(...)
Dar cred că deja tu ai depășit, cum spuneam, acest stadiu, și ar trebui/poți să mergi mai departe. Îți propun deci să aduci în discuție, dincolo de materie-material, noțiunea de viu, de viață, de materie vie, adică inteligentă. Materia moartă e cosmică, nu ne interesează, sau doar speculativ, "realist-speculativ". Și nici omul, doar, ca atare. Între materia organică-anorganică și om se situează tocmai viul, în primul rînd cel vegetal, care dă viață, apoi cel animal, și așa mai departe.
Atenție la termeni: materia organică este mai aproape de viu, deci e vorba de organic-organizare-re-organizare.
Între materie și om, viul, el este important. Viul este sensibil și inteligent în sine, materie inteligentă, inteligență a materiei, inteligență = capacitate de auto-organizare.
Revenind, în raport cu crearea de spațiu prin obiect și "material hibrid", deja în ecologie se vorbește de faptul că mediul (adică spațiul: propun să introduci o mică-mare schimbare și să nici nu mai vorbești de spațiu, ci de mediu și medii de viață, de existență, de co-existență) nu este dat, că, adică, ființele nu trebuie doar să se adapteze pasiv la un spațiu/mediu deja dat și implacabil, ci de fapt îl creează. Viul creează mediul, și doar așa există. Și așa devine materia "organizată" și organică. Ființa nu se oprește la limitele vizibile, ci e sistemică și include mediul: trăim nu numai în, ci cu, împreună cu mediile noastre, sîntem mediile noastre, medii pentru noi și mai ales pentru alții, "case" ale altor ființe, "gazde" ale vieții.
Or, ceea ce spune X despre spațiu și strategii de deturnare a spațiului prin obiect colaborativ-participativ etc. poate fi și trebuie să fie retradus (adus la zi) în termeni de mediu colectiv de viață, care nu e dat, ci trebuie creat: arta ca ecologie activă, productivă. Trans-conceptual și politic, spațiul trebuie redefinit ca mediu. Iar mediul nu doar se ocrotește, ci se face: îl facem împreună. Avem o existență-planetă, o viață sistemică. Prin asta, sîntem mai mult vegetali decît animali (adică individuați, individualizați, separați în pieile noastre). Deci transpui dialectica de apropriere-retrocedare publică de la spațiu la mediu. Cum să transformi nu numai un spațiu deja normat în spațiu propriu, deschis, de expoziție? Poate în primul rînd trans-categorial, nemaitratîndu-l, tocmai, ca spațiu (ceva abstract), ci ca mediu (ceva viu). Ai putea deci revoluționa cursul împingînd reflecția spre meta-deturnarea spațiului ca mediu. Ai fi cu un mare pas înainte - căci de fapt chiar și ești.
Dar pînă la spațiul-mediu, intermediar, pregătitor, spațiul de expunere și chiar opera de artă ca atare ar trebui reconcepute ca rezervație și sanctuar, ca non-intervenție (intervenție pentru non-intervenție și prin non-intervenție), spații-pădure și obiecte-copaci - de exemplu Animalul, deci și omul, sînt individuați și mobili, tocmai de aceea par separați, eliberați de legăturile cu natura, cu mediul. Deci transformarea conștiinței despre noi înșine și despre locul nostru trece prin trecerea imaginii și a concepției de la animal (individ) la vegetal (sistemic). În cazul plantei nu știm care e individul și care e mediul. Individul, chiar și mort, devine mediu. Exemplu: copacii căzuți, morți, din pădurile seculare (numite mai exact "păduri primitive"), care nu trebuie eliminați pentru că devin locuință, un adevărat oraș dacă nu chiar o adevărată țară, pentru un întreg sistem viu, pentru o multiplicitate de vieți. Pînă și mortul face să trăiască! Dar nu aceasta este tocmai, în limbaj culturalist tradițional, însăși definiția tradiției, ca transmitere?
Există deja mulți artiști care s-au apucat să facă, în acest sens, micro-grădini. Dar în loc de grădină (concept deja cultural) eu propun (pe urma unor lecturi în care cred) pădurea și copacul, ca nou cadru conceptual. Spațiul - repet - reconceptualizat ca mediu. Și atunci materialul hibrid prinde viață, iar hibriditatea devine metabolism. Cum răsare viața din materia moartă! Semințele vieții - hibridarea.
Te îmbrățișez, drum bun.
Dar cred că deja tu ai depășit, cum spuneam, acest stadiu, și ar trebui/poți să mergi mai departe. Îți propun deci să aduci în discuție, dincolo de materie-material, noțiunea de viu, de viață, de materie vie, adică inteligentă. Materia moartă e cosmică, nu ne interesează, sau doar speculativ, "realist-speculativ". Și nici omul, doar, ca atare. Între materia organică-anorganică și om se situează tocmai viul, în primul rînd cel vegetal, care dă viață, apoi cel animal, și așa mai departe.
Atenție la termeni: materia organică este mai aproape de viu, deci e vorba de organic-organizare-re-organizare.
Între materie și om, viul, el este important. Viul este sensibil și inteligent în sine, materie inteligentă, inteligență a materiei, inteligență = capacitate de auto-organizare.
Revenind, în raport cu crearea de spațiu prin obiect și "material hibrid", deja în ecologie se vorbește de faptul că mediul (adică spațiul: propun să introduci o mică-mare schimbare și să nici nu mai vorbești de spațiu, ci de mediu și medii de viață, de existență, de co-existență) nu este dat, că, adică, ființele nu trebuie doar să se adapteze pasiv la un spațiu/mediu deja dat și implacabil, ci de fapt îl creează. Viul creează mediul, și doar așa există. Și așa devine materia "organizată" și organică. Ființa nu se oprește la limitele vizibile, ci e sistemică și include mediul: trăim nu numai în, ci cu, împreună cu mediile noastre, sîntem mediile noastre, medii pentru noi și mai ales pentru alții, "case" ale altor ființe, "gazde" ale vieții.
Or, ceea ce spune X despre spațiu și strategii de deturnare a spațiului prin obiect colaborativ-participativ etc. poate fi și trebuie să fie retradus (adus la zi) în termeni de mediu colectiv de viață, care nu e dat, ci trebuie creat: arta ca ecologie activă, productivă. Trans-conceptual și politic, spațiul trebuie redefinit ca mediu. Iar mediul nu doar se ocrotește, ci se face: îl facem împreună. Avem o existență-planetă, o viață sistemică. Prin asta, sîntem mai mult vegetali decît animali (adică individuați, individualizați, separați în pieile noastre). Deci transpui dialectica de apropriere-retrocedare publică de la spațiu la mediu. Cum să transformi nu numai un spațiu deja normat în spațiu propriu, deschis, de expoziție? Poate în primul rînd trans-categorial, nemaitratîndu-l, tocmai, ca spațiu (ceva abstract), ci ca mediu (ceva viu). Ai putea deci revoluționa cursul împingînd reflecția spre meta-deturnarea spațiului ca mediu. Ai fi cu un mare pas înainte - căci de fapt chiar și ești.
Dar pînă la spațiul-mediu, intermediar, pregătitor, spațiul de expunere și chiar opera de artă ca atare ar trebui reconcepute ca rezervație și sanctuar, ca non-intervenție (intervenție pentru non-intervenție și prin non-intervenție), spații-pădure și obiecte-copaci - de exemplu Animalul, deci și omul, sînt individuați și mobili, tocmai de aceea par separați, eliberați de legăturile cu natura, cu mediul. Deci transformarea conștiinței despre noi înșine și despre locul nostru trece prin trecerea imaginii și a concepției de la animal (individ) la vegetal (sistemic). În cazul plantei nu știm care e individul și care e mediul. Individul, chiar și mort, devine mediu. Exemplu: copacii căzuți, morți, din pădurile seculare (numite mai exact "păduri primitive"), care nu trebuie eliminați pentru că devin locuință, un adevărat oraș dacă nu chiar o adevărată țară, pentru un întreg sistem viu, pentru o multiplicitate de vieți. Pînă și mortul face să trăiască! Dar nu aceasta este tocmai, în limbaj culturalist tradițional, însăși definiția tradiției, ca transmitere?
Există deja mulți artiști care s-au apucat să facă, în acest sens, micro-grădini. Dar în loc de grădină (concept deja cultural) eu propun (pe urma unor lecturi în care cred) pădurea și copacul, ca nou cadru conceptual. Spațiul - repet - reconceptualizat ca mediu. Și atunci materialul hibrid prinde viață, iar hibriditatea devine metabolism. Cum răsare viața din materia moartă! Semințele vieții - hibridarea.
Te îmbrățișez, drum bun.