Florin Aioane: În maxim doi ani.
A.P.: Cu cine?
F.A.: Cu niște oameni care mi-au fost apropiați și până acum.
A.P.: Ce?
F.A.: Mă mai gândesc, încă n-am decis.
A.P.: Hai să ne întoarcem puțin în liceu, în Atelierul de Teatru. Ceva îmi spune că tu ai intrat în trupă pentru o fată.
F.A.: Da, da.
A.P.: Am ghicit, n-a fost greu deloc. Ai intrat, deci, pentru o fată, dar ai rămas pentru teatru, iar treaba asta se vede în tot parcursul tău de până acum.
F.A.: Da, eram îndrăgostit de o fată și am intrat în trupa de teatru a liceului datorită ei - asta e o informație pe care o livrez de fiecare dată când sunt întrebat de trecutul meu. Reiterez și faptul că, înainte să intru în trupă, în concepția mea, teatrul era ceva plin de măscăreală. Aveam senzația că oamenii se schimonosesc pe-acolo, pentru că nu eram un om dus la teatru - în familia mea nu exista obiceiul ăsta. Și când am auzit pentru prima oară în clasa a noua despre "selecția" asta pentru trupa de teatru am fost sceptic, credeam că o să îmi ocupe prea mult timp. Dar în clasa a zecea am aflat că fata asta (de care eram foarte îndrăgostit) avea în plan să urmeze și ea cursurile astea extrașcolare. Mi-am făcut curaj și m-am dus și eu. Inițial pentru ea, după care ușor-ușor mi s-au topit toate preconcepțiile majore despre ce înseamnă teatrul și am văzut că nu e doar o joacă de-asta exacerbată, o comicăreală de doi lei. Știu că primul rol pe care l-am făcut a fost "domnul Gabor" din Deșteptarea primăverii, de Frank Wedekind și eram tatăl personajului principal. Ceea ce părea absurd în primă fază, fiindcă tipu' care juca personajul principal era cu doi ani mai mare decât mine. Dar când am văzut că Lenuș, coordonatoarea trupei de teatru, mă întreabă cum ar proceda tatăl meu în situațiile alea scenice, atunci am făcut switch-ul ăsta și mi-am dat seama că poate să fie o joacă mult mai interesantă. Cel puțin la nivel psihologic, găseam niște paralele așa, cu viața noastră. Da, ușor-ușor m-a prins joaca asta "de-a actoria". Și în special după un moment în care Lenuș și-a dat seama că sunt foarte îndrăgostit de fata asta și m-a pus să improvizez o scenă cu ea...
A.P.: Cum face mereu.
F.A.: (râde) Cum face mereu. O scenă în care eu trebuia să-i destăinui ei dragostea pe care i-o port în taină de un an de zile.
A.P.: Cred că toți am trecut prin asta la un moment dat.
F.A.: Cel mai probabil. Iar la cinșpe-șaișpe ani e imposibil să ascundem că suntem îndrăgostiți. Am început exercițiul artificial, dar pe parcurs am început să mă descătușez, să mă conformez integralității mele emoționale. Și niciodată nu fusesem mai dezinhibat, adică până și vocea mea suna altfel, aveam curaj, sub pretextul ăsta că făceam teatru.
Atunci mi s-a însămânțat mie ideea asta că aș putea să fac actorie, ghidat de efectul ăsta terapeutic, știi? Pot să fiu cum vreau, iar ceilalți să creadă că e un joc, că mă prefac, că e actorie, and so on...
A.P.: La mine tot așa, eram îndrăgostit de o fată, Lenuș a văzut... Inițial, într-o primă distribuție, ne-a dat rol de cuplu într-un spectacol. În Cum ne place, un colaj de piese shakespeariene adaptat după As you like it, ca nucleu de bază.
F.A.: Ce jucai?
A.P.: Inițial trebuia să fiu Oliver, partenerul Celiei din As you like it, dar ulterior am fost Orlando, partenerul Rosalindei (idem), care nu mai era fata de care eram îndrăgostit. Dar înainte de schimbare, ne-a pus să facem exercițiul ăla că suntem pe o bancă în parc și să ne privim în ochi foarte mult timp. Eram desfigurat, tremuram, îmi era frică, eram îndrăgostit de fata asta în realitate, iar asta mă făcea închis în mine complet. Lenuș m-a schimbat din perechea inițială. Dar mi se pare interesant că avem scheletul unei amintiri comune, e și foarte comun să se observe lucrurile astea.
F.A.: Sigur că este evident. Dar genul ăsta de exercițiu intruziv are două tăișuri de regulă, adică poate să te inhibe și mai tare sau, dimpotrivă, să se întâmple o minune și să te deschizi foarte tare - să fii prins la colț și să nu mai ai cum să apelezi la mecanismele tale de apărare.
A.P.: Că tot vorbim despre treaba asta, despre cupluri, despre roluri, sentimente (atunci versus acum). Crezi în confuzia realității cu rolul? În materie de îndrăgosteală, cel puțin.
F.A.: Nu înțeleg la ce te referi mai exact.
A.P.: Adică ai un partener de scenă. Cu el formezi un cuplu. Unde tragi linia? Ce e real? Ce se confundă, dacă se confundă?
F.A.: Aa, ca în Soția locotenentului francez zici tu, dacă ai văzut filmul.
A.P.: Da, exact.
F.A.: Măi, nu, nu cred asta. Dar sigur că se poate întâmpla. În primul rând gândește-te că tu petreci fizic foarte mult timp cu omul ăla. Și sigur că există niște schimburi chimice pe care nu poți să le controlezi. Nu poți să alegi de cine te îndrăgostești, când și de ce. Iar faptul că avem un scop comun (spectacolul la care lucrăm) s-ar putea să ne facă să fim un pic mai detașați. Să mutăm un pic atenția dinspre noi înspre scopul nostru, iar asta să ne facă - paradoxal - un pic mai deschiși, mai disponibili. Deci sigur că există și efectul de care zici tu, dar eu cred cu foarte mare tărie că poți să faci distincția asta.
A.P.: Îmi place că am făcut cumva un timeline așa. Eu zic să ne mutăm înspre admitere. Deci, e gata liceul, gata bacul etc.
F.A.: Da. Ok.
A.P.: Vara trecută ne plimbam prin Constanța, dinspre gară spre casa ta. Și mi-ai zis atunci ceva... Ai zis că, dacă te-ai putea întoarce acum în liceu, n-ai mai da la actorie din prima, atât de devreme. A rămas gândul ăsta?
F.A.: Da, a rămas ideea asta. Sigur că eu în sinea mea actorie îmi doream, încă din clasa a doișpea. Cu toate astea, am dat la Politehnică, în primă fază, la Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației, atât în Cluj cât și în București. Am intrat acolo... Am dat la facultatea asta din inerție. Majoritatea colegilor mei, terminând mate-info, s-au dus acolo. Eu habar n-aveam... Dar sigur că nici părinții mei nu puteau să suporte presiunea socială în cazul unui eșec. Maică-mea zicea continuu că nimeni nu poate să garanteze că eu am talent, și dacă nu intru la actorie ce fac eu "un an di zîli acasî, Doamni ferești!". Dar cred în continuare că eram prea mic la 19 ani. Nu vreau să generalizez, vorbesc strict de procesul meu. Am întâlnit oameni mult mai tineri decât mine și mult mai dezghețați, mult mai relaxați și cu mai puține probleme de rezolvat decât mine, dar eu eram... Prea mic. Pfa, 19 ani? Gândește-te că trebuia să fac pasul ăsta imens, să mă mut într-un alt oraș, să îmi las grupul de prieteni, să îmi las accentul (râde). Mi s-a zis asta în anul I. Și eram foarte, foarte influențabil. Profii mei erau foarte tranșanți, aveam senzația că vorbesc de undeva din Olimp atunci când se raportau la meseria mea. Am avut inițial senzația că am intrat la Serviciul Militar Obligatoriu, nu la facultate. Tot ce spuneau ei era literă de lege. Cred, cu ghilimelele de rigoare, că am "pierdut" anii ăia. Sigur că rațional m-am dezvoltat. Am fost foarte dur cu mine și am încercat să nu mă plâng de context, dar... am dat un pic la o parte viața din anii ăia, știi? Nu m-am relaxat. De asta cred că un pic mai târziu de 19, poate la 22-23 ani ar fi mai bine să dai la actorie, dar nu vreau să generalizez. Cred că trebuie să începi să ai niște filtre, niște experiențe cu care să operezi. La 19 cu ce lucrezi? Cu faptul că te-ai certat cu colegul de bancă pentru că nu ți-a dat tema la mate în pauză? (râde). Glumesc, evident. Fiecare are procesul lui. Pentru mine a fost mereu asta, impresia că luam totul de-a gata. Și eram și foarte confuz. Iar faptul că eram atât de mic mă făcea și mai confuz. Profa de vorbire avea păreri despre actorie. Proful de canto avea păreri despre actorie. Proful de dans avea păreri despre actorie. Și eu oscilam între toți și dădeam dreptatea universală fiecăruia dintre ei. Prin urmare, nu mi-am schimbat părerea, cred că am intrat prea devreme la facultate.
A.P.: Înainte de Absinth, regia Ilincăi Prisăcariu, ai avut Bucureștiul meu. Textele de acolo au fost foarte personale, pentru fiecare dintre voi, poveștile voastre.
F.A.: Da, ăsta era conceptul spectacolului. Era coordonat de Adelaida Zamfira. Ea s-a gândit să adune câțiva studenți de la actorie și să facă un spectacol în care fiecare povestește cum l-a schimbat Bucureștiul. Eu lucrasem cu ea într-un examen - actul 3 din Livada de vișini. Era Ranevskaia și eu eram Lopahin. M-a întrebat dacă vreau să intru și eu în spectacolul ei, pentru că avea nevoie de cineva care să recite o poezie a lui Andrei Ciopec, Mamă, la București e bine, care era pe profilul conceptului spectacolului. După asta am aflat că vom juca spectacolul în deplasare la festivalul AmFiTeatru din Botoșani, organizat de Atelierul de Teatru.
A.P.: Acolo a fost premiera?
F.A.: Pentru mine. Bine, mai avusesem două reprezentații și înainte în care am recitat poezia, eu nu aveam textul meu personal, nu aveam un monolog scris de mine.
A.P.: Deci s-a metamorfozat spectacolul în lucru.
F.A.: Da, Adelaida mi-a propus să îmi scriu și eu un text, pentru reprezentația de la Botoșani. Am scris unul despre cum m-a influențat pe mine Bucureștiul și despre familia mea. În capul meu, textul ăla avea mai mult umor, dar probabil din cauza emoțiilor, a fost foarte intruziv pentru părinții mei, care erau în sală. Spre finalul monologului plângeau amândoi. Mi-am dat seama că i-am supus chinului ăstuia. Na, erau totuși vreo 400 de oameni acolo și eu vorbeam despre ei.
A.P.: Dacă te uiți din prezent spre viitor, e acum o emancipare a subiectelor în teatru, adică nu mai e așa de controversat să vorbești, de exemplu, despre ce ziceai tu. Se preferă genul ăsta de teme mai... profunde, sau...
F.A.: Cred că e ușor pleonastic să zici că teatrul se ocupă de probleme profunde. Dacă nu s-ar ocupa de probleme profunde, n-ar rezona nimeni cu actul artistic per se. Dar cred că te referi la faptul că actorii sunt îndemnați să vorbească un pic mai mult despre fragilitățile lor personale și nu atât de mult să se ascundă în spatele unei convenții teatrale.
A.P.: Exact, practic la partea asta frustă de viață.
F.A.: Care e mai aproape de performance. Da. Și eu am observat chestia asta, și nu mă deranjează absolut deloc. Se marșează un pic mai mult către forma de devised theatre, unde nu există o ierarhie în lucru, toată lumea poate să își aducă aportul în proces.
A.P.: Uite, chiar mă gândisem la o întrebare pe tema asta, și dacă tot mi-ai ridicat-o acum la fileu, voiam să te întreb despre aportul tău ca actor într-un spectacol față de regizor. Ai întâlnit regizori cărora să poți să le spui "uite, eu aș face treaba asta așa, pentru că... etc." Vorbesc despre sugestii, despre cooperarea în sensul ăsta, care e, până la urmă, și regizorală... Ai, nu știu dacă să-i spun așa, tendința asta de "autoregizare"?
F.A.: Ai spus bine, și cam asta e. Există o tendință de a mă regiza, pe care, la îndemnul profesorilor mei din facultate am încercat să mi-o estompez, iar după facultate, pe la masterat, mi-am dat seama că face parte din mine, și atâta timp cât reușesc să "acopăr" (ca să folosesc un termen mai meșteșugăresc) faptul că reușesc să mă privesc și din exterior, să lucrez și cu o componentă obiectivă, nu poate să fie decât în favoarea mea. Și da, am tendința asta, de fiecare dată când colaborez cu regizorii, să vorbesc și despre perspectiva exterioară, nu doar despre unghiul subiectiv, specific actorului. Depinde de relațiile de lucru cu regizorul, cu partenerii de scenă. De multe ori îmi și permit să vin cu sugestii regizorale, dar sunt un tip cu inteligență emoțională și încerc să îmi găsesc momentele potrivite în care să fac asta. Evident că, dacă e să ne raportăm la teatru ca la o fabrică, primează departamentul de care mă ocup eu - actoria. Dar din când în când îmi dau seama că pot să apelez și la celălalt departament. Dar e cu dus și întors asta, pentru că e posibil să deranjezi. E posibil să atentezi la statutul regizorului. Și trebuie să respectăm un lucru - el conduce proiectul.
A.P.: Am vorbit despre teatru...
F.A.: (râde) Ceva îmi zice că o să vorbim și în continuare despre teatru, dar...
A.P.: Uite că nu. Voiam să vorbim un pic și despre film.
F.A. Hai!
A.P.: #dogpoopgirl. Ăsta e...
F.A.: (râde)... un film.
A.P.: În care apari. Și înainte de el probabil au mai fost scurtmetraje studențești...
F.A.: Mhm.
A.P.: #dogpoopgirl e primul cu amploarea asta, deci. Văzut în cadrul TIFF ca feature film. Te atrage direcția asta de actorie film?
F.A.: Da! Foarte mult. Mi-aș dori din suflet să apuc să lucrez cât mai mult în industria filmului. Sigur că n-am experiență aproape deloc. Așa cum ai zis și tu, am lucrat mai mult scurtmetraje cu colegii de la secția de regie film în facultate. Am mai filmat un lungmetraj independent, care o să apară anul viitor.
A.P.: Poți să dai leak la el, sau nu?
F.A.: Da, da. Păcatele lui Adam, în regia lui Fabian Soare. Este un film independent. Și mai multe o să aflăm la timpul potrivit. (râde) Am lucrat și la #dogpoopgirl în 2019 și da, cum ziceai, a fost filmul care a cuprins toate etapele.
A.P.: Vizibil...
F.A.: Da, da, da. Să ruleze în cinematografe, să meargă la festivaluri, să aibă transparență, să primești mesaje de la oameni: "Te-am văzut într-un film. Ești pe drumul cel bun." (râde) Mi-ar plăcea mult să fac film, dar mi se pare că ține atât de mult de niște factori care nu au legătură cu ceea ce pot eu să fac deocamdată. Pot doar să încerc să mă promovez și mai mult... Trebuie să îmi scot puțin capul din fund și să înțeleg că așa funcționează lumea asta, trebuie să fiu vizibil, în mediul virtual în primul rând, să merg cât mai mult la castinguri, să-mi reînnoiesc fișele, să am materiale foto și video oricând disponibile și să aștept timing-ul potrivit în care eu să mă și mulez pe cerințele unui rol, știi? Deocamdată, asta cred că e de înțeles în film, imaginea ta este mult mai... cum să zic...
(pauză de gând)
A.P.: Să știi că nu intră și pauza de gând, stai liniștit.
F.A.: (râde) Poate să și intre, nu-i problemă.
A.P.: Bine, atunci o să pun un brackets cu asta. "Pauză de gând."
F.A.: ... prioritară. Adică sunt într-un segment de vârstă și asta poate să dureze ani de zile. Să fiu catalogat pe segmentul ăsta de vârstă. N-o să pot să intru, de exemplu, la categoria "tată divorțat" deocamdată, pentru că... (râde)... în continuare am 20 și de ani.
A.P.: Dar, sincer acum, te-am crezut.
F.A.: Când?
A.P.: Când te-am văzut la TV medic. Am zis mamă, da, asta merge.
F.A.: (râde) Aaa. Și mama a crezut atunci că sunt pe drumul cel bun, m-a văzut la TV. Și gata, i-am alungat toate fricile.
A.P.: Apropo de ce spuneai de treaba asta cu transparența, cu vizibilitatea și așa mai departe. Tu ești un late instagram rookie, nu? Ți-ai făcut în timpul TIFF anul trecut, parcă... În contextul ăla mai mult, așa-i?
F.A. Da, după ce am fost selectat în programul 10 pentru Film la TIFF...
A.P.: (pian imaginar) Zece...
F.A.: (cântă) ... întâmplări ciudate și-o minune, te-au adus la casting, zece... (râde) Atunci am participat la mai multe masterclass-uri cu oameni din industrie și majoritatea sfaturilor se roteau în jurul vizibilității noastre în spectrul online, știi? Și atunci mi-am dat seama. Dacă o să continui să fiu eu principial și să cred că o să aloc prea mult timp din viața mea aplicațiilor de socializare, s-ar putea să fiu un inadaptat. Eu asta credeam inițial, că dacă am Facebook, la ce o să-mi mai trebuiască și Instagram... Deși îmi este foarte greu în continuare, îmi ies broboane de sudoare de fiecare dată când trebuie să mă promovez, pentru că am senzația că e plin internetul și că nimeni nu e dator să mai vadă încă o "maculatură virtuală", trebuie să o fac. Îmi dau seama că oamenii au oricând opțiunea să dea swipe, skip, unfollow și așa mai departe. Cam ăsta e demersul, trebuie să fim recunoscători pentru că avem ocazia să ne promovăm gratuit. Nu vreau să îmi imaginez ce ar fi însemnat dacă ar fi trebuit să plătim pentru asta.
A.P.: Ai zis tu că îți spune ceva că o să mai vorbim despre teatru, și e foarte adevărat. Dar, ca să nu îți dau chiar acum apă la moară, uite niște întrebări din alt spectru. Prima. Tu pui întâi laptele sau cerealele?
F.A. Cerealele.
A.P.: Cerealele...
F.A.: Cerealele, da. Și nu pun laptele, pun kefirul.
A.P.: Chiar m-am gândit să zic kefirul, nu laptele.
F.A.: (râde) Cereale fără zahăr. Ovăz, de regulă. Ovăz simplu. După aia arunc și niște alune. Mă rog, nuci, oleaginoase... Categoria asta.
A.P.: Pentru că trebuie să arate, nu-i așa, într-un anumit fel silueta ta în Medea's Boys.
F.A.: (râde) Doamne, nu, n-are legătură. Mi se pare că e nutritiv și de asta...
A.P.: Ești atent cu chestia asta.
F.A.: Nu excesiv, dar da. De câțiva ani. Pentru că mi-am dat seama că mă simt mai bine.
A.P.: A doua. Cel mai bun / prost dad-joke pe care îl știi. Definitoriu pentru conceptul de dad-joke.
F.A.: Am un banc cu animale.
A.P.: Mai ai și alte categorii, sau...? De ce îl prezinți așa?
F.A.: (super serios) Tu mai vrei să-ți zic bancul?
A.P.: Da, normal.
F.A. Doi șoricei mâncau o rolă de film. După ce s-au ghiftuit, cu burțile pline, stăteau amândoi pe spate și unul dintre ei zice "zi, mă, ți-a plăcut filmul?" La care celălalt zice, "bă, sincer să fiu, mi-a plăcut mai mult cartea."
A.P.: Filmul sau cartea?
F.A.: Ambele. Dar de regulă prima dată e cartea, ulterior caut și o ecranizare. Și trebuie să compar filmele din capul meu...
A.P.: Nu prea poți să joci într-o carte...
F.A.: Da. True, true. Dar poți să joci cărți.
A.P. (râde)
F.A.: Și dacă știi să-ți joci cartea, s-ar putea să joci și în film.
A.P.: Asta dacă ai un as în mânecă.
F.A.: Frumos.
A.P.: Să trecem și la motivul pentru care suntem împreună aici în Cluj, dar și la cel pentru care o să fim împreună și la TNT în Craiova.
F.A.: Ca să vezi! Teatru! Din nou!
A.P.: Hai să vorbim întâi despre 8 tați, că e mai vechi decât Prométheusz'22.
F.A. Da.
A.P.: 8 tați e un spectacol pe care încă nu l-am văzut, dar îmi doresc foarte tare. Îmi place cum arată, vizual, conceptual, nu vreau să îmi dai spoilere.
(între timp l-am și văzut la TNT, am și scris despre el, tot aici, pe LiterNet.ro)
A.P.: Cum te simți? Legat de spectacol, de lucrul la el.
F.A.: Foarte bine. E unul dintre spectacolele mele preferate de la Constanța. 8 tați e regizat de Irisz Kovacs, care a fost nominalizată la debut la premiile UNITER, și i-am ținut pumnii cu ocazia asta, pentru gală. E o chimie specială acolo, ne înțelegem bine, e un grup extrem de omogen.
A.P.: Crezi în ideea de prietenie care ajută spectacolul, deci? Sau invers?
F.A.: Am trăit ambele extreme, Alberto. Și prietenia care a sabotat procesul de lucru, dar și prietenia care a potențat spectacolul, deci e ambivalentă chestiunea. În 8 tați ne înțelegem bine și e foarte important. Mie-mi place mult, mult de tot. Și cred că atât Irisz cât și Theo Niculae, care a făcut scenografia, că tot ai menționat că arată foarte bine cu totul, cred că ei o să fie din ce în ce mai vizibili pe scena teatrală românească.
A.P.: Doamne ajută, să sperăm! Stai că am un blank, nu mai știu ce urma să te întreb. (blank.) De fapt n-am un blank, trecem la Prométheusz'22 acum, asta era. EKGus. CombineZeus. (spoiler alert) Zi-mi trei cuvinte despre experiența de a lucra la acest spectacol.
F.A.: Prospețime, internațional și...
A.P.: Până aici ești pe linie cu reclama la un odorizant de cameră care se și exportă.
F.A.: (râde) și... cald.
A.P.: Cald?
F.A.: Cald.
A.P.: De ce cald?
F.A.: E foarte cald în timpul spectacolului (râde) Ai văzut costumele. A trebuit să repetăm foarte mult îmbrăcați în luna iunie. A fost primul lucru care mi-a trecut prin cap, probabil și pentru că nu sunt cel mai ascuțit creion din penar. Pot să zic și ceva mai profund legat de spectacol, dar m-am limitat la ceva fizic acum, în contextul întrebării tale.
A.P.: Bineînțeles, fiecare are cuvintele lui. Eu am alte trei.
F.A. Ia zi-le pe-ale tale.
A.P.: Galben. O să zic al doilea EKGus, e gluma mea, mi-o asum, eu am făcut-o, sunt tăticul acestei glume de tătic, că tot vorbeam înainte despre ele. Da, știu, nu e un cuvânt, dar va fi. Și Babilon, al treilea.
F.A.: Hai, mă, dar tu te-ai gândit două zile... Știai că o să zici asta acuma... Și mă întrebi pe mine și mă pui să mă fac de râs că am zis "cald".
A.P.: A fost impromptu și pentru mine, habar n-aveam că o să te întreb asta.
F.A.: (râde) Glumesc, Alberto. Evident.
(Pauză. Trecem pe a doua înregistrare.)
A.P.: Apropo de dad-jokes. Aveai tu glumele alea ale tale cu tot felul de copaci, țin minte. Mi te amintesc foarte fag, te-ai ramolid, astea...
F.A.: Da, am multe, de regulă așa funcționez, dar de multe ori mi-e și rușine să le zic pe net. Însă oamenii care-mi sunt în proximitate își dau seama că nu mă pot abține și cam la două-trei fraze trebuie să am un joc de cuvinte.
A.P.: Să zicem că tu simți locul unei cioace într-un spectacol și ții la ea, o concepi. E copilul tău cioaca asta. Și regizorul nu vrea cioaca asta sub nicio formă. Ce faci în ziua premierei? Dai cioaca, sau?
F.A.: Evident că o să tai cioaca, nu...
A.P.: Tai sau dai? Sper să aud bine când transcriu (râde)
F.A.: Tai, cu T, de la "Treacă de la mine" (râde) Nu, o cioacă, în primul rând, e o glumă în afara contextului. Dacă își are locul acolo, bine. Dacă nu, nu are niciun sens, nu țin la glumițele astea.
A.P.: Dacă ai fi blocat într-un spectacol de teatru pentru tot restul vieții, în care ai vrea să fii?
F.A.: În Unchiul Vania. Pentru că mi se pare că majoritatea personajelor lui Cehov nu pornesc dintr-un stadiu în care se află în echilibru, pare că tot timpul îi frământă ceva, nu sunt împliniți. Și e similar cu ceea ce simt recurent.
A.P.: Și ai vrea totuși să menții starea asta?
F.A.: Îți dai seama, mă ține viu.
A.P.: Bun, păi și cum ajungi în echilibru?
F.A.: O să acționez tot timpul. Nu îți imagina că o să adopt o poziție așa, hamletiană, nu. O să-mi văd de ale mele, dar step by step.
A.P.: Apropo de Hamlet, că iarăși e la fileu. În liceu, în Atelierul de Teatru, tu ai conștientizat că ai rolul lui Hamlet? La modul la care conștientizează actorii asta, că e rolul ĂLA.
F.A.: Cu siguranță nu. Acolo marele merit este al lui Lenuș pentru succesul pe care l-a avut spectacolul. Ne-am iubit foarte tare, echipa zic, cât am lucrat la el. Și deși a fost o perioadă foarte mare de studiu și aprofundare, l-am lucrat per se în două săptămâni. Ceea ce poate părea absurd. Îmi lipsește așa fervoarea și entuziasmul de atunci de la repetiții.
A.P.: Și decorul?
F.A.: Super simplu. O ramă. Goală. Care se învârtea și indica spații diferite. O masă. Două scaune.
A.P.: Crezi în decor în sensul canonic?
F.A.: Cred în primul rând că un spectacol stă în ceea ce se întâmplă între oamenii care fac parte din el. Schimbul de energii. Credința actorilor.
A.P.: De data asta... în ce film ai vrea să fii blocat pentru tot restul vieții? (și de ce Bollywood?)
F.A.: (râde) Pentru că îmi place să dansez dimineața. Chiar ar fi amuzant, îți dai seama? Să te ascunzi după pereți prin casă și să ai impresia că cineva te filmează. Mi-ai dat greu aici... Un film... Acuma mi-a trecut prin cap Jeux Interdits, de pe Netflix. Și eu am copilărit la țară, în natură, mă atrage ideea asta - un cadru simplu, înconjurat de natură.
A.P.: În ce carte ai vrea să fii blocat pentru tot restul vieții?
F.A.: Îmi vine să zic Idiotul, o să mă mai gândesc.
A.P.: Știi bancul cu Idiotul de Cehov?
F.A.: Nu, ia.
A.P.: Ce a mai făcut?
F.A.: (râde)
A.P.: Trei cuvinte despre Medeea.
F.A.: Goi.
A.P.: Care are femininul Goya.
F.A.: Tu ești cu referințele azi. Efervescență. Și... Băieți!
A.P.: Băieți goi efervescenți!
F.A.: Băieți goi efervescenți.
A.P.: Reclamă la...
F.A.: Deodorant (râde).
A.P.: O întrebare la care nu știi să răspunzi.
F.A.: O să sune patetic, dar mă întreb foarte lucid și lipsit de afect dacă viața e nedreaptă.
