Această premieră a încercat să se impună în faţa publicului pe două paliere. Pe de o parte este vorba despre aniversarea lui Cornel Trăilescu, dirijor al Operei bucureştene de decenii şi compozitor al acestei încântătoare feerii pentru copii, iar pe de altă parte s-a dorit compensarea unei datorii faţă de potenţialul public al viitorului, pe scena mare a Operei ne mai montându-se de mult timp lucrări dedicate celor mici.
Fără a tăia răsuflarea, această producţie reprezintă totuşi un câştig pentru paleta stilistică a repertoriului Operei Naţionale. Regia lui Gelu Colceag a dat coerenţă unui libret care a adaptat nu întotdeauna fericit povestea lui Charles Perrault. Rezolvările narative câteodată prea abrupte (sau din contra) şi de aceea nu tocmai credibile chiar şi pentru copii, vezi scena evadării din închisoare sau modul de-a dreptul pueril în care Marele Dregător (personajul negativ) îşi dă arama pe faţă pierzând lamentabil partida, au fost pe de o parte compensate de muzică, interpretare şi costume, iar pe de altă parte mai puţin estompate de o scenografie destul de statică şi parcă prea sărăcăcioasă. Jocul de lumini – element de primă importanţă pentru crearea unei atmosfere de basm – a lipsit aproape cu desăvârşire, regia eclerajului mergînd de cele mai multe ori nu pe diferenţierea planurilor scenice, ci din contră pe aplatizarea şi umplerea uniformă a spaţiului cu "numărul de lucşi necesar".
Bunele şi mai puţin bunele acestui spectacol se întrepătrund cu toate acestea într-un mod agreabil. Iar acest lucru se datorează în mare măsură personalităţii maestrului Cornel Trăilescu, în continuare o mână fermă sub hotărârea căreia orchestra a reuşit să facă faţă unei scriituri laborioase ca orchestraţie, cu salturi stilistice rapide, ce au solicitat atenţia şi acurateţea interpretării. Tempourile au putut fi astfel cu adevărat expresia voinţei compozitorului, fiind sprijin pentru susţinerea vocală constant bună a interpreţilor. Publicul mai puţin gălăgios al premierei a aplaudat evoluţia Cotoşmanului – Cristina Eremia, a Domniţei - Irina Iordăchescu, a lui Ionică – Mihai Lazăr, umorul şi inocenţa Impăratului dar şi duplicitatea marelui Dregător personificaţi de Florin Diaconescu şi respectiv Horia Sandu, pe Robul – Ionuţ Paşcu, precum şi pe veselul grup al vitejilor slujitori, pentru verva şi umorul cărora au primit aplauze Vlad Miriţă, Gabriel Câţe, Florin Simionică şi Paul Basacopol, resursele actoriceşti ale celui din urmă meritând pe mai departe poate un rol pe măsură.
O menţiune specială merită însă cei doi decani ai distribuţiei, (făcând abstracţie de cei doi ani ai celui mai mic dintre piticii Albei ca Zăpada care nu s-a putut despărţi de suzetă – lucru absolut normal – nici măcar pe scenă), este vorba, în ordinea vârstei, de Irina Neagu - un Iepuraş Alb simpatic şi talentat şi de Uriaşul - Pompei Hărăşteanu, bine servit de soluţia scenografică a retroproiecţiei.
Copiii, al căror prag de aşteptare este de la zi la zi din ce în ce mai ridicat, pot fi încântaţi de talentul celor mai mari creatori din domeniul artelor vizuale, în slujba cărora sunt puse tehnologiile cele mai avansate. De aceea soluţia animaţiei proiectate pentru o poveste din lumea lui "a fost odată ca niciodată" a fost una fericită şi necesară.