A.S.: Ești artist multimedia - cum ai explica această meserie pe înțelesul unui copil?
S.S.: Am auzit prima dată această terminologie în liceu, artist multimedia. L-am asociat atunci cu ceva care, deși părea să desemneze o multitudine, mie îmi suna a spațiu între granițe. Astăzi, ca și atunci de altfel, artistul multimedia este perceput mai aproape de new media. Eu, însă, mă așez ca practician într-o zonă în care un mediu ori tehnologie (veche sau nouă, deopotrivă) instrumentează un concept, nu invers. În care caz asociez medii ori variez de la o abordare la alta, în funcție de cum ar putea fi manifestat mai coerent conceptul cu care lucrez la momentul respectiv. În încercarea de a explica asta unui copil, pesemne că ar fi ceva de felul următor: Pot picta, dar nu sunt pictor. Pot desena, dar nu sunt desenator. Pot fotografia, dar nu sunt fotograf. Toate astea luate împreună fac ceva mai mare, în care mă joc, dar nu mă joc singură. Mă joc și cu alții, ei vin cu alte ustensile și jucării, iar împreună cu siguranță putem să modelăm lut, dar să ne iasă un ursuleț de pluș care merge singur.
A.S.: De ce ai ales pictura ca domeniu de studiu? Când și cum te-ai apropiat de fotografie?
S.S.: Aici s-a petrecut unul dintre acele accidente fericite, pe care le numim mai târziu coincidență: când am venit la București să dau examen de admitere, eram hotărâtă să dau la fotografie. Ținusem pentru prima dată în mână un aparat foto pe film cu vreun an înainte și l-am simțit atât de familiar! Parcă era mai degrabă o ființă vie, decât un obiect inert. Așa că firește, dorința mea în fotografie era într-o măsură foarte mare dependentă de un proces analogic, fără a fi intrat totuși până atunci într-un laborator foto (toată experiența mea era limitată la citit cărți vechi pe care le găseam prin biblioteci și îmi imaginam cam cum trebuie să fie procesul de lucru; privind acum, retroactiv, ce am imaginat eu atunci a fost foarte aproape de realitate). Și iată-mă, deci, la București, cu dosarul pregătit să mă înscriu la examenul de admitere. La secretariat mi s-a explicat că portofoliul de lucrări trebuie să fie compus majoritar din printuri argentice și, contrar acestei prime condiții, trebuie să dețin un aparat foto digital "cât de cât decent". Eu, evident, nu aveam nici, nici. Așa că am urmat sfatul unui prieten și am intrat la pictură unde aș fi avut libertatea de a aborda lucrurile cam oricum cu scuza că-i tehnică mixtă. Ceea ce am și făcut. Pe traseu, m-am îndrăgostit și de pictură, ceea ce cred că îmi influențează într-o măsură covârșitoare practica și acum.
A.S.: Ai un istoric de proiecte multidisciplinare - de ce simți nevoia de a le situa la intersecții și ce concluzii ai tras până acum din, să zicem, trei care îți sunt cele mai dragi?
S.S.: Nu m-am simțit nicicând confortabil în teritorii cu limite clar stabilite. Sau, mai bine zis, ideea unor limitări prestabilite nu făceau decât să facă apel la încăpățânarea mea nativă și să îmi activeze o dorință intensă de a le tatona, ciupi, împinge. Pe această cale, am descoperit că toate domeniile și toate mediile au o serie de zone gri, unde se întâmplă cele mai interesante lucruri și fix acolo m-am dus de fiecare dată, ca un magnet. Acum trei ani am fost invitată de Răzvan Ion să fac o lucrare / expoziție în care am avut libertate totală pe toate fronturile, pentru prima dată. Expoziția, Speculative Mechanisms, s-a petrecut la Creart și spun "s-a petrecut" pentru că era compusă dintr-o instalație modulară de obiecte și contrapții optice în care vizitatorii au putut recompune obiectele și stabili ce și cum vor să vadă. A fost o primă testare a apelor în colaborarea mea cu publicul și în structurarea unei abordări fluide a artei prin chestionarea limitelor auctoriale ale artistului în interacțiunea cu privitorii extrași din spațiul pasiv cu care sunt obișnuiți în experiența expozițională.
Un alt proiect, mai aproape de fotografie decât de instalație, de această dată este Faulty Technology, în care am descompus un video digital în fotograme, printr-o succesiune de procese analogice. Apoi le-am redigitalizat prin variate abordări de scanografie și am recompus cadrele în video. A rezultat o lucrare video digitală mai aproape de un film coregrafic dar care a rămas totodată dublată fizic în miile de fotograme fizice. De aici, mi-am dorit să reiau publicul la joacă și, în colaborare cu Andrei Tudose, co-echipierul meu de bază, și Cristian Balaș am folosit această arhivă într-o componentă a altui proiect - The Somatist, the Entropist & the Skeptic. Aici, am antrenat un algoritm de inteligență artificială să reconstruiască în timp real imagini digitally native înregistrate prin intermediul unui webcam, cu scopul de a implica participanții din public în generarea unui video în care conținutul acestuia să fie controlat de ei, nu de noi (artiștii).
Ce încerc să punctez prin aceste exemple este că, pe de o parte, mitul artistului solitar nu este unul cu care m-aș putea identifica - sunt o artistă care se simte bine în echipă, în colaborare, în împărtășire de idei și abordări. Iar, pe de altă parte, mi se pare firesc să aleg un mediu de lucru în funcție de conceptele cu care operez în fiecare proiect în parte - uneori, aceste concepte se materializează mult mai coerent pe filieră analogică (fotografie, holografie), alteori digitală, dar cel mai adesea într-o zonă interferență a acestora.
A.S.: Cum se îmbină interesul tău pentru tehnici analog cu cel pentru tehnologie și medii contemporane? Crezi că ți-ai putea desfășura activitatea doar analog sau doar digital?
S.S.: Acest interes de alăturare a multiple medii, tehnologii și abordări se leagă organic de o curiozitate înrădăcinată în conexiunile dintre științe, tehnologii și cultură, a felului în care s-au influențat și condiționat reciproc. De exemplu, acum 3 ani citeam despre prima tehnică de fotografie color care, contrar crezului general, nu este autochrome-ul fraților Lumière, ci o tehnică dezvoltată de un fizician, Gabriel Lippmann (pentru care a primit și premiul Nobel în 1907). Sondând această filieră, am ajuns la holografie, dezvoltată la jumătatea secolului XX. Nu cred că pot sau îmi doresc să disociez analog de digital și, cu siguranță, nu aș alege nicicând una în detrimentul celeilalte. Cred că se susțin și potențează reciproc, mai ales în ce privește tehnologiile care țin de vizual - fotografie, holografie, video. Îmi doresc, de fapt, să găsesc teritorii tot mai extinse și mai bogate în care acestea conlucrează și încorporează alte domenii și medii.
A.S.: Majoritatea inițiativelor tale se încheie cu instalații imersive și interactive - cât de important e aportul publicului pentru tine?
S.S.: Am iubit întotdeauna lucratul cu alți oameni, iar în ultimii ani am reușit să și extind asta către domenii tot mai diverse - știință, noi tehnologii, dans contemporan, teatru. Prin intermediul acestora din urmă, am avut ocazia să ies din carapacea fricilor legate de interacțiunea cu publicul (pe care nu am avut-o natural, dar se infiltrează pe nesimțite în ani de școală în care ți se spune că artistul ar trebui să stea cuminte la el în atelier și să facă una sau alta) și să încep să lucrez și cu oameni din public. Am avut recent o expoziție la IOMO Gallery, în care oamenii din public au putut recompune și reașeza obiectele artistice propuse de mine. A fost impresionant și înduioșător să privesc oamenii intrând în spațiu și plimbându-se timid printre obiecte și să observ apoi schimbarea radicală din atitudinea și gesturile lor când le spuneam că au libertate totală în relație cu ce era expus. Cel mai adesea se bucurau asemeni unor copii! A existat inclusiv un vizitator care a făcut kilometraj și a recompus tot spațiul în mai puțin de 15 minute. A fost un adevărat performance! Aceasta este atmosfera la care îmi doresc să particip în expoziții. Pe lângă asta, în ultimul an, când am implicat publicul inclusiv în etape de work-in-progress (cum a fost cazul Art Clinical Tests, din proiectul The Somatist, the Entropist & the Skeptic, desfășurat la VAGon și Atelierele Malmaison), am observat că oamenii din public au foarte adesea idei și păreri foarte creative, proaspete și mult mai puține preconcepții decât mi se părea mie privind dinspre bula mea de artă contemporană.
A.S.: Ce crezi că poate explora privitorul prin demersurile artistice pe care le propui? Tu ce explorezi?
S.S.: Principala mea preocupare este extinderea limitărilor, atât în ce privește mediile de lucru și a felului în care un concept se materializează prin ele, dar și a felului în care informația/cunoașterea se extinde și diseminează prin participare publică. Cred că privitorul, cel mai adesea, nu-și dorește neapărat să aibă, într-o expoziție ori eveniment, o succesiune de experiențe estetice pasive. Îmi place să cred că activarea privitorului într-o manieră în care să își asume și să îl provoace să se responsabilizeze pentru o experiență artistică, generează un context în care această experiență devine una nu doar personală, emoțională sau rațională, ci și o formă de conectare a oamenilor. Am văzut adesea în expozițiile mele cum participanții, interacționând cu obiecte, ajungeau să interacționeze între ei, să schimbe idei și să intervină inclusiv unii asupra intervențiilor altora. Asta cred că este o explorare foarte importantă, mai ales acum, într-o perioadă pe care ne place s-o numim post-pandemică (deși pare, mai degrabă, inter-pandemică).
A.S.: Ce ne poți povesti despre Share, Tag or Dye, cel mai nou proiect pe care îl propui alături de Asociația Fotografică Allkimik?
S.S.: Colaborez de mulți ani cu Ștefan Dinu și Alex Spineanu, adică nucleul Allkimik. Recent, am reușit împreună să pornim Asociația Fotografică Allkimik, în cadrul căreia Share, Tag or Dye este primul proiect public. De asemenea, în ultimii doi ani am lucrat aproape neîntrerupt în duo cu Andrei Tudose. În acest cvartet ne-am dorit inițial doar să celebrăm alături de Alternative Photography proaspăt înregistrata Zi Internațională a Antotipiei (World Anthotype Day). Această zi susține reactivarea unei dintre cele mai vechi tehnici fotografice, care se bazează pe imprimare la lumina soarelui prin emulsii naturale de plante, legume sau fructe. Independent de tehnică, observam cum, zilnic, fiecare dintre noi petrecea mai mult timp online, încercând să diseminăm ceea ce lucram și ne-am dat seama că aici este cheia: această disproporție a timpului petrecut în laborator / atelier / etc. vs. timpul petrecut în social media pentru a ne promova și disemina munca. Întrebând în jur, am realizat și că noi nu suntem un caz izolat, este o problemă generalizată și ne-am dorit, abordând această problemă, să deschidem o platformă de colaborare independentă de domeniul artistic, mediu, teritoriu etc. al fiecărui contributor. În colaborare cu Alternative Photography și VAGon, am deschis un apel internațional în care artiști de peste tot ne trimit linkuri de social media în care s-au autopromovat pe paginile proprii de social media. Acestea își vor găsi loc într-o instalație colectivă & imersivă, materializată prin printuri în tehnici fotografice alternative și pe care o vom realiza până la capăt alături de colaboratori voluntari și participanți de la workshopul de antotipie pe care-l vom face în luna august 2022 în cadrul proiectului.
A.S.: Cum ai perceput tu, ca artist, call-urile la care ai participat și de ce ai simțit nevoie de o ruptură de paradigmă?
S.S.: Un element specific al apelurilor deschise este selecția, care pe de-o parte instrumentează, ce-i drept, un anume nivel de calitate al lucrărilor și artiștilor aleși, dar în egală măsură exclude un număr amplu de aplicanți în favoarea unei coerențe curatoriale ori contextuale. Structurat sub o miză selectivă de acest fel, orice apel deschis public funcționează și ca sistem condițional de validare a unui artist, deși este aproape invariabil contextual și subiectiv. Ne dorim să ocolim această condiționare și, prin apelul din Share, Tag or Dye, să implicăm nediscriminatoriu profesioniști și amatori, artiști vizuali sau activi în alte domenii (performative, științe, tehnologie, etc.) într-o instalație care este tot un efort colectiv. Tot aici abordăm invariabil încă o problemă tipică a artei, dimensiunea auctorială: cine va fi, deci, autorul acestei lucrări? Are valoare intrinsecă ori doar contextuală? Este mai importantă experiența colaborativă, respectiv publică sau validarea autorului?
A.S.: Cum percepi publicul care consumă artă pe social media vs. cel care vizitează muzee și galerii?
S.S.: Aș zice că singura diferență majoră pe care aș putea-o puncta (și este cu siguranță subiectivă) ar fi legată de împărtășirea părerilor, în sensul că social media păstrează într-o măsură posibilitatea anonimatului și o doză de abstractizare, prin comunicarea scrisă, emojis, gif-uri. Galeriile și muzeele (mai ales muzeele) păstrează o dinamică mai aproape de o plimbare diplomatică, în timp ce social media poate genera foarte rapid o masă critică, mai ales în contexte foarte populate (cum este tiktok, în ultima perioadă sau alte platforme în care există un contrast generațional).
A.S.: Ce simți că ai adus nou în Asociația Fotografică Allkimik după ce te-ai alăturat ei?
S.S.: Prima colaborare cu Ștefan Dinu și Alex Spineanu a avut loc (cred) în 2013, când am aflat de existența lor și am mers într-un suflet cu rugămintea de a le fi umbră și a mai aduna ceva informații practice (în ce privește fotografia, sunt totuși autodidact, cu tehnica învățată majoritar din cărți și mediul online, ca majoritatea oamenilor din acest val de reactivare care se ridică încet și sigur de mai bine de 20 de ani). Ei m-au primit amuzați, dar prietenoși și cu o căldură specifică oamenilor pasionați de fotografia pe film și alternativă iar, începând de atunci, sporadic uneori și mai consistent alteori, am petrecut ore multe în succesiunea de spații Allkimik / Fotohub. În ultimii ani, am început să amușin o abordare alternativă a mediului artistic - artist-run-space și atelier hibrid, organizații non-profit și finanțări publice. Am constatat că aceste elemente, deși sunt adesea percepute ca niște complicățenii organizatorice, permit o libertate de mișcare culturală și autonomizare a unor abordări artistice care pot cristaliza comunități culturale. Mi-am amintit de discuții lungi pe care le avusesem și cu Ștefan și cu Alex în care îmi povesteau cum doresc ca Allkimik să fie ca un fel de refugiu cultural și spațiu de suport, sharing experience și conlucrare pentru toți oamenii care vor să aibă de-a face cu aceste ramuri ale fotografiei. Astfel, am adus pe masă puțină experiență în organizarea unor astfel de evenimente (acumulată în proiecte cu fetele din Asoc.Developing Art și, mai recent, cu Qolony - Colonia pentru Artă și Știință). Pe de altă parte, cred că mai important este faptul că vin dintr-o altă paradigmă culturală decât Ștefan și Alex, provenind din mediul artistic și având focus și înspre new media și art & science. Cumulând ideile, abordările și background-ul fiecăruia dintre noi trei, aș zice că avem șanse mari să gândim niște proiecte cât mai nealiniate paradigmelor învechite și pasive ale unei bune părți din sectorul cultural (iar asta mă entuziasmează peste poate!).
*
Pe 22 iulie 2022 s-a dat startul apelului deschis pentru artiștii din toată lumea care își doresc să se alăture proiectului Share, Tag or Dye, organizat de Asociația Fotografică Allkimik.Apelul s-a desfășurat până pe 15 august 2022, participarea a fost gratuită și în urma lui s-a colectat o bază de minimum 200 imagini provenite din social media, care vor fi incluse integral, fără selecție, în limita locurilor disponibile, într-o instalație finală în locația-gazdă - VAGon - spațiu in(ter)disciplinat, din cadrul Atelierelor Malmaison, ce va avea vernisajul la începutul lunii septembrie. Detalii despre apel se găsesc pe pagina de Facebook Allkimik.
Citiți un interviu cu Ștefan Dinu, unul dintre fondatorii Allkimik și directorul tehnic al Share, Tag or Dye aici.