Nicole Sima: "Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni". Nu eu am zis asta? Ciudat! Aș fi spus la fel. Am atâtea amintiri!!! Iată, aleg acum anii de școală. Prietenii mei de-o viață și PE viață: Mira, Liana, Cristian, Lenormanda, iar mai târziu, la Conservator, Carmen. Fiecare merită un portret, o conversație. Și nu numai ei. Poate și cei mai dragi și apropiați profesori, deveniți prietenii noștri, așa cum este Mitică (a se citi Dumitru Avakian), profesor și astăzi la Colegiul Național de Muzică "George Enescu", din București.
Mira Chendler van Dijk: Când învățam noi acolo se numea Școala de Muzică numărul 2.
N.S.: Apoi Liceul de Muzică numărul 2. Așa-i. Numărul 1 era cel din Principatele Unite. Ele sunt și astăzi cele două licee de muzică din București. Mă rog, mereu în concurență.
M.C.v.D.: Ia ascultă. De ce mă iei tu pe mine în conversație? Și, mai ales, prima. Nu e mai interesantă Liana? Ca să nu mai vorbim de Mitică.
N.S.: Mă așteptam la o ripostă, Mira dragă, așa că aveam răspunsul pregătit. Pe tine te-am cunoscut prima, pe la 5 ani, când mergeam la grupa de preșcolari, deci am (avem) amintiri chiar din acei ani ai școlii de muzică, pe când pe ceilalți i-am cunoscut abia după clasa a IX-a.
M.C.v.D.: Asta așa este. Colege la grupa de preșcolari.
N.S.: Clădirea Școlii de Muzică numărul 2 se afla la capătul unei alei. Aleea Filioara.
M.C.v.D.: Daa! Din strada Slătineanu. Sunt nume pe care parcă mi le amintesc ca prin ceață.
N.S.: Exact. Și eu la fel. Dar mai am în minte chiar clădirea respectivă.
M.C.v.D.: Culmea! Și eu!
N.S.: Era jos, la intrare, o sală de așteptare pentru părinți. Pe mine mă aducea mama. Tu veneai cu domnul Chendler, care îl lua cu dânsul și pe Vladi, fratele tău mai mic. Aici, draga mea, ating un punct sensibil, lipsa mamei voastre. Dar cred că memoria ei merită câteva cuvinte.
M.C.v.D.: Nu am prea multe amintiri, doar știu că era de copil pasionată de astronomie și chimie. Își făcuse la 12 ani o lunetă și un mic laborator de chimie. Mai târziu a studiat fizica. A fost un bun fizician.
N.S.: Sper că ți-o mai amintești pe Erna Glanz, prima noastră profesoară. Avea un talent colosal. Întotdeauna a predat la clasele mici, fiindcă știa să dezvolte auzul, deprinderile muzicale, prin joc, foarte atractiv pentru noi.
M.C.v.D.: Avea castaniete, tamburină.
N.S.: O, da! Iar la pian ne dădea piese ușoare, melodioase. Cântam și la 4 mâini. O plăcere!
M.C.v.D.: Ții minte semnele pe care le folosea ca să ne sugereze o notă sau alta?
N.S.: Cum să nu! Uite, le-am găsit pe internet. Noi le credeam inventate chiar de dânsa. Dar nu asta contează, ci felul în care le folosea. Ne împărțea în două grupe și acționa cu ambele mâini, astfel că unii cântau DO și ceilalți cântau MI - de exemplu. Și în felul ăsta ne dezvolta auzul armonic, să ne auzim unii pe alții, chiar de la 5 sau 6 ani. Mai târziu am cântat în cor și nu am avut probleme.
N.S.: Ai să râzi, dar eu îmi aduc și azi aminte cântecelul acela:
Vai, sărmanul pui de cuc,
Pui de cuc, pui de cuc.
A căzut din vârf de nuc.
Vârf de nuc, vârf de nuc.
Sus la codru ar zbura,
Ar zbura, ar zbura.
Nu-l ajută nimenea,
Nimenea, nimenea.
M.C.v.D.: Nu mă pun cu tine, deși, vorbind acum despre Erna, parcă îmi amintesc și eu toate astea.
N.S.: Ca să progresăm în povestea noastră, haide să spunem că până în clasa a 6-a, inclusiv, făceam muzică în paralel cu alte școli de cultură generală. Eu intrasem la Spiru Haret, aproape de noi, tu la Școala germană. Și noi două ne întâlneam la orele de teorie a muzicii. Între timp, ni se pregătea o "surpriză": construirea unui nou sediu. Asta a însemnat și contopirea culturii generale cu partea de muzică. Înainte de inaugurarea noului sediu, fiind nevoie de mai multă mână de lucru, au fost chemați și părinții să facă voluntariat. Țin minte că mama a mers de câteva ori să dea o mână de ajutor.
M.C.v.D.: Ce frumos! Voi chiar meritați să spuneți că asta e școala familiei Ulubeanu. Ați fost elevi (tu și fratele tău, Simi), apoi profesori și acum aveți și un urmaș de-abia intrat la liceu.
N.S.: Pe Gheorghe, elev la contrabas. Și să nu uităm că și mama lui, Sabina, a absolvit același liceu. Deci, tu ai dreptate: e liceul familiei noastre.
M.C.v.D.: Da, am dreptate!
La fereastra clasei noastre - 1969 / Colegiul azi - 2022
N.S.: Nu mai știu dacă și tu te-ai mutat tot în clasa a 8-a cu cultura generală aici, dar cert este că în clasa a 8-a am fost colege de bancă. Amintiri câte vrei, despre colegi și profesori. Venise în școală un profesor nou de matematică. Se spunea că se transferase de la o școală de corecție unde predase câțiva ani. Poate că nu era adevărat, dar toată lumea se cam temea de el atunci.
M.C.v.D.: Haha! Ciubuc. Vrei să povestești întâmplarea noastră de pomină?
N.S.: Tocmai mă pregăteam. Clasa a 8-a, an cu examene, iar noi luam învățătura în serios, fără a fi tocilare. Învățam mult chiar din clasă, având acasă nevoie și de timpul de studiu la instrument. Deci, în ora de matematică încercam să rezolvăm exercițiul de pe tablă cu capul nostru, nu copiind de la elevul care era ascultat. Dar profesorul nostru dăduse "ordin" să scriem o dată cu tabla.
M.C.v.D.: Cu alte cuvinte, să copiem de la tablă, în felul ăsta demonstrând că suntem atenți.
N.S.: Însă noi două fuseserăm mai rapide decât sărmanul elev scos la tablă și inhibat de noul profesor. Rezolvaserăm tot exercițiul. Iar domnul Ciubuc a început să umble printre bănci, ne-a văzut cam relaxate și s-a uitat rapid în caietele noastre, "prinzându-ne" că nu eram o dată cu tabla. Nici nu s-a gândit că noi deja terminaserăm ce aveam de lucru, când s-a repezit la catalog. Pe mine m-a găsit prima și mi-a pus un 3, pe tine te-a găsit mai greu și te bucurai că scapi...
M.C.v.D.: ... când a deschis catalogul la Scherer, în loc de Chendler, de s-a făcut bietul Arnold roșu ca racul, speriat că se va alege și el cu un 3.
N.S.: Dar te-ai ales tu și orice comentariu ar fi fost de prisos, așa încât ne-am pus amândouă pe un plâns teribil. Atât de teribil, încât domnul Ciubuc ne-a dat afară din clasă.
M.C.v.D.: Săracele de noi! Nota TREI!!! Premieră absolută, iar nedreptatea durea cel mai tare.
N.S.: Tocmai atunci trecea pe coridor diriginta noastră. S-a mirat văzându-ne în halul ăsta și i-am explicat de ce, rugând-o să-l lămurească pe profesor că noi nu greșiserăm cu nimic. Și atunci am realizat că nou venitul domn Ciubuc îi timorase și pe colegii de cancelarie (sau doar renumele lui!), încât dânsa ne-a spus că nu îndrăznește să îi vorbească. Au trecut săptămânile, a venit finele trimestrului și, prin minune, treiurile noastre au fost modificate de aceeași mână care le scrisese, în cifra care le semăna cel mai mult, în câte un 8, lângă care stătea și câte un 10.
M.C.v.D.: De fapt, Ciubuc nu era om rău.
N.S.: Nu era om rău absolut deloc! L-am avut profesor până în clasa a 12-a și ne-am atașat de el. Iar la sfârșitul liceului i s-a mulțumit din suflet pentru cât de înțelegător a fost cu toți elevii.
M.C.v.D.: Iar pentru noi două, acea memorabilă întâmplare cu treiul de la mate face și astăzi deliciul amintirilor din școală.
N.S.: Cu toate că după clasa a 8-a nu am mai fost colege de clasă, tu rămânând la secția instrumentală, eu dând la secția teoretică nou înființată, prietenia noastră nu a avut de suferit niciun pic. Ne vedeam în recreații, plecam apoi împreună pe jos până acasă și, mai ales, ne vizitam reciproc. Ți-am cunoscut bunica. Ce om drăguț! Și mătușile, una dintre ele fiind cea care proiectase Expo-Flora din parcul Herăstrău. O splendoare de proiect! Astăzi nu mai arată ca atunci, dar a rămas un loc frumos.
M.C.v.D.: Tanti Mirela era peisagistă. A avut o viziune specială a locului ce cobora către lacul Herăstrău și a căutat varietatea întâlnită în natură, nu rondurile prea "ticluite", care sunt frumoase, dar puțin cam anoste de multe ori. Aici nu era așa, și de câte ori mergeam, parcă vedeam un alt peisaj. Soiurile alternau după anotimp.
N.S.: Țin minte momentul lalelelor. Mergeam special să ne clătim ochii. Și ne plăcea să vizităm mica expoziție de flori, cu diferite plante de interior. Era ca o minigrădină botanică. Pe cealaltă mătușă cum o chema? Parcă tot cu M începea...
M.C.v.D.: Tanti Marta. Da. Fusese secretara Marthei Bibescu și o însoțise pe aceasta atât la palatul ei de la Posada, cât și la cel de la Mogoșoaia. Îi purta chiar numele, deoarece și tatăl ei era un apropiat al familiei Bibescu.
N.S.: Nu mai țineam minte asta. Mi se pare de vis, din altă lume. Posibil ca pe vremea comuniștilor, când făceam noi școala, să nu se fi vorbit deloc despre asemenea "relații compromițătoare". Martha Bibescu, ce personalitate! Ce scriitoare! Ce ascendență! Ce relații înalte! Nu vorbim acum despre Martha Bibescu, dar dacă a voastră Tanti Marta i-a fost alături atâția ani, precis că a avut ocazia să întâlnească un mare număr de personalități. Ți-a spus ceva despre asta?
M.C.v.D.: Sigur. Tanti Marta ne povestea mereu despre Bibești și despre personalitățile care veneau în vizită. La Palatul Mogoșoaia ajungeau și capete încoronate, pe lângă alți oameni importanți. Cu toții invitați de către o personalitate la rândul său, prințesa-scriitoare Martha Bibescu: Charles de Gaulle, Marcel Proust, Nicolae Iorga, Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, Regele Carol I al României, Regina Maria a României, Regele Ferdinand I al României sau Winston Churchill.
N.S.: Interesant! Mă gândesc, dragă Mira, că tanti Marta ceva "maniere elegante" - cel puțin dintre cele legate de statul la masă, eu știu... cum să folosești tacâmurile, să nu pui coatele pe masă, să nu vorbești cu gura plină, diverse politețuri - v-o fi învățat și pe voi.
M.C.v.D.: Ne-o fi învățat... Spuneai că tu veneai la noi și mi-ai cunoscut familia, dar nu uita că și eu veneam la voi. Mama ta îmi era prietenă, la fel, mătușile și verișoarele tale, ca să nu mai spun de Simi, fratele tău mai mare.
N.S.: Când ai zis că mama mea îți era prietenă, ceea ce e foarte adevărat, mi-am amintit că o rugai uneori să te "acopere" față de tatăl tău, care era mai sever și te temeai să nu se supere dacă ieșeai cu un băiat sau mergeai prin oraș: "Doamna Ulubeanu, dacă sună Tati, puteți să-i spuneți că am fost la Nicole până la ora X?"
M.C.v.D.: Și doamna Ulubeanu îmi promitea că așa îi va spune. Ce înțelegătoare! Desigur, Tati nu a sunat-o niciodată, dar eu aveam asigurarea și asta conta enorm pentru mine.
N.S.: Ce pot să spun? Așa era mama mea. Toți prietenii noștri erau bineveniți și se apropiau imediat de ea. Intrau pe ușă și se simțeau ca acasă.
M.C.v.D.: Dacă nu cumva... mai bine.
N.S.: Poate asta face diferența dintre "mobilitățile" noastre. Tu ai vrut să pleci, să ai independență, indiferent de greutăți, eu am vrut să rămân, ba chiar am trăit împreună cu părinții și locuiesc chiar și acum în casa în care m-am născut.
M.C.v.D.: Ești singurul caz pe care îl cunosc eu. Lasă că mulți colegi au emigrat și umplu mapamondul, dar cei rămași, în evoluția vieții de familie, s-au mutat din casele părintești. Eu am plecat după ce am terminat Conservatorul.
N.S.: E de menționat că l-ai terminat la vioară, în timp ce eu la muzicologie, așa că nici aici nu mai eram "colege de bancă". Țin minte că tu luaseși niște ore la catedra de vioară din liceul Enescu, plus că făceai câte un "ciubuc" la orchestra Radio din București.
M.C.v.D.: Mai ales la Orchestra de studio, unde făceam multe imprimări. La școală aveam un elev grăsuț și simpatic și îi cumpăram după oră câte-o prăjitură, ca să vină cu plăcere și data următoare.
N.S.: Pe vremea aia, dacă mergea o orchestră în turneu în străinătate - mai ales Filarmonica - o parte din instrumentiști nu se mai întorceau. Fugeau din țară. Însă tu ai plecat în mod legal, făcând cerere să pleci în Israel. Se afla deja acolo prietena noastră comună, Liana. Dacă vreau să îmi aduc aminte când ați plecat, mă gândesc că era după nunta mea, la care ați fost amândouă prezente.
M.C.v.D.: Grozav punct de reper! Haha! Da. Cu Liana ne ajutam reciproc. Sigur că a fost greu. Totul era nou. Ca să nu mai vorbesc de limbă.
N.S.: Talentul tău la limbi e unanim recunoscut. Prinzi din zbor. Cât ai rămas tu în Israel? Că Liana a rămas acolo definitiv.
M.C.v.D.: Cam un an și jumătate. Am revenit în țară, la început să îmi mai văd rudele. Dar apoi am luat o altă traiectorie. Mi-am făcut bagajul, un geamantănaș cu strictul necesar, mi-am luat vioara sub braț și am plecat în Olanda. Se dădea un concurs la o orchestră bună din Amsterdam. Și... ce să vezi?? L-am luat! Ziceam că va fi temporar, dar aici am rămas și de la aceeași orchestră - Netherlands Philharmonic Orchestra -, am ieșit la pensie.
N.S.: Desigur, astăzi știu ce a urmat în viața ta, dar...
M.C.v.D.: Dar aproape 25 de ani, noi două nu am comunicat deloc. Eu nu scriam scrisori.
N.S.: Iar eu nici măcar nu știam pe unde te afli. Îmi era dor de tine.
M.C.v.D.: Și mie îmi era dor de tine!
N.S.: Dar viața mai știe să repare unele situații, chiar când te aștepți mai puțin. Venise în România o veche prietenă, Nausicaa Marbe. Și ea trăiește în Olanda și se vedea acolo cu tine. Și mă trezesc că îmi transmite complimente de la Mira Chendler. Cum? Mira mea? În Olanda?
M.C.v.D.: Din acel moment a început nebunia?
N.S.: Nu chiar, prezența mea de spirit se blocase atunci și nu i-am cerut adresa ta. Pur și simplu, ți-am transmis și eu complimente. Atât! De-abia la următoarea ei vizită (oare după cât timp?) am rugat-o să îmi dea adresa.
M.C.v.D.: Și mi-ai scris o scrisoare luuungă. Puseseși și poze.
N.S.: În viețile amândurora se petrecuseră schimbări despre care cealaltă nu avea nici habar. Și, dacă tot ai menționat lungimea scrisorii mele, dă-mi voie să spun aici că răspunsul tău a fost pe măsură, dacă nu cumva și mai lung.
M.C.v.D.: Te cred. Aveam ce povesti. Mă căsătorisem cu un coleg de orchestră și aveam, ca și tine, doi copii. Dar ceea ce ne amuzase pe amândouă, în afară de faptul că aveam fiecare o fată și un băiat, e că pe fetele noastre le cheamă la fel - Diana -, iar numele băieților noștri conțin cam aceleași litere: Vlad al tău și David al meu.
N.S.: Între timp, fără nicio legătură cu tine, Diana mea a învățat și vorbește tot olandeza, trăind acum în Belgia, nu foarte departe de voi.
M.C.v.D.: Iar noi două, amintindu-ne de clasa a 8-a, spunem adesea că nimeni nu ar fi crezut atunci că, în viitor, fata ta se va înțelege cu mine și familia mea în olandeză.
N.S.: Pomeniseși de "nebunia" care a urmat după cei aproape 25 de ani de tăcere. În finalul scrisorii ai pus un p.s.
M.C.v.D.: Te întrebam dacă ai adresă de e-mail.
N.S.: Cred că la momentul respectiv nici internet nu aveam acasă, dar, mare noroc, soțul meu avea adresă și internet la Institut.
M.C.v.D.: Cu ajutorul și prin amabilitatea lui, am început să ne scriem. Nu din când în când, cum am fi făcut-o prin poșta tradițională, ci zilnic.
N.S.: Nu o lună sau două, nu un an sau doi, ci timp de peste două decenii. Zi de zi. Mai ales că nu a durat prea mult și am avut și noi internet acasă, iar eu, imediat, mi-am făcut adresă personală de e-mail. Mergea încet de tot, prin telefonul fix legat la un modem. Aveam răbdare până reușeam să ne conectăm, dar nu exista să ratăm un e-mail pe zi cu "raportul" de la A la Z.
M.C.v.D.: Tot ce ne trecea prin cap despre noi și ai noștri. Dar încă nu ne revăzuserăm. Tu ai fost prima curajoasă.
N.S.: Țin minte perfect. Era în iunie 2000. Puiu avusese o conferință la Perpignan, în Franța, apoi am stat câteva zile la Leuven, în Belgia. Ai insistat să venim până la voi. Cred că ne pregătiserăm să rămânem doar un weekend, Puiu chiar a plecat, având treabă, dar mie nu mi-ai dat drumul și am mai rămas câteva zile. Parcă aveam din nou 16 ani, dacă nu chiar mai puțin. Nu ne săturam de vorbă, de râs, de depănat amintiri și de făcut planuri.
M.C.v.D.: Trebuia să vin și eu în România. Era planul cel mai arzător.
N.S.: Mie-mi spui? Dar te rog să stai puțin, fiindcă vreau să spun măcar câteva vorbe despre acea primă vizită la voi. Ne-ai întâmpinat la gara din Amsterdam, căci veniserăm cu trenul. Aveam emoții mari. Dar, surpriză plăcută, te-am recunoscut de departe. Erai neschimbată!
M.C.v.D.: Ei, ești prea drăguță. Tu erai neschimbată.
N.S.: Haha! Acum ești tu prea drăguță. Sigur că a contat și cu ce ochi ne priveam, așa că nu ne deranjase deloc trecerea anilor. Cele mai importante erau sentimentele. La gândul că, dacă tot suntem în Amsterdam, haide să ne faci și un program, ne-ai oferit întâi o plimbare cu vaporul pe canale, apoi ne-ai dus să gustăm din tradiționalul hering marinat cu ceapă și castraveți murați.
Și ne-ai mai invitat la un restaurant arăbesc la care noi mâncam pentru prima dată hummus și falafel, așa că, ajunși la voi acasă, unde eram așteptați la un fondue - o altă premieră pentru noi -, abia am mai reușit să gustăm puțin. În schimb...
M.C.v.D.: ... l-ați cunoscut pe Hein, soțul meu.
N.S.: Tu nu le ai cu laudele, așa că spun eu câte ceva despre olandezul tău. Ne-a primit cu brațele deschise, așa că ne-am dat seama de la început că este un om drăguț și primitor. Tu mi-ai arătat niște flori în fața casei și mi-ai spus că le luase și aranjase el în cinstea sosirii noastre.
M.C.v.D.: Îl pregătisem eu bine. Știa cât de importantă este pentru mine această revedere.
N.S.: Oricum, acea primă impresie despre Hein s-a confirmat în cei peste 20 de ani de când îl cunoaștem.
M.C.v.D.: Mă bucur. E băiat bun. Ce? Îl luam eu dacă nu era?
N.S.: Hahaha, Mira dragă! Ai haz! Sigur că nu îl luai! Să spunem și câte ceva despre activitățile lui. Era fagotist în aceeași orchestră cu tine, Netherlands Philharmonic Orchestra, dar studiase și compoziția, așa încât, dacă după pensionare "a atârnat fagotul în cui", de compus, compune și în ziua de azi. Și am de gând să dezvolt subiectul atunci când te voi trage mai mult de limbă în legătură cu colaborările voastre artistice.
M.C.v.D.: Bine. Vorbim când dorești tu.
N.S.: Și sper că vei accepta atunci să te lauzi puțin și cu copiii tăi, Diana și David, pe care i-am cunoscut ca adolescenți, iar acum sunt oameni în toată firea cu cariere frumoase și nu numai.
M.C.v.D.: Îi voi lăuda, deși chiar tu ai zis mai devreme că mie nu îmi plac laudele. Dar mă mândresc cu ei! O spun acum, ca să scap de-o grijă. Amândoi sunt doctori în științe: Diana, doctor în economie. O admir pentru felul în care este în stare să fie mamă a patru copii și să aibă totodată realizări în carieră.
N.S.: Da. De necrezut! Când am cunoscut-o eu, nu aș fi bănuit că va face atâția copii.
M.C.v.D.: Avea deja doi băieți și cred că și-ar fi dorit și o fetiță. Deci încă un copil. Au ieșit doi. Gemeni. Băiat și fată.
N.S.: Să le trăiască! Să se bucure de ei! Despre David ne spui ceva?
M.C.v.D.: Pe scurt, el este acum profesor la Yale și conduce un grup de cercetători care se ocupă de crearea unor programe de ultimă oră aplicabile în domeniul biomedical. Este extrem de pasionat și progresează neîncetat.
N.S.: Bravo! Impresionant!
M.C.v.D.: Așa e!
N.S.: Revin puțin la prima mea vizită la voi. Știi ce mi-a mai rămas în minte? Mi-ai făcut încă o surpriză în cele câteva zile în care am fost împreună. Nu mi-ai spus nimic, dar tu deja rezervaseși bilete la o expoziție temporară: Gauguin / Van Gogh. Ajunși la casierie, firesc, ai plătit cu cardul. Află că, pe vremea aceea, noi încă nu aveam card și, oricum, nici să rezervăm bilete online nu am fi putut. E un amănunt, dar mi-l amintesc acum, ca punct de reper în "evoluția" noastră.
M.C.v.D.: Țin minte expoziția. Mă bucur că și tu.
N.S.: Pot chiar să îți dovedesc că m-a impresionat și am fost foarte atentă. Cei doi pictori se împrieteniseră și purtau o corespondență prin care Van Gogh îl invita pe Gauguin la Arles unde își dorea să înființeze o colonie de artiști. Ca să îi arate cât de mult îl prețuia, a pictat două scaune: cel pe care să stea Gauguin era mai fastuos, bun pentru o persoană importantă, în timp ce lui însuși, Van Gogh își pregătise un scaun simplu, fără pretenții.
Scaun pentru Gauguin / Scaun pentru Van Gogh
M.C.v.D.: Ia te uită ce ții tu minte!
N.S.: Am fost atentă și la diferențele stilistice dintre lucrările celor doi. Uite un exemplu, ferma din Arles, în viziunea unuia și a celuilalt.
M.C.v.D.: Da, Gauguin aduce în prim plan casa și căpița de fân, în timp ce Van Gogh face o privire de ansamblu. Îl interesează întregul peisaj.
N.S.: Am vrut să te aduc în acest punct, oare ghicești de ce?
M.C.v.D.: Nici nu-mi trece prin cap.
N.S.: Să te ajut? Bine! La acea primă vizită, a fost o surpriză pentru mine să văd niște desene făcute de tine. Și mi-ai explicat că îi cumpăraseși lui David, încă elev atunci, niște culori mai bune, dar dacă el nu prea le folosea, te-ai gândit să te joci tu puțin cu ele și ai realizat că îți place. Despre ceea ce a urmat, fiindcă am fost "de față", vom povesti împreună în "episodul" următor. Așadar...
(va urma)