Un balans al emoţiei

... cu această senzaţie pleci de la spectacolul Un Tango Mas de la teatrul Odeon. Ca şi cum pentru o scurtă perioadă de timp, o confesiune te-a răpit ritmului cotidian făcându-te să crezi că într-o bună zi, ieşind din lumea ta secretă, vei simţi că şi tu te afli de fapt printre dansatorii de Tango.

Născut dintr-o idee a lui Răzvan Mazilu şi dirijat scenic de Alexandru Dabija, spectacolul are ceva din discreţia unei bătăi pe umăr cu care un amic mai mult sau mai puţin cunoscut îţi atrage atenţia spre o senzaţie de mult încercată, poate niciodată înţeleasă. Aceea pe care o poate oferi un pas de dans paradoxal prin definiţie, unul înainte – doi înapoi, către o armonie plină de tensiuni rămasă suspendată în aer, un ritual, un fel de schimb în care partenerii îşi dăruiesc graţie şi pasiune unul altuia şi fiecare sieşi. Cam acesta ar fi mesajul tangoului povestit de Monica Petrică, Răzvan Mazilu şi de cele patru perechi de dansatori cotropiţi de fiorul dansului argentinian.

Discret într-adevăr în emfaza aparentă a temei propuse, spectacolul cu valenţe camerale se desfăşoară în intimitatea strictă a spaţiului scenic, unde publicul împarte spaţiul mirajelor cu dansatorii – personaje ale acestui scurt plonjon în universul tangoului. Fără a vrea doar să demonstreze sau să informeze, acest colaj de numere coregrafice poartă cu sine fiorul roşu al emoţiei şi al performanţei coregrafice a celor doi protagonişti profesionişti. O performanţă obţinută cu trudă, dar şi cu multă pasiune, care din fericire nu a eşuat în zona unei simple demonstraţii de forţă sau mobilitate. Aflată sub un echilibru iniţial fragil, relaţia dintre coregrafia şi interpretarea de mare acurateţe a cuplului principal şi evoluţia celor patru perechi de iubitori ai tangoului a funcţionat fără greş. Excelenţa oarecum tăioasă – şi obţinută pe căi obiectiv diferite de cele ale nativilor Tangoului – a gestului profesionist, a fost umanizată şi adusă printre cei prezenţi în sală de paşii plini de subtilă candoare al grupului de dansatori compus din Amalia Iscu, Anisia Popescu, Cristina Pătru, Monica Şurubaru şi perechile lor Daniel Măndiţă, Lucian Stan, Gilbert Iscu şi Cătălin Văleanu, sau clubul Tangotangent. În mod paradoxal, ca şi Tangoul, spectacolul nu impresionează şi prin efecte vizuale. Luminile nu s-au putut ridica peste condiţia lor tehnică intrinsecă – veche meteahnă de înzestrare a teatrelor noastre – iar costumele ne-au trimis cu gândul la dimensinea mai puţin plăcută a producţiilor (aproape fără) de buzunar. Atunci însă când Ideea are ceva de spus şi mai are şi cu cine, lucruri atât de importante în economia spectacolului trec în planul secund al percepţiei.

Un Tango Mas are prin concizia lui ceva din efectul unui haiku. Sunt 60 de minute în care prin mijloace aproape exclusiv nonverbale o mână de oameni ne fac să simţim că nu suntem singuri, exhibând cu simplitate fotograme din existenţa lor şi a multor altora. O mulţime de dansatori de Tango, ca şi noi.