurnalul de război a avut drept catalizator frica, nu? Prima dată a fost publicat jurnalul în Coreea de Sud. Cum s-a întâmplat asta?
O.G.: Da, frica. Desenul îmi distrăgea atenția, a fost terapia mea. O evadare într-o lume a mea, obiectivele mici mă ajutau să îmi mut atenția de la acel dezastru absolut.
De-a lungul întregii cărți, eu dau glas acestui gând: Nu există nimic mai prețios decât viața unui om. Nicio idee politică nu poate invada viața. Dacă o face, este o idee proastă, trebuie eliminată. Din păcate, unii oameni îmi scriu și acum că a-i bombarda pe cei care trebuie - este normal. Nu! Nu este normal și nu are cum să fie normal! Până nu ai trăit pe propria ta piele teama războiului, nu vei înțelege niciodată acest lucru, ți se va părea că războiul este undeva departe.
Una dintre cititoarele mele din Coreea, de pe Instagram, a arătat paginile unei scriitoare coreene. Iar ea, la rândul său, a recomandat paginile jurnalului Editurii Munghak. Mi-au pus niște condiții foarte dificile: în două săptămâni să transform schițele în carte, să creez structura, să scriu Cuvântul înainte. Am reușit și cartea a fost publicată.
A.B.: Olga tu ai mai publicat și cărți cu ilustrații pentru copii în Rusia. Ce părere au acolo despre Jurnal de război? Care sunt personajele tale preferate, eroii tăi favoriți cum îi numești?
O.G.: Eu nu mai lucrez cu Rusia, cel puțin până nu se va schimba regimul de acolo. Jurnalul de război este publicat în revista on-line Republic.ru. Deocamdată atât.
Vulpițele, desigur. Mă numeam în glumă artist - vulpițo-miam-miam-ist. Ele mi-au adus popularitate și recunoaștere. Iar mai apoi au devenit și cartea Nu te supăra, mămico!.
A.B.: Înainte de război lucrările tale au ajuns în multe locuri din lume. Ai reușit să călătorești și tu la expoziții și evenimente? Ce planuri de viitor ai?
O.G.: Nu am reușit. Lucrările mele sunt mai norocoase decât mine în ceea ce privește călătoriile. Desenele erau cumpărate pe Instagram și eu le trimiteam prin poștă. Au circulat în lung și-n larg pe mai toate continentele.
Ce planuri de viitor am? Să supraviețuiesc. Ca să fiu sinceră, îmi este teamă să fac planuri după ce, printr-o apăsare de buton, planurile mele au fost spulberate definitiv și irevocabil.
Citiți un fragment din Jurnal de război aici.